Oct 29, 2016

Posted by in ARTE

Adina SCUTELNICU – Aurelian Busuioc: „Există un deficit educaţional în materie de artă”

Aurelian Busuioc este artist plastic, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, şi profesor de grafică computerizată la Liceul de artă din Satu Mare, cu lucrări în colecţii private şi muzee din ţară şi străinătate, dar şi lucrări amplasate în spaţiul public. A absolvit Academia de Arte „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Ceramică, Sticlă, Metal, dar a lucrat şi ca restaurator, graphic designer şi muzeograf. Din 2008, Aurelian Busuioc este la catedră, la liceul de artă sătmărean „Aurel Popp”, unde s-a oprit după un traseu zigzagat, de 12 ani,  între Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. În cursul lunii septembrie 2016 a fost  unul dintre invitaţii prestigioasei tabere de creaţie DFEWA 2016, un proiect internaţional iniţiat în urmă cu mai bine de 20 de ani de plasticiana germană de origine română Dorothea Fleiss.

 

Ai avut un traseu locativ cel puţin neobişnuit, ca să nu spun bizar. Satu Mare e o destinaţie finală sau o staţie intermediară?

M-am născut în 1969 în nordul judeţului Mehedinţi, apoi am stat în Turnu Măgurele. O mare parte a copilăriei, însă, mi-am petrecut-o în apropiere de Cogealac, în Dobrogea, la bunicii materni. Am făcut Liceul de Artă din Craiova, apoi facultatea la Bucureşti. Am rămas o perioadă în capitală, dar soţiei mele nu i-a plăcut, aşa că mi-a propus să ne mutăm în Satu Mare, locul ei de baştină. Asta e povestea, destul de banală, de altfel, a sinusoidelor noastre locative. Cred că aici vom rămîne definitiv.

Nici cariera ta profesională n-a fost tocmai una liniară.

Nu prea! Doi ani, după terminarea facultăţii, am lucrat la un atelier de restaurare lemn, unde m-am ocupat de partea artistică, de integrare cromatică, apoi, încă patru ani am lucrat la diferite firme care aveau în titulatură „Advertising”, tot pe partea artistică, în graphic design. Din păcate, am avut nişte slujbe cronofage şi lucram din ce în ce mai puţin la proiectele mele, pînă m-am oprit de tot, ceea ce n-a fost bine. După ce ne-am mutat la Satu Mare, am fost muzeograf vreme de trei ani şi mai bine, apoi alţi trei ani într-o tipografie, pe partea de design. Abia în 2004 am început să predau, iar din 2008 mă ocup numai de catedră şi de lucrările proprii.

Sculpturile tale  sunt şi abstracte, şi uşor figurative. Pe unde le-ai încadra ca stil?

Fac un soi de ready-made asamblat. Sunt piese finite pe care le găsesc sau le recuperez de la centrele de fier vechi.

Lăudabilă idea de reciclare!

A venit din nevoie şi din lipsa resurselor. Să faci lucrări în bronz, de pildă, te costă o grămadă de bani. Fierul vechi e ieftin şi la îndemînă, aşa că am fost şi practic, şi ecologist.

Ai avut zeci de expoziţii personale şi de grup. Care ţi s-a părut cea mai reuşită?

Neutromesaj, la Galeria Simeza din Bucureşti. Eu am avut sculptură, iar două colege, pictură şi grafică. A fost vernisaj extraordinar! Evenimentul a avut loc în aceeaşi perioadă cu eclipsa totală de soare şi Bucureştiul era plin de turişti străini, dar şi de români. Poate au intrat din curiozitate şi la Simeza, nu ştiu, dar a fost un public extraordinar, interesat, atent şi cald.

Am văzut o mare doză de umor în lucrările tale. De unde vine?

Chiar am urmărit asta. Îmi urmăream colegii cum se pierdeau în abordări filosofice, cum se frămîntau să scoată apă din piatră seacă şi-am schimbat abordarea. E mai sănătos aşa.

 

„Dacă părinţii aud de o notă mică la desen sau mică, nu-i interesează”

 

Cum sunt primite lucrările tale, în general?

Publicul din România este obişnuit cu figurativul. Trebuie să înţeleagă ceva, să poată lega o poveste. Dacă nu are elemente figurative, l-ai pierdut. Iese din expoziţie în cîteva secunde. Aici cred că are o mare contribuţie şi educaţia noastră comunistă. Arta era considerată atunci o chestiune de hobby, de distracţie, ceva facil şi deloc serios. Văd asta în atitudinea părinţilor care-şi întreabă copiii: „Şi, ce-ai făcut azi la şcoală, ce note ai luat?” Dacă aud de o notă mare la matematică, istorie sau geografie, e perfect. O notă mică la desen sau la muzică, nu este importantă, nu-i interesează. Nici măcar o notă mare. Din acest motiv există un deficit educaţional cînd vine vorba de artă.

Poate că şi arta a fost cumva îndepărtată de public? Dacă asişti la un vernisaj şi nu posezi limbajul de specialitate, rişti să nu înţelegi nimic.

Într-adevăr, pînă şi mie mi s-a întîmplat să nu pricep ce vrea să spună criticul. Oamenii vin, se uită, eventual nu pricep mare lucru, şi dacă nici cel care ar trebui să le deschidă nişte perspective n-o face, pleacă. Totul a devenit mult prea elitist, iar publicul se simte exclus. Şi poate e şi vina artiştilor. De exemplu, o reţetă sigură de a obţine nişte bani pentru lucrări din spaţiul public e să propui o temă figurativă. Cu un bust sau cu nu ştiu ce statuie nu dai greş. Dacă vii cu o lucrare în stil propriu, s-ar putea să pierzi lucrarea. În administraţie nu prea există oameni de specialitate să consilieze edilii, şi atunci, se aprobă un proiect „tradiţional”, ceva dincolo de dubii, să nu-şi pună oamenii în cap că s-a aprobat pe bani publici o lucrare „ciudată”, pe care oamenii n-o înţeleg.

Asta face ca arta din spaţiul public românesc contemporan să fie anacronică. Cum se pot schimba lucrurile?

Prin educaţie şi cu foarte multă răbdare. Şi, evident, cu mult mai multă implicare din partea oamenilor de artă. Poate că instituţiile private care au bani ar putea declanşa o schimbare. Cei care investesc în artă cumpără lucruri cunoscute, care se îndepărtează de artă sau artişti bine cotaţi. Or, se ştie foarte bine că există artişti excepţionali care nu fac două parale pe piaţa asta ocultă.

E un cerc vicios, aşadar.

Din păcate, da. Investiţii corecte se vor face cînd oamenii cu bani vor fi suficient de educaţi artistic.

Sau cînd vor apela la consilieri de specialitate?

În general, lumea de pe la noi are senzaţia că se pricepe la orice: de la design interior la fotbal. Rar vezi să apeleze la cunoscători. Vor totul pe bani puţini. La un moment dat, a venit cineva la mine cu un album de fotografii şi voia ceva „ca acolo”. Cînd i-am spus cît costă, n-a mai fost interesat. Oamenii trebuie să înveţe că ceea ce e de calitate costă.

Cum te împaci cu elevii? Cum ţi se pare generaţia tînără?

Încerc pe cît posibil să fiu prieten cu ei. Sunt la un liceu de artă şi materiile predate de mine sunt mai permisive. Orele nu sunt atît de rigide ca la alte obiecte. De cîţiva ani, de cînd a apărut tehnologia asta nouă, îi simt însă mai comozi. Nu prea îşi bat capul, apelează la tehnologie ca să-şi rezolve problemele, nu caută ei înşişi soluţii. Sunt însă foarte buni executanţi. Le spun de multe ori că diferenţa este ca aceea între a scrie după dictare sau a compune un eseu. Aşa e şi la desen, una e compoziţia, alta e să fii bun desenator. Dar, depinde. Sunt generaţii foarte bune, sunt generaţii mai slabe. Vin în valuri. Eu sunt într-o situaţie fericită: dintr-o grupă de opt-zece elevi, tot mai găsesc cîţiva cu care să pot lucra, dar dacă predai un instrument şi ai un singur elev, ce te faci?

Ai dat vreodată greş?

O, da! De multe ori. Cînd am terminat facultatea, de pildă, aveam de făcut o sculptură care urma să fie amplasată în Constanţa, în faţa Academiei Navale. Nu ştiu cum, dar mi-am cumpărat o tablă din oţel  inox foarte dur şi mi-am cheltuit cea mai mare parte din fonduri, deşi lucrarea era departe de a fi terminată. O lună întreagă am mîncat numai ouă. Ajunsesem la 70 şi ceva de kilograme, la 50. Eram piele şi os, dar mi-a fost ruşine să le cer fonduri suplimentare părinţilor. Şlefuirea, tot din motivul ăsta, n-a fost terminată nici cînd am susţinut licenţa. Am şlefuit lucrarea încă două săptămîni după ce am ridicat-o pe soclu.

Lucrarea mai este acolo?

Nu, a fost reamplasată, dar am făcut o altă lucrare, Timonierul pentru aceeaşi instituţie. A fost impresionant, fiindcă a fost comandată de o serie care absolviseră Academia Navală cu 30 de ani în urmă. A fost amplasată în curtea interioară, unde se fac adunările şi, din cîte am auzit, a primit numele Robocop. După cîte trăsesem cu lucrarea de diplomă, am vrut să refuz proiectul, dar, de data asta, a mers totul bine.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO