Nov 17, 2016

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – „Convorbiri literare”, creatoare de conştiinţă naţională

cassianDupă împlinirea a o sută patruzeci de ani de la apariţia primului număr din foaia junimistă, se impunea, ca o necesitate, ca atîtea din paginile ce în acest impresionant arc temporal le-a adăpostit, dar la care accesul era ca şi inexistent, să fie readunate într-un corpus de texte ilustrative, ce ar fi asigurat publicului interesat cunoaşterea directă a demersului de impresionantă importanţă în definirea şi impunerea unei literaturi moderne pregnant naţionale, în consonanţă cu valorile europene.

Am început demersurile pentru materializarea  acestui deziderat şi în 2009 am publicat Vol. I, Partea I-a (1867-1900), care acoperea, la modul general, ideile care au animat prima serie a Convorbirilor literare de sub direcţiunea lui Iacob Negruzzi. Intenţia iniţială a fost de a realiza un set de volume cu istoria veche a revistei, de la 1 martie 1867, pînă în vara lui 1944 cînd este interzisă de ocupantul sovietic şi un alt set cu istoria recentă de după reapariţia la Iaşi. în mai 1970. Am stabilit, de principiu, criteriile de selecţie, în care paginile deja cunoscute din, spre exemplu,  Criticile lui Maiorescu sau din poeziile lui Eminescu etc. nu s-a considerat necesar să fie preluate, ele fiind oricum bine cunoscute şi uşor accesibile, ci am considera ca prioritar să includem studii şi articole puţin cunoscute, practic inedite şi în principal neadunate de autori în volume proprii.

După stabilirea criteriilor, selecţia la Vol. I, Partea I-a a fost realizată de Antonio Patraş alături de Liviu Papuc.

În timpul pregătirii Părţii a II-a din primul volum, am realizat că vor fi dificultăţi în realizarea Corpusului de texte privind istoria recentă a foii junimiste, din cauza unor eventuale diferende provocate de drepturile de autor ale semnatarilor, motiv pentru care am renunţat, axîndu-ne pe cuprinderea în circa 12 volume a tuturor textelor ilustrative care acoperă istoria veche a Convorbirilor literare. Abia în 2016, cînd revista intra în anului 150 de la prima apariţie, am aflat mijloacele financiare necesare pentru a continua demersul nostru editorial. Mulţumim pe această cale Primăriei Municipiului Iaşi, Consiliului Municipal şi primarului Mihai Chirica pentru concursul financiar asigurat întru realizarea acestei prime valorificări a uriaşei şi folositoarei moşteniri ce se revarsă din paginile convorbiriste.

Dacă prima parte adună studii cu un caracter mai apropiat curiculei şcolare şi acoperă întreg intervalul de la prima apariţie pînă în 1900, celelalte trei părţi renunţă la acest criteriu în favoarea ilustrării cu texte ilustrative privind direcţia ideologică promovată de semnatarii acestora. Partea a doua cuprinde pagini alese din primul deceniu de viaţă al revistei – 1867-1877. Selecţia şi prefaţa la Partea a doua din Corpus de texte ilustrative sunt realizate de Mircea Platon, împreună cu Liviu Papuc.

De subliniat, întregul demers editorial, de la selecţie, corectură, paginare etc. etc. este asigurat de redacţia actuală a revistei Convorbiri literare; Corpusul… fiind publicat la Editura revistei „Convorbiri literare”.

  1. Lovinescu a colaborat la seria Simion Mehedinţi a Convorbirilor literare între 1910 şi 1913, unde publică, între altele, Critica şi istoria literară, A zecea muză, pagini despre Costache Negruzzi şi I.L. Caragiale, cronici etc. În ultimii ani ai vieţii îşi fixează ca unică preocupare Junimea, junimismul şi corifeul ei, Titu Maiorescu. În august 1940 publica cele două tomuri ale monografiei T. Maiorescu. În 1943 îi apare Antologia ideologiei junimiste, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, T. Maiorescu şi contemporanii lui, vol. I. Al doilea volum din T. Maiorescu şi contemporanii lui este publicat postum, în 1944, sub îngrijirea lui Pompiliu Constantinescu. Din nefericire, instaurarea republicii bolşevice în 30 decembrie 1947 va arunca anatema asupra lui T. Maiorescu şi a Junimii, (Convorbirile literare fiind deja interzise încă din anul 1944), la fel, asupra unor critici precum E. Lovinescu, G. Călinescu şi alţi importanţi critici postmaiorescieni, criticaţi şi aneantizaţi de tot felul de politruci culturali. Abia după 1964 a început timid un proces de recuperare a acestora, unul nu lipsit de aplicarea constantă a grilei marxiste. Oricum, tomurile lovinesciene despre Maiorescu, Junimea şi Junimişti n-au mai fost reeditate, fiind practic intruvabile. Printr-un noroc, în această vară am aflat în anticariatul lui Dumitru Grumăzescu, în Iaşi, volumul semnat de E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimisteCulegeri de studii neadunate pînă acum în volum – apărut în 1943, la Casa şcoalelor (pe prima pagină interioară citim anul 1942). L-am parcurs cu tot interesul, realizînd o fericită coincidenţă, cu mici excepţii, între ce a selectat scepticul mîntuit – cum îl numeşte Eugen Simion şi ce selectasem noi în Partea I şi Partea a II-a din primul volum ale Corpusului de texte ilustrative.

Antologia lovinesciană apare la iniţiativa lui Ioan Petrovici, pe atunci ministrul culturii naţionale. Din prefaţă criticului de la Sburătorul se înţelege că şi celelalte volume, avînd ca tematică Maiorescu, Junimea şi junimiştii au ca impuls iniţiativa filosofului Ioan Petrovici, constant, cîndva colaborator al Convorbirilor.

Antologia… cuprinde texte publicate în revista, majoritatea în primii ani de la apariţie. Scopul urmărit fiind de a-i scoate (pe respectivii autori) din anonimatul acţiunii colective pentru a-i înfăţişa separat în ce au încă viabil. Cei care vor parcurge actualul Corpus… vor constata cu uimire încă evidenta lor actualitate.

  1. Lovinescu ţine să precizeze în Prefaţă la Antologie: „În primul plan al preocupării momentului am convenit totuşi că ar fi mai bine venită deocamdată prezentarea unei antologii a «ideologiei junimiste», adică a exponenţilor criticismului junimist; n’am înţeles însă să reproducem articole din Criticele lui Maiorescu sau fragmente din Discursurile lui P. P. Carp, material ideologic poate mai esenţial dar prea cunoscut, ci să adunăm numai studii oarecum inedite, întrucât nefiind desgropate până astăzi din colecţia unei revista vechi de 75 de ani, nu se bucură de nici o circulaţie. Am ajuns, astfel, la concluzia de a pune la îndemâna cititorilor următoarele texte importante, la care mulţi se referă, fără să le fi putut, totuşi, cunoaşte dintr’o lectură proprie”.

După alţi 75 de ani, convorbiriştii de astăzi repun în circulaţie texte uitate între copertele revistei şi astăzi încă la fel de vii şi de actuală îndrumare în construirea Ţării pe temeiuri naţionale, cum documentat argumentează Mircea Platon în prefaţa sa: „Convorbiri literare, seria clasică: manual de construit o ţară”, la al doilea tom din  Corpus…. Cine citeşte volumele din Corpus, va constata, cum notează îndreptăţit Mircea Platon, că această primă generaţie de junimişti a abordat de o manieră comprehensivă şi consecventă problemele României atunci recent formate. Unghiurile de atac erau diferite – drept, literatură, economie politică, agricultură, educaţie, istorie, filologie, etnografie şi folclor, chestiuni sociale cum ar fi egalitatea femeilor, ştiinţe naturale şi exacte –, dar scopul era unul singur: dezvoltarea unui sistem naţional de economie simbolică permiţând articularea solidă a statului român în scopul unităţii şi înfloririi naţionale.

Şase sunt marile capitole ordonatoare sub care sunt grupate textele convorbiriste, în această a doua parte. Paginile lui Constantin Negruzzi despre Alexandru Donici, deschid primul capitol: Convorbirile literare române: Tradiţie şi înnoire. Educaţie.

Autorul lui Alexandru Lăpuşneanu scrie un articol comemorativ despre fabulistul venit de peste Prut, Alexandru Donici, care la Iaşi află o atmosferă prielnică literelor. „Pe atunci, cum îşi aminteşte C. Negruzzi în paginile publicate în numărul de pe 1 mai 1867, mai mulţi juni români ce-şi ter­minase studiile în străinătate, înturnându-se în ţară, îşi propuseră a da un impuls literaturii lâncezânde. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie în colegiu, publică Dacia literară şi Archiva română, colaţiona şi da la lumină chronicele noastre ui­tate de atâta timp. Alecsandri stigmatiza ignoranţa prin Iorgu de la Sadagura, cea întâi verigă a acestei preţioase salbe de bu­căţi teatrale cu care el împodobi scena noas­tră. Donici biciuia viciurile prin fabulele sale ş.a. Peste Milcov, Eliad, demn următor a lui Lazăr, corecta limba. Boliac, Alexandrescu, Rosetti ş.a., urmând Cârlovilor şi Văcăreştilor, ne arătau în scrierile lor neimitabila frumuseţă a limbii. În Transil­vania şi Banat, Bariţiu, Murăşanu ş.a. susţineau naţionalitatea. Numai în Besarabia, abia bătrânul Stamati mai da semn de românism; Hâncu şi Hâjdău amuţise”.

La finalul tristei amintiri despre bunul său prieten, defineşte fabula şi totodată şi calităţile lui Al. Donici: „Pen­tru că fabula nu sufere secătură şi umplutură: ea cere, pe lângă talent, o bonomie, un stil simplu; ea e datoare să spună numai ce trebuie, nici o silabă mai mult. Şi cine avea mai multă bonomie decât Donici! În bordei ca şi în palat, fabulele lui sunt cetite şi înţelese”.

Şi se termină cu o amară concluzie: „Când, după un fatal duel, A. Puşchin, poetul rus, a murit, guvernul a ordinat să se imprime operele lui cu cheltuiala Statu­lui şi să se vândă în profitul urmaşilor săi. Aceasta scuti pe familia ilustrului poet de a cerşetori ca să capete pâinea de toate zilele. Oare aceea ce se făcu pentru Puşchin sub Ţarul Muscalilor, să nu se facă pentru Do­nici sub Principele Românilor?”

Şi nu s-a făcut, nici atunci, nici după şi-i departe a crede că sub Preşedinţii noştri vom avea parte de un astfel de gest.

Petre P. Carp nu-l iartă pe G. Sion pentru lipsa de talent din cele una sută şi una de fabule, în numărul pe 1 februarie 1870. Şi pentru o mai bună lămurire a bietului fabulist, viitorul prim-ministru notează: „Pentru a fi un bun fabulist trebuie aptitudinile cele mai diverse: o cunoştinţă adâncă de mişcările interioare ale inimei omineşti, pătrunderea necesară pentru a erija acele mişcări în adevăruri morale generale, talentul de-a le îmbrăca într-o formă adecuată ce pune în evidenţă învăţământul moral fără a forţa nici adevărul nici ficţiunea, şi în fine receptivitatea naivă pentru natura diferitelor lumi ce vin în aju­torul poetului la crearea exemplurilor sale. Din toate aceste însuşiri, D. Sion nu are nici una, şi a oferi publicului producţiuni ca cele una sută una este a-l trata cu un dispreţ pe care îl respingem în numele lui”.

Vasile Alecsandri face o amplă şi aplicată introducere la scrierile lui Constantin Negruzzi, care apare sub acest titlu, în numărul pe februarie 1872, şi destinată a însoţi scrierile unuia din marii întemeietori ai literaturii naţionale; scrieri ce urmau să apară în două volume la editura Socec. Pentru o corectă judecare a prozatorului de la Hermeziu, poetul consideră că se impune a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care el a fost îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul, prin care geniul său şi-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină. Şi este de natura evidenţei că altele sunt posibilităţile pentru cei chemaţi a se manifesta în lumea literelor într-o ţară civilizată şi liberă, cu limbă suficient de flexibilă şi bogată pentru a înlesni lucrarea literară şi cu totul defavorabile sunt într-o ţară lipsită de aceste avantaje; defavorabile dar şi mai meritoriu pentru scriitor cînd depăşind aceste obstacole înalţă o operă de necontestabilă perenitate. Un astfel de autor a fost C. Negruzzi, care întors de la studiile din Occident află în Ţară o societate semiorientală, portretizată, în doar cîteva tuşe, exemplar de Vasile Alecsandri: „În capul guvernului un domn ieşit din monstruoasa împreunare a suzeranităţii turceşti cu protectoratul rusesc, un soi de paşă purtând chiveră muscălească, puternic, despotic, dispunând de profunda supunere a locuitorilor ţării, înconjurat de o temere respectuoasă, şi însuşi tremurând dinaintea unui firman din Constantinopol, tremurând mai mult dinaintea unei simple note din Petersburg, tremurând încă şi mai mult dinaintea împărătescului consul al maiestăţii sale Nicolai Pavlovici. Acel domn, deşi înfăşat pro forma în pelincile Reglementului Organic, deşi faţă cu o putere legiuitoare numită Obşteasca obicinuită Adunare, semăna cu un arbor mehanic, de la care atârnau toate ramurile administrative, financiare, judecătoreşti şi chiar bisericeşti, ramuri destinate a hrăni trunchiul prin sucul ce absorbeau din vinele ţării. El făcea şi desfăcea mitropoliţi şi episcopi după cuviinţa sa; el numea funcţionarii statului pe termen de trei ani, în care aceştia aveau tacit învoirea de a se îmbogăţi prin orice mijloace; el da ultimul veto în materie de procese; el era cenzorul arbitrar a orice produceri intelectuale, a orice aspirări liberale; el, prin urmare, suspenda pentru cel mai mic pretext foile ce se încercau a răspândi gustul literaturii (presa politică fiind mărginită numai în dare de seamă a balurilor de la curte şi a ceremoniilor din ziua Sf. Nicolae).

El, în fine, stăvilea zborul gândirii după placul său, şi ades înfunda chiar pe gânditori la o mănăstire, fără nici o formă de proces alta decât prin o simplă poruncă verbală dată agăi de oraş. La picioarele tronului se înşira treptat o boierime împărţită în diferite clase”.

Este de tot interesul prezentarea acestor clase cunoscute direct de bardul de la Mirceşti şi care ne dau o imagine destul de sumbră asupra stării în care se afla societatea românească în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Vom reda fragmentar descrierea făcută acestor clase:

„Clasa I, poreclită greceşte Protipenda, fiindcă era compusă de cinci ranguri înalte: logofeţi mari, vornici, hatmani, postelnici şi agi, care singuri aveau dreptul de a purta bărbi. Ea forma o bogată oligarhie de câteva familii greco-române, ce-şi atribuise de la sine calificarea de aristocraţie, calificare nebazată nici pe fapte glorioase, nici pe moştenirea titlurilor, ca la celelalte corpuri aristocrate din Europa occidentală. Totuşi în acea clasă şi numai în sânul ei domnul alegea consilierii săi şi funcţionarii mari ai statului.

Clasa II, formată de ranguri secundare, precum: spătari, bani, comişi, paharnici etc., era mult mai număroasă, însă totodată şi mărginită în aspirările ambiţiei sale. Din corpul ei în adevăr ieşeau diacii de visterie, cei mai iscusiţi, cei mai cu bun condei; însă rareori, chiar după mulţi ani de serviciu, un favorit al soartei parvenea a se furişa în mândra protipenda, şi acolo sărmanul era supus la supliciul lui Tantal. Deşi acum era boier cu barbă, deşi tolerat în ecpaeaoa privileghiată, el făcea zâmbre, privind cu jale la jilţurile ministeriale; căci nu-i era permis să aspire decât la modestul scaun de şef de masă sau cel mult la scaunul de director de minister!

În fine se pierdea în umbră, în părăsire, în ignoranţă poporul!… poporul”.

Şi toată această adunătură din clasa suprapusă, cum îi spunea Eminescu, domnea despotic peste un popor ţinut în ignoranţă, un popor şerbit boierescului, poporul pe capul căruia toţi erau stăpâni, toţi: vătavi, arendaşi, proprietari, slujitori, cenuşeri, ţârcovnici, revizori, sameşi, ispravnici, judecători, directori, miniştri, domn, sultan şi împărat!… poporul supus la beilicuri, supus la biruri, supus la dare de flăcăi la oaste, supus la bătaie cu biciul, supus la supliciul fumului prin temniţe, expus la toate capriciile crude ale soartei, la toate mizeriile morale şi fizice, plecat la toţi, fie indigeni sau străini, sărăcit, înjosit, cuprins de groază din copilărie până la moarte şi neapărat de lege nici măcar în contra crimelor!

Iar după acel popor român, în fundul tabloului rătăcea un neam de origine străină, căzut în robie, gol, nomad, batjocorit, dispreţuit: ţiganii număraţi pe suflete, proprietate monstruoasă a statului, a boierilor şi chiar a sfintei Biserici, îngenuncheaţi sub biciul plumbuit al nazârului, vânduţi la mezat ca pe vite, despărţiţi cu violenţă de părinţii şi de copiii lor, schingiuiţi crunt de unii proprietari ce se intitulau creştini cu frica lui Dumnezeu, puşi în obezi, în zgarde de fier cu coarne, purtând zurgalăi!… Ţiganii asupra cărora puternicii zilei exercitau dreptul arbitrar de viaţă şi de moarte; ţiganii care reprezentau spectacolul înfiorător al sclaviei negre, precum ţăranii români reprezentau şerbirea albă!

Şi între clasele privilegiate şi acele dezmoştenite, un cler ignorant, superstiţios, îngrăşat cu mana averilor mănăstireşti, aplecat mai mult la plăcerile lumeşti decât la smerenia apostolească; un cler care, în loc de a căuta să apropie turmele între ele prin cuvinte de frăţie, în loc de a exercita un sacerdoţiu sacru şi mângâietor, conform moralei lui Cristos, prefăcuse sfântul potir în cupă de plăcere, şi talgerul de naforă în disc de parale.

Aşadar, în vârful scării sociale un domn cu topuzul în mână şi cu legea sub picioare; pe treptele acelei scări o boierime ghiftuită de privilegiuri, bucurându-se de toate drepturile, până şi de ilegalităţi, şi scutită de orice îndatorire către ţară; alături cu acea boierime un cler ai cărui şefi, veniţi de la Fanar şi din bizuniile muntelui Athos, se desfătau într-o viaţă de lux trândavă şi scandaloasă; iar jos, în pulbere, o gloată cu cerbicea plecată sub toate sarcinile! Sus, puterea egoistă, jos, şerbirea şi mizeria fără protecţie, şi totul mişcându-se într-o atmosferă neguroasă de ignoranţă, de superstiţii, de pretenţii, de lăcomie şi de frică.

După această scurtă şi cutremurătoare ochire, poetul ţine a studia Ţara în privirea morală, socială şi intelectuală.

Moralitatea, între 1820-1840, se reducea la un minim de practici religioase, mersul la Biserică duminica şi de sărbători, a Paştilor, la împărtăşania anuală şi cam atît. Morala lui Hristos era departe de a fi urmată în întreaga ei chemare.

Mituirea era o practică generalizată şi nicicum considerată un delict şi asta, precizează bardul, graţie corumperii de moravuri lăţite în ţară prin fatala domnire a fanarioţilor, şi producea, pe lângă lefi, venituri sigure şi permise funcţionarilor.

O altă prerogativă aplicată de stăpînii vremii era „schingiuirea” ţăranilor şi a ţiganilor făcea parte din obiceiurile zilnice şi era o prerogativă a proprietarilor atât de absolută, încât dacă s-ar trezi din morminte toate nenorocitele victime care au pierit în schingiuri aplicate lor făţiş, ne-am înspăimânta de acel nour de umbre sinistre ce au rămas nerăzbunate! Trista ironie e că cei care făptuiau aceste delicte şi crime inumane nu erau de la natură haini, erau mai ales iresponsabili şi, în plus, nici nu erau nevoiţi a da cuiva socoteală de nelegiuirile pe care le săvîrşeau. Asta era starea morală a societăţii. Inimi bune, fapte crude!…

O altă afacere frauduloasă, practicată şi de Ceauşescu, dar în altă direcţie era, ne spune poetul: „Deschiderea cu plată a frontierelor Ţării la năvălirea jidovilor, alungaţi din Rusia şi din Austria, (care) devenise un izvor de bogăţie, nu numai pentru funcţionarii subalterni de pe la hotare, dar şi pentru alte persoane, de pe treptele cele mai înalte ale societăţii: toleranţa acordată lor de a specula mizeria poporului, prin dezvoltarea fatală a patimii beţiei, era un al doilea izvor de înavuţire pentru autorităţile ţinutale, şi periodica exploatare făcută asupra lipitorilor străine, prin ameninţări de izgonire, un al treilea izvor care producea sume colosale oferite pe tablale de aur…”.

O altă hoţie practicată de stăpînii vremii era desproprietărirea răzeşilor prin mărturii mincinoase şi judecăţi strîmbe, toate în favoarea unor proaspeţi sau mai vechi căftăniţi.

De remarcat şi demnă de atenţie este observaţia celui care a scris Doine şi lăcrămioare privind starea familiilor române: „Legăturile de familie erau în genere strânse şi bazate pe simţirile de dragoste între soţi şi de respect din partea copiilor către părinţi. (Respect manifestat zilnic prin sărutatul mâinii şi prin multe mici nuanţe în obiceiuri casnice, dispărute astăzi din societate.) Căsătoria, considerată ca una din tainele cele mai sacre ale legii creştineşti, se consolida sub scutul credinţei, şi prin urmare multe menajuri erau adevărate modele de bună înţelegere, de bună purtare şi de bun trai. Din nenorocire lesnirea fructuoasă, cu care sfânta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat de sfânta Biserică, a fost principala cauză a multor despărţenii din acea epocă”.

Exista în epocă o adîncă disproporţie între nivelurile de educaţie la femei şi bărbaţi: „În adevăr, începutul civilizaţiei îl datorim sexului frumos (termen foarte potrivit pentru damele societăţii de la 1828, care au fost înzestrate cu o frumuseţe proverbială). Ele mai întâi au primit o educaţie îngrijită în pensioanele din Iaşi şi chiar în institutele din străinătate, învăţând limbile franceză şi germană, studiind muzica, deprinzând manierele europene, adoptând costumele şi ideile noi şi simţindu-se, în fine, create pentru a fi regine, pentru a exercita o influenţă salutară în societate, pentru a păşi triumfal pe calea unei existenţe demne de calităţile lor fizice şi morale. Din contra, tinerii, meniţi a deveni consorţii lor, erau crescuţi la şcoalele greceşti a lui Govdala, Cuculi, Kirica, şcoale în care varga şi chiar falanga serveau de mijloc de emulaţie pentru învăţarea verbului tipto, tiptis. Simţul de demnitate personală rămânea astfel ucis sub falangă; dar elevul devenea elin desăvârşit” (Vasile Alecsandri). Era clar că o căsătorie între astfel de persoane nu putea fi de viitor.

Spectacolul vieţii sociale prezintă o altă faţetă prezentată cu acurateţe de poet: „Averile fiind încă neatinse de cangrena cametei jidoveşti, deci foarte espuse la pericolul jocului de cărţi, al stosului introdus în ţară de ofiţerii moscali, permiteau boierilor un comfort de un lux cu totul oriental. Iaşii nu devenise încă prada Evreilor ci afară de Beilic, care forma un soi de ghetto, toate celelalte mari artere ale oraşului erau locuite de boieri, de negustori şi de meseriaşi Români. Pe strada mare, în dughenile Mitropoliei doi Evrei vindeau marfă de Lipsca şi în toate casele cu două rânduri, în care astăzi se plodesc fiii lui Israil, trăiau familii odinioară avute şi puternice, astăzi ruinate şi chiar dispărute”.

Sunt de tot hazul, de n-ar fi de mare întristare, diferenţierile şi maniera de a fi evidenţiate între purtătorii diferitelor ranguri boiereşti, după clasa din care făceau parte – toate narate cu farmec şi cuvenită ironie, de ne-am referi la purtările de işlice, care prin dimensiunile lor arătau înălţimea rangurilor, încît nu se găsea în Iaşi rădvan destul de încăpător ca să conţină doi logofeţi mari în costumul lor de paradă.

Pe cît erau de cultivate şi civilizate damele din societate, pe atît de bizari şi întunecaţi erau consorţii peste care fanariotismul suflase o ceaţă bizară.

Nu-i iertat nici ciocoismul atît  de răspîndit şi strălucit portretizat de Nicolae Filimon, ciocoismul care îndreptăţea a fi mare cu cel mic şi mic cu cei mari.

Simţul de naţionalitate, pentru mulţi dintre ciocoi, dar şi din clasele cu pretenţii era ca şi stins. Stare care îl face pe Alecsandri să exclame: „Cine ar crede, privind Ţara de astăzi, că acum treizeci de ani, o mare parte din ideile, simţirile şi principiile moderne, care au prins rădăcină adâncă în societatea noastră, erau litere moarte, ba chiar lipseau şi cuvintele din limbă pentru exprimarea lor”.

Sub domnia paşalelor turcismele întunecaseră limba, iar studiul limbii franceze stîlcise cu aiuritoare terminaţii cuvintele româneşti. Un român rătăcit între aceşti vorbitori s-ar fi crezut pe alt continent, încît ne întrebăm alături de Vasile Alecsandri: Ce putea fi dar literatura unui asemenea timp?

Dar, spre norocul ei, la acel început de întunecat veac XVIII, o întreagă pleiadă de feciori de boieri şi boieri cu şcoli urmate la universităţi din Occident, vizitaţi de muze, precum Conachi, Tăutu, Beldiman, Pogor, Bucşănescu… au început a compune poezii. Contaminaţi de ideile voltairiene, răspîndite în Europa de revoluţia franceză, n-au căzut pe panta unui radicalism care nu era nicicum în consonanţă cu starea Ţării şi nici cu rangurile lor, aşa că se dedase în a produce poezie plină de durerile omului. O poezie despre care a scris atît de inspirat Eugen Simion în Dimineaţa poeţilor. Pe lîngă astfel de stihuri, satirele erau la mare căutare, ele corespundeau, cum cu îndreptăţire atenţionează autorul Chiriţei în Iaşi, „cu natura spiritului râzător al românilor; dar, mai presus de toate, cântecele de lume erau bine primite, fiind cântate de lăutari la mese, nunţi, petreceri prin grădini şi vii”.

Alecsandri face şi o descriere a caracterelor producţiunilor lirice de dinaintea generaţiei paşoptiste: „1. Cîntece de lume (poezii amoroase); 2) Epistole; 3) Satire şi 4) Meditaţii filozofice; însă mai putem adăuga câteva încercări de soiul epic şi câteva traduceri în versuri din autorii străini”.

Începuturile lirice sunt cu totul meritorii, dar cum n-au depăşit starea de manuscris, ele au fost de folos doar pentru lăutari în a lor cîntece de lume. Nu exista o presă curentă şi liberă. Încercările lui Asachi şi a foii sale, Albina românească, se lovesc de acribia foarfecelui cenzurii, încît încercările poeticeşti nu aveau şansa publicării şi nici a lecturii. „Bătrînii nu citeau decât vieţile sfinţilor; iar tinerii nu citeau nimic, dispreţuind cărţile româneşti”.

Tabloul societăţii româneşti de pînă la 1840 este între cele mai sumbre şi neprielnice nu doar literelor ci şi vieţii sociale în general. Marele cîştig a fost că unii din părinţii viitorilor paşoptişti şi-au trimis copiii la şcoli înalte în Franţa şi Germania: „Această idee providenţială, acest act revoluţionar, ne spune bardul, a deschis porţile României la toate reformele civilizatoare ce au năvălit la noi şi s-au împământenit cu o repejune fără exemplu în oricare altă parte a lumii. Să fim drepţi şi să ne închinăm cu respect şi recunoştinţă dinaintea memoriei părinţilor. Ei prin traiul lor păreau a face parte din secolul XVI, dar au avut meritul sublim de a introduce în Patria lor un secol de progres şi de regenerare, secolul XIX, adus din străinătate prin copiii lor.

Glorie şi onor părinţilor noştri! Ei au pregătit viitorul, un viitor plin de frumoase promiteri, care s-au realizat în parte şi din care se bucură generaţia de astăzi”.

Crescut în Ţară sub înţeleapta îndrumare a tatălui, C. Negruzzi cunoaşte autorii clasici şi moderni, şcoala romantică a lui Hugo, pe care l-a şi tradus. Intră în relaţie cu Puşkin, fiind în Basarabia, unde şi poetul rus a poposit. Din autorul lui Evgheni Oneghin traduce cunoscutul poem Şalul negru. „Limba lui, remarcă poetul, era corectă, versificaţia armonioasă şi traducerea demnă de original”.

Publicarea poemul istoric Aprodul Purice era o palmă dată de trecutul glorios prezentului mişelit.

Scrierea şi publicarea în Dacia literară a scrierii: Toderică, jucătorul de cărţi, a provocat suspendarea foii lui Kogălniceanu şi exilarea autorului.

„Pe cînd palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iară domnul ca un soi de Buda nefailibil, C. Negruzzi avea curajul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui Alexandru Lăpuşneanu şi a spune boierilor un mare adevăr: „Poporul e mai puternic decât boierimea!”.

Proşti, dar mulţi!, răspunde Lăpuşneanu vornicului Moţoc, în scena măcelului din palat, atunci când poporul adunat la poarta curţii striga: Capul lui Moţoc vrem! Acel răspuns al domnului: Proşti, dar mulţi! cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluţie socială. Prin urmare nuvela istorică fu rău văzută la palat, rău primită de boieri; însă ea îşi dobândi pe loc rangul cel mai înalt în literatura română, şi va rămânea totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creaţie dramatică şi de o necontestată originalitate” (V.A.).

Autorul lui Despot Vodă laudă îndreptăţit pe C. Negruzzi, dar este precaut în a declara că este fără nici o părtinire de veche amicie, că valoarea scrierilor lui C. Negruzzi, mare prin calităţile lor, se măreşte în proporţie colosală când gândirea mea se raportă la timpul de sterilitate în care ele au fost produse. În anii de secetă rodurile copacilor sunt mai cu seamă preţioase.

Cu adevărat uimitoare este apariţia lui Alexandru Lăpuşneanu, într-un context atît de nefavorabil, descris memorabil, cu pană de fin observator, de către Vasile Alecsandri.

În 1852, bardul de la Mirceşti publică volumul Poezii poporale. Balade (Cîntece bătrîneşti). Adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri. Va fi cartea de căpătîi a tinerilor poeţi din acea vreme, o poartă deschisă spre lumea mirifică a liricii populare ce îi va influenţa decisiv pe creatorii vremii. Nu altceva va susţine A.D. Xenopol în numărul pe iulie 1872 al Convorbirilor literare, cu articolul Ceva despre literatura poporană: „Literatura noastră poetică cea mai bună este datorită în mare parte înrîurirei litera­turii populare. Renaşterea literară a început mai înainte de a se şti că poporul cântă şi cântând gândeşte atât de adânc şi de frumos; dar producerile cele dintăi erau mai mult de un caracter ştiinţific. Literatura frumoasă era puţin şi slab representată. De îndată însă ce se cunoscu ce comoară de poesie este deja cristalizată în sufletul poporului Român, de indată ce spirite eminente se coborîră în acele regiuni intime ale vieţei câmpeanului, în esterior atât de simplă şi de grosolană, în inte­rior însă adeseori atât de naltă şi de ideală, de îndată literatura poetică luă un avânt pu­ternic; productele sale luară un caracter de originalitate, un caracter naţional, fără care o literatură nu este decât un palid reflex a pro­ducerilor unui alt popor. De aceea şi acei poeţi care se apropiară mai mult de popor, care se cufundară mai adânc în acea lume a închipuirii astfel cum şi-a clădit-o poporul no­stru pe pământul ce-l ocupa de atâtea secule, aceia se deosebiră mai mult prin producerile lor, pentru că prin graiul lor nu vorbea nu­mai omul individual, ci mii şi mii de glasuri contopite în unul singur.

Această puternică şi necontestată înrîurire a producerilor frumosului poporan asupra literaturei noastre celei culte cere o esplicare; şi aceasta constă în nespusa perfecţiune a pro­ducerilor frumoase instinctive ale poporului”.

Avem aici şi un scurt curs de folcloristică demn de luat în seamă, dacă ne gîndim la data cînd a fost scris.

A.D. Xenopol – istoric şi filosof al istoriei, în numărul pe august 1872, se ocupă de O corespondenţă literară între I. Eliade şi C. Negruzzi din 1836. Cum era de aşteptat, pentru istoric corespondenţa între persoane care au jucat un rol oarecare în viaţa unui popor este de însemnătate, mai întâi pentru cunoştinţa oa­menilor însuşi, apoi pentru aceea a timpului.

Şi Corpusul de texte ilustrative despre care vorbim şi care va aduna în continuare texte de interes apărute în Convorbiri literare sunt o oglindă a epocilor prin care au trecut şi a gîndurilor ce-i animau pe semnatari la acele timpuri.

„Era în anul 1836 cînd se încinse această corespondenţă, un an care este, în părere, atât de apropiat, din generaţia căruia trăiesc încă atăţia representanţi – şi cu toate aceste ce în­depărtat este acel an în realitate! Timpul şi curgerea lui sunt relative; el se întinde sau se restrînge după mulţimea faptelor ce se pe­trec în el, şi un secol întreg de tăcere şi neschimbare este mult mai scurt decât un sin­gur an de mişcare sgomotoasă, de propăşire grabnică în bine sau în rău şi de viaţă tul­burată. Aşa însă a fost viaţa ţărilor noa­stre. Cei 36 de ani care ne despart de e­poca de care vorbim, şi care de abia duc pe un individ spre calea bătrâneţei, au dus pe poporul nostru într-o viaţă cu totul nouă, într-o stare aşa de schimbată încât, faţă cu icoana timpului aceluia, orice asemănare chiar pare a fi dispărut” (A.D. Xenopol).

Astfel de gînduri citim şi în paginile lui Alecu Russo, publicate iniţial la 1851 în gazeta ieşeană Zimbrul sub titlul Studie moldovană şi reluată sub altă formă în Cugetări şi Amintiri ambele publicate în 1855 în România literară a lui Vasile Alecsandri.

„Corespondenţa aceea are de obiect principal formarea unei limbi româneşti, căci sunt acuma 36 de ani, ea abia dacă exista!! Înce­puse o mişcare în spirite încă de mai înainte; acuma însă, cugete mai alese vroiau să înalţe limba românească la rândul de limbă cultă pentru esprimarea oricărui şir de gândiri, a­cuma începuse o prelucrare a limbei însuşi, nu numai o servire oarbă, instinctivă cu rămăşi­ţele ei, şi în îndoiala care se ivi de îndată în mintea scriitorilor, vedem pe cei mai în­semnaţi din ei cum caută să se sprijine mu­tual în această lucrare comună” (A.D.X.).

Cei doi corespondenţi înalţă un adevărat imn limbii româneşti, care pentru Eliad a fost învăţătorul şi ea singură ne-a poveţuit cum trebuie s-o mâi…

Dacă în partea liberă a României sunt cîţiva pedanţi, care între ei se ascultă, marele pericol de stricare a limbii este în Transilvania acelei vremi, unde boala pedantismului, latinismele au cuprins inclusiv limba bisericească.

„Astfel singurul lucru poate ce ne-a rămas de la strămoşi, singura legătură puternică cu tradiţiunea istorică a poporului nostru, este şi ea lovită şi sfărâmată în cele mai multe părţi. În Transilvania pericolul au ajuns atât de departe încât au luat proporţiile unui pe­ricol naţional. Limba română de acolo se strică pe zi ce merge. Spiritul românesc dis­pare, legătura fraselor devine din ce în ce mai nemţască – ceea ce se cunoaşte deja de pe lungimea lor şi de pe frasele multe inci­dente” (A.D.X.).

Şi un fragment dintr-o scrisoare a poetului ce ne-a dat Sburătorul, către C. Negruzzi este emblematic pentru puterea de sacrificiu personal întru afirmarea ideii naţionale: „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să pociu a mă folosi dintr-ănsa, cugetând mai de multe ori asupra unui object cele ce am cugetat odată, m-am făcut apostat din ca­sa părintească care îmi propunea protecţii, slujbe, chiverniseli, şi m-am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate din Sf. Sava, un biet dăscălaş cu 50 lei pe lună, încunjurat de câţiva şcolari săraci hotărîţi şi fanatici în hotărîrea lor şi în prieteşugul meu; am împărţit leafa me între dânşii, şi am început lecţiile mele de la gramatică până când am sfârşit cu dânşii un curs de matematică şi de filosofie în limba naţională în vreme de şese ani, fără să mă întrebe cineva ce fac, fără să vie ci­neva să încurajeze pe şcolari. Venea iarna; lemne nicăirea; fiecare şcolar aducea câte un lemn de unde găsea, care abia era în stare să încălzască preajma unei sobe sparte ce um­plea casa de fum şi să topească fulgizii de zăpadă ce vijelia îi repezea pe ferestrele cele sparte. Tremurând cu mâna pe compas şi pe cretă ne făceam lecţia, şi Dumnezeu a bine­cuvântat ostenelile noastre ce era nişte minu­ni ale dragostei şi ale hotărîrei. Şcolarii aceia s-au împrăştiet profesori prin judeţe; în locul acelor dărâmături s-a întemeiat muzeul naţio­nal; alăturea s-a înălţat colegiul Sf. Sava; limba ce s-a legiuit în acele dărâmături s-a îmbrăţişat de toată tinerimea şi felul scrierei şi ortografia s-a introdus în toate cancelariile. Rod al aceleiaşi strădănii este şi treatrul naţional”.

  1. Vârnav Liteanu propune un cuprinzător studiu asupra operei şi vieţii poetului de la Mirceşti, în ianuarie 1873, sub titlul Alecsandri, în care, încă din acei ani, vede un şef de şcoală, un model de care vor căta a se apropia toţi acei ce vor ţinea a însemna în literatura română.

În adevăr, din „mantaua” lui Alecsandri a ieşit literatura română modernă, poezia, proza, teatrul său sunt şi au fost modele din care s-au inspirat cei ce l-au urmat. Şi tot G. Vârnav Liteanu se ocupă de opul Poesiile populare culese şi întocmite de Alecsandri, în februarie 1873. Ne propune o bună şi firească explicare a perpetuării folclorului în spaţiul naţional: „Poesia orală a trăit mult în România. Nu numai pentru că s-a cules tărziu din memoria unde s-a păstrat, dar pentru că lungi au fost zilele în care era singura noastră literatură! Popor agricultor, care producând îndestul, n-avea nevoie, împins de comerţ, de a cutriera lumea şi de a dobândi în schimb idei şi cunoştinţi, noi am rămas pe loc, mult înapoi de ţările cultivate; mult am stat în nemişcare şi în acea stare primitivă în care înfloreşte acest soi de poesie. Numai în antichitate, în Grecia, în Arabia, în India şi în câteva părţi din Orientul de astăzi, a durat şi crescut cu atâta mărire imperiul cântecului. La naţiile moderne din Occident, civilisaţia vechilor societăţi, gramatica, istoria, luminele au stins, aproape de leagăn, instinctul care, în lipsă de artă, se încearcă cu aceste poeme. Noi i-am lăsat viaţa mai lungă. Tărziu numai am deschis ştiinţei porţile noastre; şi puţina cultură, precum suferinţele ţerei, au dat Doinelor şi Baladelor o întindere şi o lăţime care cuprind, în vreme de seculi, viaţa naţională”. Către finalul amplului studiu Vârnav Liteanu apreciază că Doinele şi Baladele sunt Iliada şi Odiseea Românilor. Cel întâi mijloc de cultură, cel întâi grad de civilisaţie, ele sunt ca o dimineaţă de primăvară şi ca zorile noastre literare. Trecând lung timp, din o memorie în alta, ele au început a forma o limbă poetică; şi astăzi, când nu se mai cântă, când fluierele prind a le uita, urmele lor nu sunt pierdute, binefacerile lor rămân încă.

Un alt mare prieten despre care scrie V. Alecsandri este A. Russo (1819-1859) – martie 1873. Trece în revistă pe scurt viaţa şi opera celui care a scris Cîntarea României. Cu o viaţă destul de zbuciumată, refugiat în urma mişcării din Iaşi de la 1848, cade în mîna ungurilor şi, deşi în pericol din cauza furiei revoluţionare şi a urii acestora în contra românilor, nu-şi pierde cumpătul şi umorul şi-i scrie lui Alecsandri: „Iubite A… îmi scrie el din  închisoare, în Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar: Ellyen sabaciag însemnează: lanţuri pentru Români! Ergo, am fost arestat la Dej, şi chiar acum mi se pregăteşte un alai de naţionalişti-gardişti ca să mă ducă la Cluj; însă nu fi îngrijit, dragul meu, căci am o tainică şi sigură presimţire, că nu mi se va întâmpla nimic. Această siguranţă îmi vine din credinţa că Românul nu piere cu una cu două… Furia ungurească e atât de deşănţată şi de comică: lungimea pintenilor şi a musteţelor maghiare e atât de esagerată, încât departe de a mă înspăimânta, ele îmi inspiră un rîs nebunesc… etc.”.

A.D. Xenopol este atent asupra calităţii traducerilor din literatura pentru copii, şi atenţionează, în Poveşti pentru copii traduse în Româneşte (februarie 1874): „Modul cum imaginaţia încheagă şirurile icoanelor sale este original la fiecare popor, pe când din contra cugetarea este una şi aceeaşi în omenire; de aice urmează, după însuşi învăţătura naturei, că pe când cultura cugetărei este numaidecât cosmopolită, acea a imaginaţiei trebuie să fie înainte de toate naţională. Câmpul deci pe care noi trebuie să deprindem imaginaţia copilului de a-şi lua avântul este acel al productelor naţionale; mintea lui să-şi găsească desfătarea în acele închipuiri originale care au resărit din sufletul poporului său, cu felul lor de a fi, particular; cu înşirările de vorbe şi cuvinte originale, cu obiceiurile acele particulare, cu limba aceea simplă şi frumoasă în care ele au fost plăsmuite dintru-ntăi.

Simţimântul naţional nu se poate desveli şi lumina decât prin o cultură naţională; unde aceasta lipseşte, acolo se pierde în curând acea nobilă simţire, poate singura, alăturea cu iubirea de rude, în care egoismul nu-şi are partea sa, şi într-adevăr iubirea de ţară nu este altceva decât o mai întinsă iubire de neam.

Şi să nu se pretindă, cum se face de obicei, că suntem nevoiţi a împrumuta şi aice de la străini, fiindcă noi înşine nu avem nimic. Cel puţin poveşti avem, şi le avem frumoase, de tot felul, duioase şi şăgalnice, adânci şi uşoare, mai multe din ele fiind publicate chiar, şi în genere foarte uşor de cules, fiind încă vii în gura poporului”.

Între preocupările convorbiriştilor vom afla şi interesul pentru educaţie. Învăţămîntul în şcolile noastre, publicat de M. Pompiliu în numerele pe septembrie 1875 şi aprilie 1876 este ilustrativ şi prin metoda ce propune să fie urmată pentru o mai bună însuşire a cunoştinţelor predate. Prima parte se ocupă de Studiul Gramaticii româneşti, a doua de Studiul Geografiei. În deschidere propune cîteva definiţii şi astăzi de actualitate: „Dacă în timpurile mai nouă a fost şi este ceva care să merite cea mai deosebită luare aminte din partea oamenilor ce sunt chemaţi a arăta naţiilor calea înaintării ş-a culturei, aceasta este desigur arta învăţăturei.

Prin arta învăţăturei înţeleg modul cum trebuie să se proceadă pentru a face din copilul neformat, om cu judecată dreaptă şi cu pricepere cuvenită, om îndeajuns de destoinic pentru îndeplinirea cu demnitate a menirei ce-i va fi dat să aibă în societate”.

Fiind pentru un învăţămînt în care intuiţia şi percepţia sunt esenţiale, face cîteva adnotări: „… Mai pe sus de toate trebuie să ne dăm samă despre mersul natural după care se desvoltă inteligenţa omului, şi pe temeiul principiilor dobândite dintr-o asemine cercetare să stabilim şi pe urmă să aplicăm modul cel mai potrivit pentru comunicarea materiei de învăţământ.

În general oamenii noştri de carte consideră inteligenţa ca o maşină gata în toată regula, numai să-i dai impulsul dintâi ş-apoi să-i torni ştiinţa, cum torni sămânţa în coşul unei mori.

Apoi nici nu le trece prin minte că numai acele sunt adevărate şi trainice cunoştinţe, pe care le-a câştigat spiritul pe calea intuiţiunii ş-a observaţiunei empirice; iar alcătuirile abstracte ale minţei, pe care nu suntem în stare a le reduce la substratul senzibil din care s-au estras, sunt lucruri moarte, fără interes teoretic şi fără folos practic”.

Multe şi utile sunt observaţiile asupra gramaticilor publicate şi utilizate la acele vremi în şcolile româneşti. Singura apreciată este a lui T. Maiorescu, care, ca director şi profesor la şcoala normală de la Trei Ierarhi, a propus elevilor săi regulile limbei conform cu principiile raţionale ale pedagogiei moderne şi în urmă a publicat în scurt cursul său de gramatică. Acest curs, menit pentru clasa II primară, cuprinde regulile despre propoziţie, cuvânt, silabe, sunete şi litere, apoi despre părţile vorbirei, despre subiect şi predicat şi despre articlu.

În opoziţie radicală cu gramaticele celelalte, gramatica d-lui Maiorescu ţine samă de mintea cea fragedă a copilului şi procesul psihic ce-l fac facultăţile intelectuale în evoluţiunea lor naturală. Astfel începutul se face prin propoziţie.

Regulile de gramatică dezbătute de junimişti şi aduse la forma finală de Maiorescu vor fi temei viitoarei Gramatici a Academiei, nu după mulţi ani.

Studiul Geografiei este tratat de M. Pompiliu în aceeaşi manieră, aplicat şi clar îndrumat”.

Temeiul învăţăturii geografice este pentru convorbirişti, întîi intuiţiunea nemijlocită sau mijlocită, apoi reproducerea. De lipseşte intuiţiunea, nu avem ce reproduce, căci cuvântul nu poate trezi gândiri acolo unde ele, sau cel puţin elementele lor, nu sunt formate. De lipseşte reproducere, intuiţiunile rămân neprecise şi noţiunile ce se nasc dintr-însele nu pot fi potrivite şi bine determinate.

Un grav semnal de alarmă este dat de G. Vârgolici, cu Reforma limbii din cărţile bisericeşti, în februarie 1877. Este în contra rescrierii cărţilor bisericii, pentru a le aduce la nivelul cultural al vremii. E un exemplu, ne spune convorbiristul, de gustul pentru reformă a timpurilor noastre, gust, zicem noi, care s-a perpetuat şi, am adăuga, s-a amplificat în dauna celor bune şi deja bine întemeiate şi verificate. „Se vorbeşte în adevăr (şi mai multe foi au lăudat măsura ca foarte nimerită şi folositoare), că autorităţile eclesiastice superioare au de gând să numească o comisie care să se îndeletnicească cu publicarea din nou a cărţilor bisericeşti şi punerea limbei din ele la înălţimea culturei noastre. E scris, se vede, ca nici una din moştenirile ce ne-au lăsat bătrânii să nu o păstrăm neatinsă şi scutită de mania reformelor netrebuincioase şi silnice”.

Protestează şi implică revista care-l găzduieşte în contra acestei silnicii de a schimba cuvintele bănuite de slavonism, prin înlocuirea cu neologisme, care deturnează adeseori sensul prin schilodirea formei şi armoniei limbii populare prezente în aceste cărţi.

„Literatura noastră din trecut, alcătuindu-se mai cu samă din cărţi bisericeşti, limba dintr-însele, singură desvălită şi formată pe cale firească, s-ar cuveni să ne slujească ca temelie, ca punct de plecare pentru cultura noastră intelectuală” (S.G. Vârgolici)

Paginile convorbiriste din Partea a II-a, adunate în capitolul de deschidere: Canonul literar românesc: tradiţie şi înnoire. Educaţie, sunt îndrumătoare şi formatoare de conştiinţă naţională;  binevenite şi astăzi întru educaţia şi iluminarea celor care, răpiţi de mirajul multiculturalismului şi globalismului şi-au pierdut discernămîntul şi o dată cu el sentimentul naţional.

 

 

 

Revista indexata EBSCO