Nov 17, 2016

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Alternative franceze

Mai acum vreo cîţiva ani am observat un schimb public de vederi între N. Manolescu şi G. Grigurcu. Cel dintîi sublinia mai ales contribuţia progresist-emancipatorie a scriitorilor francezi la gîndirea europeană, cel din urmă replica: să nu uităm că există acolo un echilibru, gînditorii şi literaţii conservatori nu lipsesc în Franţa. Oarecum pe aceeaşi linie aş dori să pomenesc că în pofida faptului că în ultimele decenii au devenit celebre în lume mai cu seamă numele unor autori francezi de stînga (Foucault şi Derrida, Delors şi Attali, supra-evaluatul Sartre, Onfray şi Badiou, spre a da numai cîteva exemple), de fapt în Franţa poate cei mai buni gînditori şi scriitori pot fi găsiţi pe aripa dreapta. Unii din ei sînt bine cunoscuţi, cum ar fi intelectualii catolici Remi Brague şi Jean-Luc Marion, sau alţii, precum Pierre Manent şi (înaintea lui) Raymond Aron, în genere revistele „Commentaire” şi „Debat”. Romancierul Jean Raspail, astăzi foarte vîrstnic, a ajuns şi el la anume celebritate. Alţii nu sînt încă  prea bine cunoscuţi în afara Franţei, cel puţin nu în România şi aş vrea să atrag atenţia asupra cîtorva nume – nu scriitori, ci eseişti.

Dacă ar fi să începem de la Bossuet sau de încă mai înainte, trecerea în revistă ar depăşi orice dimensiuni; deci poate e mai bine să culegem cîteva nume şi cazuri din ultimii 10 ani, cazuri în care francezii ştiu să argumenteze convingător dezacordul lor cu linia ideologică actuală. Pentru mine cel dintîi, cel mai spectaculos, exemplu, este cel al aventurierului Dominique Venner care, acum vreo 3 ani, la vîrsta de 83 de ani s-a sinucis în incinta catedralei  Notre Dame de Paris, în timpul liturghiei, lăsînd o notă explicativă pe internet. Eu am considerat iniţial acţiunea sa o extravaganţă, un soi de repetiţie a sinuciderii rituale a marelui romancier japonez Mishima. Apoi însă am citit un număr de lucrări istorice ale lui Venner şi am descoperit un autor extrem de meticulos, mult mai obiectiv şi chiar mai moderat decît îmi închipuiam, dar evident, patriot împătimit.

Altă figură, de om mult mai tînăr şi publicist activ este Eric Zemmour, la origine evreu algerian. În pofida descendenţei, omul este un apărător înflăcărat al Franţei tradiţionale, cu valori gaulliste. Cartea sa principală pînă acum este un volum masiv de eseuri scurte Le suicide français (sinuciderea franceză) constituind un soi de istorie socio-politică a Franţei de la 1968 încoace. El consideră că revolta (eşuată şi puţin grotescă) din acel an a izbutit să-şi impună valorile, indiferent de rotativa prezidenţială a partidelor, numitorul comun fiind o ostilitate faţă de continuitatea istorică şi o servilitate faţă de principiile consumerismului globalist. Zemour scrie spiritual, maliţios. De altfel o carte mai mică a sa Le premier sexe (2009) complementează reuşit cartea publicata în 2015 de astă dată pe tema bizareriilor feminismului impus cu forţa.

De profunzime mai mare, de nivel filozofic, este opera lui Chantal Delsol (din fericire cunoscută, deşi insuficient, şi în România, unde a obţinut un doctorat onorific la Universitatea din Cluj), membră a „Institutului” (după Academie cea mai prestigioasă instanţă ştiinţifică a Franţei). De altfel este şi editorialistă cu anume regularitate la cotidianul parizian de frunte „Le Figaro”, iar operele dînsei s-au tradus în 15 limbi. Am mai scris despre dînsa, atît pe româneşte, cît şi pe englezeşte. Să pomenesc aici numai două carţi recente de excelenta valoare. Una se numeşte La haine du monde (Ura împotriva lumii, 2016) şi am apreciat-o în chip deosebit pentru că dezvolta judicios şi profund o idee exprimată în treacăt şi de mine: anume că nu e cazul să vorbim numai despre totalitarisme de dreapta sau de stînga, ci şi despre un „totalitarism de centru” pe care îl prevesteau cu anume îngrijorare mari gînditori de la finele secolului 18 şi începutul secolului 19; Tocqueville înainte de toate şi în modul cel mai sistematic, dar în feluri diferite şi Goethe, Chateaubriand, Scott şi alţii. Delsol face un pas înainte arătînd că numitorul comun este neîncrederea, ba chiar ostilitatea faţă de universul înconjurător, faţă de bunul simţ, faţă de raţiunea naturală – am putea spune (în esenţă): aspiraţia de a crea un „om nou”. Autoarea explică şi enumeră cum în marile democraţii actuale multe din măsurile luate, în materie de „rescriere” a istoriei, în materie de „definiţie a familiei”, în materie de interdicţii verbale indică limpede alinierea la structurile şi formele totalitarismelor pe care le sperăm obliterate odată pentru totdeauna.

Poate încă  mai răspicată este Populisme. Les demeures de l’histoire (Populism: Staţionarii în istorie, 2015). Delsol nu este apologetă a „populismului”, dar explică răbdător că distincţia între „populism” şi „sistem” este un conflict între opţiuni legitime. Între înrădăcinare şi emancipare, între particular şi universal, între popor şi elite. Distinsa profesoară recurge foarte înţelept la fundalul acestei dezbateri în Grecia Antică: Aristotel, Platon, Tucidide, chiar Heraclit sau Diogene sînt citaţi în mod convingător. Cunoştinţele în materie de istorie revoluţionară (în special a stîngii ruseşti) sînt impresionante şi judecăţile sînt originale: ni se arată caracterul „conservator” al narodnicilor şi chiar al lui Plehanov. M-a bucurat că se opreşte atent asupra unei opere a lui Lenin (Ce e de făcut?) azi adesea uitată sau trecută cu vederea. Nu se sfieşte să critice cîte un aspect din somităţi ilustre precum Voegelin sau Max Weber. Fraza de încheiere a studiului merită reţinută: „Populismul este porecla prin care democraţiile pervertite îşi ascund cu pudoare dispreţul lor pentru pluralism”. Cartea este de mare actualitate, mai cu seama în condiţiile actuale ale  crizei Uniunii Europene şi ale unor alegeri din state majore de pe ambele coaste ale Atlanticului.

Aş mai menţiona în treacăt două cărţi recente semnate Chantal Delsol şi anume L’age du renoncement (Epoca renunţării; 2011) şi Les pierres d’angle (Pietrele de temelie; 2015) cu un caracter mai curînd descriptiv de astă dată în care sînt zugrăvite stările de fapt şi schimbările din contemporaneitate. Voi reveni la ele poate altădată. Să mai spun că autoarea vorbeşte rar de „post-modernism”, mai curînd foloseşte termenul de „modernitate tîrzie”. În schimb revine frecvent la termenul de „idiotes” în sensul etimologic al elinei antice – adică „individualist, nealiniat, insolit, singular” – ceea ce mi-a amintit de o carte recentă a admiratului meu Botho Strauss care şi el foloseşte termenul în chiar titlul cărţii sale de mare adîncime şi subtilitate ludică.

În fine să spun cîteva cuvinte despre Denis Tillinac, autor prolific de proza narativă, eseu, foileton, care trăieşte într-un sat din sudul Franţei şi vine ocazional la Paris pentru vreo conferinţă sau pentru treburi editoriale. Nu am citit decît o mică parte din scrierile sale, dar m-au impresionat profund. Dictionnaire amoureux du catholicisme (Dicţionarul unui îndrăgostit de catolicism; 2011) face parte dintr-o serie a proeminentei edituri Plon, cu tematică amuzant de diferită: despre vînătoare, grădini, diavol, cal  şi vinuri, despre Paris, Veneţia, Quebec şi Ierusalim, despre Brazilia, Liban şi Bretania, despre Stendhal, Shakespeare, Proust şi Mitterand – şi cîte şi mai cîte. Chiar şi Tillinac mai are acolo un volum despre Franţa (2008). Volumul acesta, ca şi altele din serie au format de enciclopedie, de lexicon, după cum le indică  titlul chiar. În cazul de faţă nume de sfinţi şi de teologi, numiri geografice sau istorice, concepte sau noţiuni sau termeni curenţi. În ansamblu o imagine plăcuta şi elocventă a religiei, mai ales în versiunea sa franceză.

Mai recent am citit de acelaşi autor L’âme française (Sufletul Franţei, 2016) şi Du bonheur d’etre reac (Despre fericirea de a fi reacţionar; 2014). Cea din urma este mai puţin agresivă decît ar sugera titlul. Este alcătuită dintr-o suită de trăsături, de virtuţi, de facultăţi care laolaltă constituie o tipologie umană. Cea dintîi este mai ambiţioasă, în fond vrea să definească o anume esenţă a Franţei durabile (eterne?). Tillinac se remarcă printr-o neobişnuită capacitate de a împleti panaşul cavaleresc cu duioşia caldă. Eu am reţinut cu extremă plăcere mai ales faptul că din toate romanele lui Dumas, Tillinac îndrăgeşte cel mai mult După 20 de ani, al doilea din ciclul muschetarilor, părere pe care o împărtăşesc întru totul şi de multă vreme.

Prezintă aceşti autori francezi vreo relevanţă sau vreun interes pentru cititorul român? Eu unul aş susţine că da. Chiar şi acela care nu se alătură ideologiilor exprimate de cei înşiraţi, dobîndeşte din lectura lor o anume „pedalare”, sau, să zicem, o echilibrare a teoriilor actualmente hegemonice  în lume, sau măcar în Europa de Vest. Altfel spus – şi rămînînd la cultura franceză. Te plimbi prin Paris şi rămîi frapat de diversitatea numelor de străzi: trimiteri la bonapartism, la Franţa republican-progresistă (ce să mai vorbim? chiar şi comunistă!), la monarhie şi la religie. Împreună ele definesc un trecut bogat, ba chiar glorios, oricum extrem de divers. Cu toate defectele posibile ale societăţii franceze actuale, mult căutata şi lăudata toleranţă şi multiplicitate se citesc pe tăbliile cu numele străzilor, pieţelor, monumentelor. Ei bine, aşa e şi cu lectură. Franţa îşi declară fără sfială, fără teamă, nişte diversităţi de opţiuni.

Are România ceva de învăţat aici? Probabil că da. Ispita de a dărîma ba o statuie, ba alta, de a schimba tot la 10-20 de ani numele străzilor, de a se alinia (să nu zicem: ploconi) supus la cîte o ideologie care pare azi dominantă sau trainică, eventual de nestrămutat – nu e lucru sănătos. A citi pe acei cu care eşti în dezacord pe lîngă cei care-ţi sînt model e în fond ceva mai abil, mai flexibil şi, da, mai înţelept.

Revista indexata EBSCO