Oct 29, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

Ianoş Ţurcanu, Omul mării revine, editura Libres, Chişinău, 2015, 174 p. Prefaţă semnată de autor.

Se pare că marea este fascinaţia supremă pe care o trăieşte poetul Ianoş Ţurcanu, căreia i-a închinat un prim volum de poeme, volum care poartă drept titlu Omul mării, iar acum un alt volum intitulat Omul mării revine. Revine omul mării, dar mai ales revin motivele de exprimare lirică, cu tot arsenalul, unele vesele altele triste, altele nostalgice, exact aşa cum este şi marea, uneori furioasă, alteori calmă şi blîndă, uneori primitoare şi generoasă, cu irizări fantastice, alteori de-a dreptul ostilă, neprimitoare. În toată această complexitate Ianoş Ţurcanu încearcă să-şi deruleze filmul vieţii, extrem de variat, cu un fel de patimă, o patimă creatoare, care, cel mai adesea îl înrobeşte. În poemul Adio, tristeţe el confirmă aceste stări: Dă la o parte/ tristeţea,/ smulge din grădina/ amintirilor/ numai fire/ ce poartă/ cîte un strop/ de lumină// Ascultă marea,/ uită durerea,/ iubeşte femeia/ şi-n inima ta se va aprinde/ o clipă a-nvierii/ şi a nesfîrşirii…”. Ianoş Ţurcanu consideră nimerită un fel de explicaţie: Pe cînd scriam această carte, m-am străduit tot timpul să păstrez în mine senzaţia unui abur de dimineaţă în care se pierd contururile malurilor cu alge şi prundiş lunecos, ţipătul pescăruşilor printre bărci şi catarge înalte, vuietul surd al mării, la asfinţit de soare…”. Iată întregul arsenal de imagini, ce par a fi repovestire după ce autorul a ascultat, dintr-un ghioc imens, aceste frămîntări, aceste ţipete ale pescăruşilor şi a văzut planările albatroşilor peste malurile cu alge. Toate acestea îl predispun pe autor, dar şi pe cititor la meditaţie, la reverie, şi de ce nu? la o anumită tristeţe. Ianoş Ţurcanu încearcă, în acest univers terifiant, să descopere neobişnuitul în obişnuit, dar mai ales, obişnuitul în neobişnuit (vezi D. Diderot). De cele mai multe ori reuşeşte să descopere acel obişnuit în neobişnuit pentru că sufletul lui de poet ştie să aleagă esenţa. În toate acestea poetul încearcă să descrie o lume necunoscută pentru mulţi, plină de foşnetul palmierilor, strigătul păunilor în noapte, brizele tămăduitoare, cîntecul cicadelor şi al valului cadenţat. Toate acestea sînt tot atîtea motive de inspiraţie pentru autor. Ţărm de argint/ şi mărgăritare/ Cerul e-atît de albastru/ cînd stelele/ lung privesc,/ ca-n oglindă, în moarte – / parcă ar arde/ mii de mărgele. Sînt versuri cu trimitere aproape la Eminescu, evocatoare, ce împlinesc lumea dorită de Ianoş Ţurcanu. Versuri unde îşi scrie sentimentele simplu, fără a complica inutil, nici expresia şi nici trăirea sa. Iubirea faţă de persoana iubită este exprimată disimulat, transferînd, cu subtilitate, emoţia într-un discurs pentru mare: Te chem la ţărm, iubire şi pe tine/ să-mi explici în şoaptă, peste valuri,/de ce ai lipsit atîta timp… Vocea sa lirică este estompată de rotirea pescăruşilor în soare şi strigătele stridente de adio ale vapoarelor ce lasă portul îndreptîndu-se spre o altă lume, spre o altă inimă de poet, care, şi el la rîndul lui, jeleşte acest univers. Este o împlinire a lumii reale, concrete, cu sumedenia de vise, fantasme, iluzii, vrăji, unde poetul se simte confortabil, şi se întreabă: Cum să mă eliberez/ de vraja ta, iubire?. O poezie a rostirii directe, sincere, într-un decor mirific, ce emană o curăţenie morală specifică, dar cu un spirit de sacrificiu exemplar, iată ce descoperim în această carte Omul mării revine a lui Ianoş Ţurcanu, cel care concluzionează, desigur şi pentru el şi pentru cititor: M-aş întoarce mereu la tine, mare albastră,/ cum se întoarce valul tău veşnic la mal. Este un fel de continuă întoarcere la poezie.

 

 

Aurelian Silvestru, Copiii cerului, Editura Doxologia, Iaşi, 2016, 188 p. Carte tipărită cu binecuvîntarea Înaltpreasfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Pornind de la această amplă metaforă, Copiii cerului, în fond nimic altceva decît îngerii, Aurelian Silvestru scrie, cu o acută tentă pedagogică, etică şi moralizatoare, eseuri –povestiri, de fapt nişte adevărate pilde, nişte adevărate lecţii, cu vădit caracter creştin ortodox, de educare şi formare a cititorilor, mai ales a celor aflaţi pe băncile şcolii, în primii lor ani de contact cu Universul, cu lumea înconjurătoare, încărcată de diverse provocări. Autorul este preocupat de faptul că nu contează cum găseşti lumea în care te naşti, ci cum o laşi cînd pleci. Este o deviză frumoasă, moralizatoare, de educare a spiritului civic din perspectivă creştină şi nu numai. Fiecare dintre eseurile – povestiri din această carte are un tîlc anume, o străfulgerare de gînd, cu un impact deosebit pentru toate categoriile de cititori. Sînt multe astfel de parabole scrise şi publicate în această carte Copiii cerului. Una dintre acestea este cea intitulată Fericirea. Modul de adresare, uneori direct, limpede, concis, alteori lapidar şi esopic, conturează ceea ce Aurelian Silvestru şi-a propus să transmită: Bătrînii povestesc că, odată, Fericirea a intrat în codru şi s-a rătăcit. Pădurea era mare şi deasă. Cerul aproape că nu se vedea. Vrînd să iasă la un luminiş, ea a luat-o prin coclauri şi. brusc, a căzut într-o fîntînă părăsită. Fîntîna era făcută din burlane de beton armat, transformat de umezeală în pereţi alunecoşi. nu-i rămînea decît să strige după ajutor. Dar cine s/o audă? A stat acolo o zi. A stat două. În sfîrşit a treia zi, întîmplarea a făcut ca cineva să treacă pe alături. Era un om zgîrcit şi avar. După un dialog cu acesta şi refuzul de rigoare a mai stat o zi şi a trecut un altul, acesta era un om invidios. Şi acesta a refuzat să salveze Fericirea din fîntînă sun pretextul solicitării unor bunuri nemeritate. A treia zi a trecut pe acolo un om bun şi harnic care i-a întins o creangă şi a scos-o la suprafaţă. voind să-l răsplătească pentru că a salvat-o acesta, delicat a refuzat-o spunîndu-i: Mulţumesc, am de toate. Cum să ai de toate, fără ajutorul meu? Adică fără ajutorul cui? Sînt Fericirea. Alerg mereu acolo unde sînt chemată. O fi cum spui… Pe mine însă mă face fericit doar munca, a zis el şi şi-a văzut de drum. Iată un model de comportament uman care este totodată o bună povaţă de a-ţi trăi viaţa: prin muncă. Am citat acest paragraf pentru a evidenţia acurateţea discursului epic, coerenţa mesajului, stilul natural specific naratorului şi multiplele posibilităţi de exprimare. Aurelian Silvestru pentru mine este o reală surpriză. Temele cu tentă religioasă, fapt care a făcut să primească binecuvîntarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, îi sînt la îndemînă şi reuşeşte, cu mult talent şi har de povestitor, să le transpună uşor în realitatea imediată. În eseul Respectul, o adevărată lecţie de morală, există un pasaj semnificativ:

În zilele noastre, se spune aici, fiind pensionată, o învăţătoare, dintr-un sat, a întîlnit un tînăr, pe care nu şi-l mai amintea şi l-a întrebat:

  • Tu cine eşti?
  • Cum? Nu mă cunoaşteţi? s-a mirat tînărul. Sînt fiul deputatului Cutare:

Fosta învăţătoare l-a măsurat ironic cu privirea şi a precizat:

  • Nu te-am întrebat cine e taică-tău. Te-am întrebat cine eşti tu.

Cred că toată subtilitatea acestui succint dialog însumează morala acestor pilde pe care le scrie Aurelian Silvestru în cartea Copiii cerului, o adevărată pledoarie pentru curăţenia sufletească şi trupească, un adevărat ritual pentru îngeri. Cititorul care va parcurge aceste pagini va ieşi în lume mai curat, şi astfel scopul propus de autor dar şi de editură, va fi atins.

 

 

Vasile Larco, Cînta un struz prin ciritei, Editura PIM, Iaşi, 2016, 152 p.

Vasile Larco, un nume foarte cunoscut, mai ales în lumea umoriştilor (cu epigrame, poeme satirice etc.), publică în acest an o carte de poeme prin care încearcă să se delimiteze, pînă la un punct, de literatura care l-a consacrat. Această evadare nu este fără urmări, totuşi, şi umoristul din el îi mai taie, din cînd în cînd, predispoziţia spre melancolie. Cînta un sturz prin ciritei este o carte cu multe poeme încărcate de visare, de rememorare a timpului deja trecut, de dorinţa de reîntoarcere în lumea copilăriei, lume care ne bîntuie pe mai toţi cei trecuţi de o anumită vîrstă. Ce înseamnă ciritei? Denumirea este una zonală, dacă nu chiar locală a unui huceag, o luncă împădurită de pe malul Siretului, de acolo de la intrarea acestui rîu în ţară, la Darabani. În acest desiş, metaforic vorbind, încă se mai agaţă amintirile lui Vasile Larco, aşa ca în poemele: Din singurătate, Şi zarzărul a înflorit, Unde-i casa părintească sau Scrisoare către părinţi, poem din care voi şi cita: Iubiţi părinţi am scris cîndva scrisoare,/ Dar n-a ajuns răspunsul pînă-acum,/ Îl mai aştept şi încă am răbdare,/ E cale lungă. Poate-o fi pe drum.// Ce mi-aţi răspunde ştiu: că sînteţi bine,/ Că aţi plecat cu suflet împăcat// Şi-i cald, lumină-i, totu-i minunat,/ Nu-s lacrimi, întristare, nici suspine// Doar eu lipsesc de lîngă voi,/ Cîndva o să vă fiu aproape/ Pe ale veşniciei clape/ În verdele curgînd şuvoi. Există aici o mare tristeţe pe care autorul încearcă să şi-o estompeze prin mulţumirea că, atunci cînd va fi să fie Cîndva o să vă fiu aproape. Este o probă de înţelepciune şi de acceptare a unei situaţii care nu poate fi ocolită, dar şi de mulţumire că familia se va reîntregi. Scrise, multe din aceste poeme despre sat, despre ţărani, despre copilărie, cu toate întîmplările mici şi mari în stil esenian sau labişian, aceste poeme din cartea Cînta un sturz prin ciritei aduc cu ele un adevărat val de melancolie. O tristeţe funciară pătrunde această scrisoare şi este una din dovezile elocvente cum că Vasile Larco trăieşte profund şi poetic sentimentul de risipă, sentiment pe care şi-l asumă, deşi  spune că : M-am înstrăinat de sat, dar, în memorie îi revine tot mai des, satul drag, încercînd să poată trece-al al casei noastre prag, casă care-i una cu pămîntul şi, mai constată el, că nu mai este nici pridvorul,/ Şi nici tinda, prispa lată,/ Nu mai este nici cuptorul, dar şi că Amintire sînt părinţii,/ Crudă soartă, tristă, rea,/ Au plecat, s-au dus cu sfinţii,/ Dar i-aştept în casa mea. Această aşteptare fiind în fond împăcarea cu sine şi cu starea firească de lucruri este de acceptat. Aşa cum spuneam încă de la început, Vasile Larco nu se poate desprinde definitiv de prima dragoste a sa, şi anume de poezia umoristică. La loc de cinste se află, şi în această carte, parodia. Sînt parodiaţi, cu har: George Coşbuc, Lucian Blaga, Radu Stanca, Al. Macedonski, Octavian Goga, George Bacovia, Ion Brad, Ion Pillat dar şi Vasile Mustea, I. Sîngereanu sau Gh. Pîrja. Cartea lui Vasile Larco este şi veselă şi tristă, este şi lirică, sentimentală şi gravă dar este pigmentată cu insule de umor, atît cît să nu te facă să plîngi, dar nici să rîzi prea mult. Este o carte de avut în vedere, cînd timpul îţi permite, să o lecturezi şi să-ţi reaminteşti că odată ai trăit şi tu într-un sat frumos alături de oameni dragi, care acum au plecat să construiască un sat nou în stele.

 

 

 

Vergil Matei, Dincolo de patul armei – diribau, editura Torent Press, Brăila, 2015, 222 p.

Despre ceea ce scrie, cu lux de amănunte, în cartea sa Vergil Matei mulţi dintre cititori cu siguranţă că nu ştiu nimic, pentru că a dispărut această practică de a face armata, ca recrut, armată obligatorie, aşa cum s-a făcut la noi pînă prin anii 2000, cînd ne-am aliniat, şi cu această chestiune la cerinţele şi normele europene. Prin această carte aflată la limita dintre roman şi reportaj, dintre note, aproape zilnice, ale unui soldat, note din viaţa unui militar în termen şi ficţiune, Dincolo de patul armei – diribau, Vergil Matei vine să dezvăluie o lume pe cale de dispariţie, această lume trăind doar în memoria celor care au avut legătură cu acest amplu fenomen, de masă. Ceea ce prezintă Vergil Matei în paginile acestei cărţi pentru cititorii de sub 40 de ani este pură ficţiune, pentru simplul motiv că asemenea aspecte de viaţă lor le sînt o imensă necunoscută. Ca şi folclorul literar şi muzical în care cătănia era şi mai este prezentată, tot mai rar, în detaliu, literatura romanescă sau nuvelistică şi aşa destul de săracă, este pe cale de dispariţie. A vorbi unui tînăr acum despre armată, despre mediul acela, uneori educaţional, alteori corecţional, dintr-o cazarmă, ar fi o imensă pierdere de timp pentru simplul motiv că nu ar putea să priceapă ceva. Noianul de emoţii, de împliniri, de modelări ale sufletului uman îşi pierd orice sens fiind nişte noţiuni ca venind de pe o altă planetă, semănînd cu un şir de invenţii, doar pentru a impresiona cititorul. Şi totuşi, tot ce se scrie în acest roman este realitate de la cap la coadă, cu toate ingredientele sale. Se ştie foarte bine că secole la rînd satisfacerea stagiului militar era obligatorie (vezi luarea cu arcanul, fapt care apare în folclorul literar al timpului) şi constituia un eveniment cu totul special şi pentru cel care pleca în armată, dar şi pentru întreaga suflare a satului, mai ales, un eveniment unic în viaţa fiecărui adolescent. Mentalitatea oamenilor era aceea că nu te puteai căsători dacă nu aveai armata făcută. Aceasta era un semn de maturitate, de trecere prin viaţă şi de construire solidă a caracterului uman. Vergil Matei, cu mult talent de narator, mergînd adesea pînă la nuanţe comportamentale subtile, reuşeşte să reînvie o lume ce părea demult apusă şi mai mult, trecută în uitare. Aproape pe zile sau pe perioade scurte de timp sînt descrise toate evenimentele marcante, dar şi cele mai puţin marcante pe care adolescentul Vergil Matei le parcurge. Se poate remarca din paginile acestei cărţi şi efortul lui de a termina şcoala pe care o începuse, şi sprijinul unor superiori pentru a putea realiza asta. Sigur că acest sprijin venea pe fondul unui caracter solid. Sînt multe întîmplări pe care autorul le parcurge şi pe care le transpune în această carte, întîmplări care devoalează comportamente umane de cele mai variate forme. Dincolo de patul armei – diribau, armă numita aşa pentru că militarii de aici erau folosiţi la munci, şi nu agricole, ci chiar în construcţii, aşa cum se poate desluşi din paginile cărţii, este un roman-reportaj, tentant la citit, pentru că scenele de aici sînt pline de savoare şi coerent scrise, dovedind că autorul are talent scriitoricesc.

 

 

Gheorghe Boancă, De-ale noastre, Editura StudIS, 2015, 120 p.

„Pentru mine, fiecare carte este o încercare, dar Domnul grijă de mine are şi mă ajută ca să nu cad în ispită. Tot Domnul îmi scoate-n cale oameni buni cu suflet mare cu voinţă foarte multă care la nevoie mă ajută”, se confesează printr-o adevărată mărturisire, în Cuvîntul autorului, Gheorghe Boancă, autor despre care am mai scris, parcă într-un anume fel pentru a se scuza pentru această nouă ispravă a sa, pentru această punere în scenă a unui grandios spectacol rural, pe care îl regizează cu mult umor şi îl aduce în faţa cititorului. Scurtisimile sale, catrene care doresc să sintetizeze comportamentele umane, sînt pline de savoare, deşi unele se află chiar la limita licenţiosului, poate că aşa cum sînt spuse, din gură în gură, în vatra satului. Gheorghe Boancă se manifestă artistic în mai multe ipostaze şi anume: pictor naiv – (şi nu e deloc uşor să fii creator de artă naivă autentică aşa cum este el şi care să-ţi şi reuşească) scrie proză tot cu subiecte din vatra satului, scrie poezie cu aceeaşi tematică, dar tot cu o tentă de artă naivă. Proza sa este construită pe unele întîmplări, de cele mai multe ori cu mult miez şi cu ironie, dar şi autoironie, întîmplări cel mai adesea ne luate în seamă de cei din jur, dar care lui i se par interesante şi încărcate de miez. Lui aceste întîmplări i se întipăresc în minte şi mai ales în inimă, şi doreşte să nu le dea uitării fixîndu-le în narările sale. Personajele lui Gheorghe Boancă sînt luate mereu din bătătura satului, din colbul uliţelor, dar mai ales din datinile şi obiceiurile unei enclave care astfel s-ar risipi în neant. Poemele sale, unele de tip baladă, altele de patru versuri sînt populate de ritualuri străvechi, dorind să repună în circulaţie personaje fantomatice, dar şi ale unor ritualuri aflate la limita dintre păgînism şi creştinism, aşa cum sînt destul de multe descîntece, blesteme, leacuri şi chiar dansuri din bătătura satului moldovenesc pe care el îl cunoaşte foarte bine, şi în care vieţuieşte. Meritul lui Gheorghe Boancă este acela că prin picturalism reînvie trecutul, dar nu cu sentimentul că reinventează roata sau apa caldă, ci numai că doar ne arată că se învîrte, la fel ca înainte. Recenta sa carte intitulată sugestiv De-ale noastre este un adevărat atlas de vorbe şi strigături, de versificaţii lapidare, multe aflîndu-se la limita indecentului, dar nu a vulgarului, a indecenţei, mai mult aluzive, cam aşa cum este şi viaţa reală într-un sat, şi nu numai, vorbe şi strigături, pe care Gheorghe Boancă le adună şi le aduce în faţa cititorului. El remarcă: Acum bani eu nu mai am/ Stau şi mă tot uit la geam/ La căsuţa ta frumoasă/ Să te văd ieşind din casă. Nu ştiu cîtă literatură autentică se poate descoperi în aceste catrene ale lui Gheorghe Boancă, dar cu siguranţă se vor regăsi multe dintre tarele contemporanilor noştri, şi că se vor păstra spre exemplificare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO