Nov 17, 2016

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Elvira SOROHAN – Arghezi redivivus. De recitit

sorohan1„Adevărul este de partea ta, chiar dacă epoca îi aparține lui.” (Arghezi)

 

Unde ne sunt autorii de pamflet? E o specie dispărută din literatura noastră de azi – și cîtă nevoie este acum de acest gen de literatură corectivă ce acuză răul, fără menajamente. E o certitudine că totalitarismul comunist a ucis formula protestatară a pamfletului, interzisă aproape jumătate de secol. Uitată însă și astăzi – sechele, se va zice – astăzi cînd libertatea cuvîntului se irosește în insulte politice între partide, între un fost președinte și un fost prim-ministru, coborînd în zona vulgarității, cu influență nocivă asupra mulțimii. Scriitorii pare să le lase politicienilor accesul la violența gestului verbal abuziv și nepedepsit. Este absolut singular romanul pamfletar scris cu talent de Petre Cimpoeșu. Dar e un text epic în care pamfletul se dizolvă, dovadă că nici critica literară n-a semnalat, după merit, valoarea ultimei lui cărți, Celălalt Simion. Este Cimpoeșu un scriitor ce nu și-a pus în plan să scrie pamflete umoristice pentru reactualizarea, cu talent, a speciei cultivate cu violență stilistică altădată, de un Heliade Rădulescu sau Arghezi. Ar avea și rîsul funcția lui satirică, susținută de Caragiale. Că are Cimpoeșu stofă fină de pamfletar a dovedit-o și cu poemul mai vechi, Un regat pentru o muscă, o savuroasă caricatură a tiranului idiot, care, știm noi cine era.

Admirabilă fapta intelectuală a lui Leonard Gavriliu de a atrage atenția asupra acualității uimitoare a unui volum de tablete argheziene, intitulat Manual de morală practică. Omul de întinsă și solidă cultură, care e Leonard Gavriliu, scoate la Pașcani o revistă, „Spiritul critic”, firavă ca număr de pagini, însă doldora de informații și comentarii curajoase ale fenomenului literar actual, cum nu întîlnești, la fel, în revistele de circulație. În numărul din aprilie 2016, publică, sub pseudonimul Vintilă Zada, „La o recitire a cărții Manual de morală practică – de Tudor Arghezi”. Foarte original, articolul e conceput ca un dialog, pe subiect, între doi cărturari: Omega Popescu și Alfa Popescu. Mărturisesc ignoranța mea, nu citisem acest volum antologat de Șerban Cioculescu, cu voia autorului, la o editură din Iași (V. Zada ne și spune care), în 1946. Sunt selectate 30 tablete-pamflet publicate de Arghezi în reviste din perioada interbelică, în special în „Adevărul literar și artistic”, avînd ca titlu de rubrică „Manual de morală practică”. Erau vizate, în stilul propriu lui Arghezi, cel cu „talent pamfletăresc”, cum îl caracterizează Cioculescu, realități românești, preponderent politice, din anii 1928-1943. Inspirați, probabil, de Simona Cioculescu, îngrijitoarea ediției, care le-a citit corect actualitatea, cei de la editura „Porto – Franco” din Galați, au reeditat pamfletele în 1993. Citatele reproduse de V. Zada, de o izbitoare actualitate, cum se va vedea, m-au obligat să mă întorc la text, ca să constat că Arghezi suplinește absența pamfletarilor din zilele noastre. Citindu-le, nimeni nu mai poate spune că istoria nu se repetă; se repetă, dar cu nume schimbate.

Prefața micului volum nu e altceva decît cronica publicată de Șerban Cioculescu în „Adevărul literar și artistic”, îndată după apariția antologiei în forma princeps. Faima pamfletarului poet, consideră criticul, merge la întîlnire numai cu Eminescu: „De la uitatele articole din „Timpul”, ale lui Eminescu, nu mai răsunase în presa noastră un glas atît de împătimit de dreptate”. Inteligența viguroasă a pamfletarului descoperă și acuză noi „forme fără fond”, condamnă obediența mulțimii, corupția politică clientelară, parvenitismul parazitar, minciuna, impostura în politică și literatură, patriotismul confiscat de propaganda politică etc. Păcate eterne. Importanța pragmatică a Manualului, în sens de eficiență, de randament actual, scrie Cioculescu, „trebuie descoperită de cititorul subțire, la o lectură atentă”. Încerc să răspund așteptărilor criticului, care a potrivit fiecărui pamflet cîte un titlu, după conținut.

Este provocatoare și oarecum paradoxală concluzia sceptică a pamfletarului cum că, acest „manual de buzunar de morală”, scris de cărturar pentru copiii săi, „nu poate sluji la nimic”. E aici o formă specială de incitantă ironie care obligă la lectura de verificare a beneficiului moral al acestor teribil de aspre meditații. La sfîrșitul lecturii constați că Arghezi a făcut, de fapt, o lucidă și cinstită radiografie a mediului politic și social-uman românesc din vremurile trăite. Atacă direct ceea ce țintește metaforic, cam în același timp, în Tablete din Ţara de Kuty, și, de asemenea, ceea ce în prima tinerețe, critica, pe ton de revoltă resentimentară în scrisorile trimise profesoarei Aretia Panaitescu. Scrisorile, conservate în Biblioteca Academiei, au fost publicate, după moartea lui Arghezi, tot de marele lui apărător, Șerban Cioculescu.

Cel dintîi pamflet, din volumul proaspăt citit, intitulat corect de editor, „Aperitivul”, propune, dintr-o dată, un contrast între omul moral, bănuit a fi un autoportret și opusul lui, omul corupt, „binefăcătorul poporului”, consumator de aperitive și diferite și costisitoare. Prima frază, un sfat dat cititorului, trebuie citită în cheie ironică: „Ferește-te de acela care nu se îmbată, care nu curvăsărește, care nu joacă birlicul, care nu doarme prea mult și care îndură muncile”. Este cel care mai face trei lucruri: „sau citește, sau gîndește, sau se roagă și aceste trei lucruri sunt funeste dacă se propagă.” Dar ce se întîmplă peste drum, la „bodegă”, cu „aperitivul de mare însemnătate politică” îi relevă singurătatea, prin contrast. Nota ironică se percepe și în intonație și în vocabular. Aperitivul însoțit de alcool îl „amorțește” și îl face „fericit” pe cel ce-l degustă și îl face mai puternic decît „organizația de stat, decît Siguranța”, „consacră guvernelor majorități și unanimități, ferește mintea de scaiul comparației, permite unui popor să fie cuminte… îndeamnă funcționarii să primească ofrandele pe sub mînă… îi prepară un suflet molcom și gras”. Pe scurt, este vizată practica generalizată, balcanic-corupătoare, a „aperitivului” într-o societate deschisă tuturor abuzurilor profitabile. Simbolic gîndind, cum cred că a gîndit acest pamfletar inteligent, cu un început vicios al vieții social-politice, figurat numit „aperitiv”, continuarea ei nu poate fi altfel. Propagat în mulțime, năravul atrage după sine servitutea, renunțarea consimțită la libertatea ce i-ar fi dat-o respectarea unor principii morale. Supunerea intră în obișnuință, cum în istoria noastră recentă s-a întîmplat și încă se întîmplă, prima consecință fiind degradarea puterii de reacție, iar eroismul moral nu mai e decît teorie, și aceea uitată între coperțile unor cărți vechi. Tot vechi e și Discurs despre servitutea voluntară scris de Etienne de la Boétie, la finele secolului al XVI-lea. Este un text ce ne-ar lămuri cu noi înșine despre ceea ce e renunțarea la libertatea de gîndire și la forța de reacție la tirania politicului întîmplată în România deceniilor din urmă, un altfel de totalitarism, exercitat de un grup, în stare să conducă mulțimea la demolare psihică, la inocență și „turmentare” cum ar fi zis Caragiale. Încă se mai poate vorbi și astăzi despre „complicitatea inocenței” la tragedia fenomenului incriminat literar de Vasile Andru în romanul Păsările cerului. În cîteva rînduri ale pamfletului Omul liber și povara libertăţii, Arghezi definește scurt procesul servituții consimțite pe care dostoievskianul Inchizitor îl lămurea în cîteva bune pagini. Reproduc întocmai fragmentul arghezian pentru expresivitatea stilului repede înțeles de oricine, fără diluții filosofice, dar și pentru că îi recunoaștem valabilitatea dureroasă în lumea noastră. De recitit, deci: „Omului liber nu-i place libertatea, libertatea îl îngreuiază. Atîrnînd de sine și nu de o mișcare, în care era o unitate împinsă la acțiune de curent, omul se zăpăcește și caută stăpîn. E gata găsit: sclavia. Ca să se justifice față de confuziile proprii, el primește o nomenclatură nouă și zice că asta – căci tot îi displace și robia – se poate numi consimțire gîndită.” În varii formulări, ideea „servituții voluntare” apare în foarte multe pamflete. Este un laitmotiv de maxim interes astăzi, cînd lucrurile nu s-au schimbat în societatea românească a ultimelor decenii.

Întorcîndu-mă la vehemența pamfletară vizionară a ierodiaconului Iosif N. Theodorescu, trebuie recunoscută transparențe satirei, încît Șerban Cioculescu a putut identifica nume de politicieni, miniștri și șefi de partide spre care sunt aruncate săgețile. După cum numeroase fragmente din tablete ne pot motiva să le asociem unor anume figuri de pe scena politică la spectacolul căreia asistăm noi înșine, fără ca dintre noi să se ridice un Arghezi. Maladia epidemică a politicului, atunci, ca și acum, duce spre degenerare a tot ce a mai rămas categorie cinstită în societate. Puterea îl corupe pe cel ce a cîștigat-o, scrie Arghezi: „Puterea aduce degradare și viciu după virtuțile pa care le-ai însușit ca să lupți și să birui, iar după ce ai biruit ești nevoit să asuprești ca să te păstrezi”. Sentimentul smereniei dispare la toți biruitorii. Paradoxul e că „ai cîștigat și ai pierdut. Învinsul a dobîndit moralul tău anterior”. Frămîntat de mobilitatea doctrinelor cu scopul stăpînirii mulțimii, Arghezi construiește, el însuși, in nuce o contra doctrină, cu gîndul la învinși.

E foarte preocupat Arghezi, cum erau și scriitorii de la „Viața românească”, de modul în care, cu alcoolul, e coruptă „ onestitatea țăranului care se ține de cuvînt ca de un jurămînt”, încrezător în „făgăduielile chibzuite” de politicieni. Dimpreună cu alte categorii, țărănimea face parte „din echipa muților obedienți, atît de trebuincioși unui guvern, unde guvernează unul singur, stăpînul văzut sau nevăzut”. Este „echipa care rîde cînd rîde șeful și plînge cînd el se jăluie de durerile poporului și ale țării”. Cum și astăzi auzim, în perioade electorale, în discursurile politicienilor apare, ocazional, grija de „cetățean” și „țară”. Pentru „somnul conștiinței” și Beţia generalizată (titlul potrivit dat de Cioculescu unui pamflet), Arghezi literatul îngroașă imaginea. Deputaților și senatorilor le-ar fi favorabil, scrie el, un drog pentru mulțime: „O splendidă cultură de mac ar da o splendidă generație de dormitori.” Astfel e adus la vot „omul care doarme și nu gîndește”, spre proliferarea parvenitismului politic al celor care „se însoară cu averea”. Era o cale de a parveni în politică. De parvenit fiind vorba, Arghezi îi acuză, cu arma disprețului „prostia mărunțică, devenită solemnă și pedagogică” în raport cu mulțimea, dar lingușitor și aderent la șeful de partid care „l-a procopsit cu un mandat de parlamentar”. „Încălțîndu-se cu o nevastă, el s-a încălțat și cu un automobil… fu ales și deputat”. Astfel, parvenitul se simțea protejat atunci cînd era „să fie arestat pentru un comision de cîteva milioane, într-o afacere organizată în pierderea statului”. În termenii de astăzi, avea asigurată imunitatea. În fond, maladia politicianismului, așa cum o încondeiază Arghezi, de o șocantă actualitate, este subiectul predilect al pamfletelor sale. Boală fără leac să fie?

Șeful politic se lasă sedus de „ afectarea devotamentului”, de adulație și aplauze, „ziarele și revistele lui îi publică zilnic un portret și el nu protestează. Îi place”. Omul politic este instabil și cinic „își schimbă credințele odată cu ciorapii, «numai proștii sunt consecvenți» spune el”. „Obrazului multiplu, care ar trebui înlăturat din adunări cu cravașa”, Arghezi îi opune modelul omului statornic „egal și rectiliniu, el n-a șerpuit niciodată”. El știe lucruri pe care „nu le-a învățat, le-a aflat de la tăcerea pe care o ascultă… tot ce spune el e cinstit, curat și simplu, pămîntul ploaia, semănăturile… ”. În mod subtil, o astfel de frază își cere înrudirea cu ideea sculptată de Brâncuși în „Cumințenia pămîntului”, întruchipare a statorniciei.

Prin tot ce acuză, autorul pamfletelor își motivează resentimentul exprimat prin violențe de limbaj, ca în poezie și în proza literară. „Înstăriții prin fraudă” au averi „purulente”, giuvaierele lor „put”, iar ei sunt „păduchi și viermi de mucegai”. În opoziție situîndu-se, nu-și pierde „puterea lăuntrică a dreptății sale”, „maiestatea” este a lui, cel singur, chiar dacă „Epoca e, desigur, a deputatului”. Ca analist sever al moravurilor politice, el afirmă că averea deputatului, „domn fără profesie”, e „proprietate politică”, rezultatul „unei industrii fără instalații și a unui comerț fără mărfuri”, „zidită într-o noapte”. Drept care „miroase a sînge și se grupează în seria asasinatului cu tîlhărie”. Analiza înaintează pe terenul psihologiei și comportamentului posesorilor acestor averi ilicite, constituiți în „dinastii politice”. Și aici apare figura parazitară a „fiilor de statuie”. Cine mai poate spune că Arghezi n-a avut condei pentru elogii, cînd el scrie despre bucuria muncii cinstite care l-a îmbogățit pe Ford. Pentru cine mai crede în onestitatea cîștigului, sunt de reținut fraze exemplare: „În lumea muncii banul se capătă prin efort inteligent, în timp și onest… Banul are un gust și o acurateță. Altă pîine cumpără banul muncii și altă pîine fură banul șiret”. Sună ca un aforism cu valabilitate verificată astăzi la noi și pretutindeni: „Banul parazitar naște inși parazitari, familii parazitare și clanuri.” „Înstăriții prin fraudă” e un subiect aparte pentru spiritul său cu vocație pamfletară. Sunt în acest volum și texte-pledoarie pentru competentul care muncește anonim, deși el este „girantul sigur și stabil al permanenții… cumințenia adîncă a unui neam”. Fără alte comentarii, nu poți adăuga decît că: „nimic nu e nou sub soare”. Dar, condeiul scriitorului nu e descurajat, devine vaticinar cînd îi amenință pe „negustorii de cuvinte”, care au confiscat și sentimentul patriotic, fără să știe ce înseamnă „această sfîntă legătură cu pămîntul.” Există și un timp al revirimentului, cînd: „Drepții pregătesc răsturnările înverșunate ale revoluțiilor, însă revoluțiile sunt precedate de tîlhari. În punctul istoric al averilor imorale, ei sunt niște precursori.” După o lungă diatribă adînc analitică, spiritul pamfletarului se odihnește în dialogul cu un greiere, trimis de Dumnezeu ca „mîngîiere”. Cultivat sub zisa unui Sf. Macarie Egipteanul, cel care a susținut trebuința de a-ți păstra „mintea vioaie” pentru lupta cu răul, Arghezi polemizează cu energie contra anomaliilor lumii la care, cel puțin în tinerețe, a fost martor. În același spirit, oarecum îmblînzit, cu murmure biblice, a scris sfaturile ultime pentru un frate ce nu era încă pe calea Mîntuirii.

Înaintînd cu lectura ești mereu ispitit să faci exercițiul „recunoașteți personajul?”. Cum, de exemplu, ministrul numit politic prezintă îndată „o reformă originală, menită să simplifice administrația departamentului său” și care n-a fost niciodată aplicată. Pe astfel de miniștri se răzbună poetul faimoaselor „Blesteme”. Pentru eradicarea sistemului, pamfletarul propune, spre corecție, măsuri de morală practică aplicate incompetenților. Mai întîi imaginează, cu haz, scena pedepsei cu cîteva lovituri de bici pe fundul gol, cînd „zece flăcăi solidari și optimiști pot contribui, astfel la renașterea națională”, repetînd figura de cîteva ori. Dar cum justiția nu îngăduie ceea ce propune scriitorul, atunci el recurge la alt sistem punitiv. Ministrului să i se toarne, la domiciliu, „conținutul unei cutii cu ploșnițe”, „în toate felurile de bucate să i se pună cîte un gîndac mare negru”, în cafeaua cu lapte naftalină, iar „spălătoreasa să-i pună viermi în batistă”. Îl recunoaștem aici pe Arghezi resentimentarul, creatorul, poate, cel mai original, al paginilor de grotesc literar din istoria scrisului românesc. Estetica grotescului se întemeiază, cum Arghezi o spune: „ pe transparențele nobile ale graiului vulgar” folosit în numele unei idei și a unei atitudini. Pagini speciale sunt dedicate imposturii în literatură și stilului obscur care chinuie cuvintele frumoasei noastre limbi de dragul înregimentării în momentul politic. Răzvrătirea de „pandur gorjan” i-a adus lui Arghezi destui adversari, pe care-i simte fără să-i vadă. Ar trebui afișat peste tot pamfletul contra dușmanilor nevăzuți, bine intitulat, „Etica luptei cu adversarii oculți”. Este aici o prea substanțială caracterizare a falselor relații interumane, ca să nu excerptez măcar cîteva considerații, scurt, precis și expresiv formulate. Și începe: „Adversarul tău adevărat nu e cel pe care l-ai văzut. El rămîne ascuns după un zîmbet catifelat, mătăsos, elastic… El te lovește cu mîna altuia, pentru ca a lui să ți-o strîngă prietenește… Lovit cu pietre, omule, te-ai întors să te uiți cine le aruncă și n-ai văzut pe nimeni… Semenul tău nu te mai mînîncă decît la figurat. Digestia lui e intelectuală”. Par acestea niște rînduri scrise atunci cînd intelectualii verticali aveau pe urmele lor cîțiva „colegi” turnători. Dar, conchide Arghezi, „ticăloșii care te-au lovit vor rămîne ticăloși”. Victima e îndemnată: „Rabdă! Din cremenea ta nu mai curge sînge, țîșnește scînteia… Și, cu frunte sus!” Mai ales în acest text, dar și în subtextul tuturor pamfletelor argheziene se poate citi o variantă specială de optimism conținut, energic, care ne spune că lumea are și latura ei bună ce trebuie încurajată la rezistență. Pamfletele sunt în esență, figurat vorbind, „dintele de cremene lungă/ Întors către lume să-mpungă”, cum l-a interpretat, umoristic, inteligentul Topîrceanu în parodia la „Blesteme”. A redus totul la ideea exprimată în atitudinea resentimentarului, bine citit pe dinăuntru.

Revista indexata EBSCO