Oct 29, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Civilizaţia – resurse, dezvoltare şi pervertire. (Democraţie sau totalitarism – căi paralele)

În orice lucrare tratînd istoria antică universală, de la manualele şcolare şi pînă la cele mai ample şi erudite scrieri academice este imposibil să lipsească afirmaţia lui Herodot privind suportul apariţiei unuia dintre primele state ale lumii în drumul acestuia dincolo de preistorie, drum deschis prin cultura sa, prin redarea limbajului în texte scrise ideografic, ori într-un alt mod, precum şi prin organizare instituţională structurată şi ierarhizată complex. „Părintele istoriei” notează: Egiptul este un dar al Nilului. Puţini trebuie să fie cei care urmînd o şcoală, fie şi de un nivel întrucîtva mai modest, să nu afle în minte, în amintire, acest citat din „Istoriile” marelui autor grec. Sensul în care este interpretată cea mai importantă şi mai inspirată frază a lui Herodot referitoare la Egipt este cît se poate de uniform: inundaţiile anuale ale fluviului ce se revarsă asupra cîmpiei pe care o parcurge aproape linear de la Sud către Nord, formînd apoi ştiuta Deltă la Marea Mediterană, fertilizează prin mîlul fin, adus dinspre o zonă generoasă sub raportul climei şi solului, zonă în care îşi afla izvoarele Nilul, un spaţiu relativ larg în tot lungul cursului său. Cultivarea pămîntului de o parte şi de alta a traseului enormului fluviu este posibilă astfel; muncile agricole se practică, după anotimp, cu o perfectă regularitate şi se obţine un randament înalt pentru însămînţări şi pentru întreaga investiţie făcută în această cultură. Dincolo de limitele între care se produce inundarea periodică nu se află decît deşertul. Lucrurile stau chiar aşa; s-ar părea că nu mai este nimic de adăugat la interpretarea uzuală dată cuvintelor istoricului grec, dar la o privire mai atentă asupra unei probleme privind începutul istoriei civilizaţiei omeneşti, merită să fie pusă o întrebare ceva mai specifică. Egiptul nu a fost pur şi simplu o amplă zonă agricolă, un gen super favorabil de producere a cerealelor şi a celorlalte culturi de alimentare vegetală, ori, eventual, o zonă propice creşterii unor animale folositoare – el a fost unul dintre primele state ale istoriei, aceasta cu trei milenii înainte de Christos, a dezvoltat o mare cultură, a influenţat complex civilizaţia Orientului Apropiat şi Mijlociu, a ocupat teritorii străine şi a fost el însuşi vizat de invazii; oamenii de cultură, creatorii filozofiei, artei şi literaturii Greciei Clerice, timp de o întreagă Antichitate, făceau călătorii în Egipt spre a cunoaşte creaţiile acestei lumi atît de specific alcătuită. În edificarea fiecare a unui stat care s-a distins printr-o mare dezvoltare Egiptul a fost, de asemenea, un dar al Nilului, şi este aici un al doilea sens în care Herodot a oferit o modalitate de înţelegere a mecanismului istoriei: Nilul a fost, şi este încă, un mare ax de comunicare umană, propriu unei civilizaţii specifice şi care nu a ajuns a fi divizată de o condiţie geografică fragmentară. Egiptul este un dar al Nilului în plan existenţial, uman, economic, dar şi comunicaţional. Nilul a fost ceea ce am putea numi, în termeni de astăzi, hard-ul sistemului informatic al uneia dintre primele două-trei mari civilizaţii istorice. Grecii, şi apoi, după modelul lor romanii numeau barbari pe toţi cei care nu erau greci sau romani, aceasta cu excepţia egiptenilor.

Este evident faptul că posibilităţile comunicării inter-umane şi, implicit, inter-instituţionale reprezintă baza existenţei unei civilizaţii şi totodată a unui stat. La prima dintre candidaturile sale în care a reuşit a fi ales preşedintele Franţei, învingîndu-l pe candidatul socialist Lionel Jospin, Jaques Chirac a fost întrebat, într-un interviu de mare audienţă, cum vede el unitatea poporului francez şi cum va căuta să o dezvolte în cazul în care va fi ales drept preşedinte. Viitorul conducător al marelui stat european a răspuns că unitatea unui popor este dată în concret de existenţa posibilităţilor de comunicare între cetăţeni, de prezenţa unei reţele largi de autostrăzi naţionale, de şosele regionale, de căi ferate a unor foarte bune şi ample mijloace telefonice, audio-vizuale şi, în general, informatice, de toate tipurile; dacă oamenii se regăsesc în comunicarea lor, în calitate de cetăţeni, unitatea unei naţiuni este asigurată. Acum constatăm că Preşedintele Jaques Chirac avea doar parţial dreptate. Oportunităţile comunicării reprezintă condiţia obligatorie, dar nu şi suficientă a unităţii naţionale –înţelegem în prezent lucrurile astfel aflîndu-ne sub ameninţarea unui exces terorist şi a unei emigraţii care nu poartă doar primejdia infestării unor populaţii, naţiuni şi comunităţi cu eventuali agenţi ai terorismului, dar confruntă ţări întregi cu problema pierderii accentuate de specialişti – precum, de exemplu, medici – din state în care insuficienţa acestora în loc să se compenseze, prin formarea de noi capacităţi şi cadre, se agravează continuu, într-un ritm dificil de suportat în ansamblul societăţii.

Fiecare epocă are problemele ei specifice, dar iată că un factor esenţial pentru un stat precum acela al existenţei mijloacelor de comunicare interumană; nu a jucat un rol mai mic în cea mai îndepărtată Antichitate sau în lumea contemporană. Aceasta nu înseamnă însă că existenţa şi necesităţile funcţionării optime a instituţiilor statale şi a societăţilor poate fi asigurată prin intermediul unor soluţii şi a unor programe şi proiecte unice sau măcar simple. Obiectivul acestui demers eseistic este acela de a găsi fie şi o minimă explicaţie pentru apariţia totalitarismului, îndeosebi în secolul XX, dar avînd începuturi vizibile în secolul XIX şi chiar spre sfîrşitul secolului XVIII. Monarhiile absolute mimează, mai mult conceptual totalitarismul dar, în nici un caz ele nu au avut caracterul sinistru şi antiuman propriu totalitarismului în sensul exact al termenului, sens dobîndit îndeosebi prin experienţele cvasi-planetare ale nazismului, comunismului, fascismului şi unor dictaturi militare din ultima sută de ani. Pentru a reuşi parţial într-un asemenea demers merită a arunca o privire în trecerea istorică de la feudalism la perioada monarhiilor absolute. Unele aspecte ale existenţei dramatice, în mare măsură tragică, ale vieţii omeneşti în secolul XX se pot clarifica astfel.

Este simplu de imaginat măsura în care regatele – şi imperiile; a se vedea istoria lui Carol cel Mare, Charlemagne – erau fragmentate de foarte mare autoritate pe care feudalii, nobilii, o exercitau asupra teritoriului în care ei erau adevăraţii stăpîni, deci în feuda lor. Pe de altă parte, regii puteau purta războaie împotriva principilor unor alte ţări, plecau în Cruciade, apăreau – şi uneori reuşeau – să îşi asigure succesiunea pe tronul unei ţări străine, dar nu le era uşor să alipească o feudă, a unui vasal, domeniului ce le era propriu în ţară în fruntea căreia domneau ca suverani mai curînd nominal decît efectiv. Pot fi multe interpelări spre explicarea acestei condiţii, însă realitatea este una deosebit de simplă: o feudă era, cu aproximaţie, teritoriul maxim care putea fi controlat continuu dintr-un centru ţinînd cont de starea terenului în acele vremuri şi de mijloacele de mişcare ale celor care aveau a exercita puterea. Demografia, slabă numeric, în acelaşi timp are şi aceasta de jucat un rol destructurant asupra statului. Atunci cînd un rege ajunge să dispună în ţara sa de drumuri mai bune, de oşteni suficienţi, de o cavalerie puternică şi eficientă, el va deveni monarhul absolut care a creat statele centrate pe o anumită etnie – am zice statele naţionale, dar naţiunea nu constituia încă un concept practic în politică – dispunînd însă oricum de o administraţie structurală practic şi capabilă de o activitate coerentă. Cînd au apărut statele totalitare? Atunci cînd tehnica, industria şi demografia le-a făcut posibile. Ar fi fost realizabile lagărele de concentrare şi, progresiv, ori mai ales, de exterminare, fără existenţa căii ferate, a armamentului personal cu tragere rapidă, a curentului electric, a chimiei gazelor toxice?

Mari state-continent au existat inclusiv în Antichitate; Imperiul Roman este, istoric, foarte bine cunoscut, atît ca organizare, structură centralizată, reţea de drumuri iar, cu deosebire, este ştiută în mod exact, nominal, succesiunea împăraţilor şi mult din biografiile acestora. Caius Iulius Cezar este şi creatorul primei publicaţii cotidiene a lumii, s-ar zice trecînd peste aspectele specifice unor epoci îndepărtate în timp, al primului ziar prezentat prin afişaj: Acta Diurna Populi Romanum, în care erau aduse la cunoştinţă cetăţenilor Romei dezbaterile Senatului Roman, precum şi evenimentele importante pentru Cetate, Imperiu şi lume, ale momentului. China antică s-a constituit, şi aceasta, ca imperiu, chiar dacă fuziunea unor mari regate anterioare pare să nu fi fost un proces nici simplu şi nici rapid.

Consecutiv Iluminismului, ştiinţa, şi drept rezultat al sporirii cunoştinţelor ştiinţifice, tehnica, se dezvoltă cu deosebită rapiditate. Capacitatea statelor de a influenţa, determina în cele din urmă, existenţa comunităţilor umane şi implicit a fiecărui om aparţinînd spaţiului civilizat al lumii a crescut continuu, enorm, pînă la condiţia actuală. În prezent, viaţa şi moartea fiecărei fiinţe de pe planetă se află, într-un mod sau altul în zona decizională a politicii. Evoluţia ştiinţifico-tehnică inclusiv medicală, a ultimilor două secole a fost de natură să permită asigurarea condiţiilor de viaţă pentru o populaţie globală încă mult mai numeroasă decît aceea şi acum gigantică, pentru biosfera planetei pe care o locuim. Demografia, în continuă expansiune, a prezentului pune numeroase probleme privind repartiţia resurselor de hrană şi, în general, de existenţă în diferitele zone locuite, dar pentru a se acorda respectul cuvenit existenţei umane la un nivel absolut general al fiinţării omului este necesară dezvoltarea unei politici internaţionale, planetare, pe seama unui umanism în acelaşi timp realist,şi neîndoielnic generos. Politica viitorului imediat, dar şi aceea a întregii perspective a comunităţii umane este obligată să pornească de la ideea caracterului absolut al primului drept al omului – dreptul la viaţă. Trebuie înţeles clar faptul că nu există popoare alese aflate în confruntare cu popoare ce nu aparţin dreptului de valorizare integrală a existenţei omeneşti; dintr-o perspectivă sau alta toate popoarele sînt alese, pentru că omul este o fiinţă dispunînd de dreptul de a oferi lumii întreaga sa capacitate creativă şi de primi de pretutindeni, din întreaga lume terestră, sprijinul necesar pentru a nu se ajunge la transformarea principiului umanist absolut într-o simplă demagogie declarativă, lipsită de eficienţa necesară asigurării pragului de pe care i se permite oricărui om să i se recunoască faptul de a fi capabil să întrupeze în sine adevărata umanitate. O viziune precum aceea a lui Jean-Jacques Rousseau, care a socotit evoluţia omului dincolo de comunicarea primară, directă, cu natura terestră drept o pierdere a autenticităţii trăirii sale cu adevărat omeneşti, libere, fericite, într-un orizont spiritual nealterat de dogme şi de primejdia decăderii sub dominaţia unor grupuri de forţă, create de unii dintre proprii săi semeni este, evident, acum, în condiţiile existenţei de azi, o iluzie, din fericire neaplicabilă ca întoarcere la trecut care dacă, prin absurd ar ajunge să fie pusă în practică, ar reprezenta un dezastru, fie al întregii umanităţi, fie cel puţin al unui grup uman limitat. Despre ştiinţă însă, încă François Rabelais, una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale Renaşterii, spunea fraza binecunoscută şi inacceptabil a fi neglijată, după care „ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”. Aflăm abia acum despre un alt om de geniu, cel cu privire la care Ernest Hemingway spunea că este imposibil măcar să te gîndeşti că ai îndrăznit să faci o încercare de a egala perfecţiunea scrisului său, deci Lev Tolstoi, căruia de curînd i-au fost publicate memoriile şi însemnările pe teme spirituale din ultimii ani de viaţă, că a aspirat la o formă de comunicare cu Divinitatea în planul pur al conştiinţei, al spiritului, în paralel cu respingerea căutărilor dezvoltării voinţei omeneşti de control asupra materiei. S-ar părea că între teoria sistematic expusă în scrierile lui Rousseau (îndeosebi în „Contractul Social”, dar mai mult sau mai puţin în opera sa întreagă) şi modul în care Tolstoi a căutat, în anii săi tîrzii să se apropie de Spiritul Divin, aşa cum l-a conceput el în contradicţie cu ideile ortodoxe ale Bisericii răsăritene, în particular ruse, există interesante apropieri, chiar dacă privind conceptele utilizate de către cele două mari personalităţi ale istoriei şi evoluţiei culturii diferenţele ce se relevă sînt de loc reduse, ori nesemnificative.

Esenţiale sînt două aspecte istorice ale evoluţiei umanităţii în ultimele secole: revoluţia ştiinţifică şi tehnică a accentuat diferenţele dintre oameni, dar şi dintre popoare. Egalitarismul este, şi acesta, o falsă aspiraţie, care nu rareori a fost folosită în scopuri demagogice dar, în egală măsură, o exagerată discrepanţă între disponibilităţile oamenilor, ca persoane individuale, clase sociale sau naţiuni nu poate fi decît nocivă şi, în fapt, este cu totul inacceptabilă. A apărut însă o soluţie, utilizată şi în alte perioade istorice, pentru scopuri diferite de acelea ale lumii moderne şi actuale, aceea a constituirii statelor democrate. Democraţia prin ansamblul soluţiilor politice pe care le implică, poate conduce, nefalsificată pe calea capitulării puterii întregului popor de către partide subordonate unor interese de grup restrîns, este soluţia pentru compensarea deficienţelor accesului unor categorii umane şi persoane la utilizarea unor resurse vitale pentru existenţa tuturor oamenilor, precum şi pentru dezvoltarea unor relaţii internaţionale de natură să tempereze, ori să diminueze, efectele imperfecţiunilor legate de distribuţia geografică a binefacerilor oferite de progresul economic, deci ştiinţifico-tehnic şi de civilizaţie. Democraţia poate foarte bine să reprezinte o astfel de soluţie complexă, într-o lume a prea marilor inegalităţi de şanse, de resurse, de acces la bunuri, de nivel al bunăstării şi al dreptului primar, decisiv, la viaţă, cuantificabil oricînd ca şansă la supravieţuire, cu durată a vieţii într-o populaţie; ar putea să fie o astfel de soluţie, dar încă, din nefericire, nu ajunge să fie decît într-o insuficientă măsură.

Dezvoltarea mijloacelor oferite oamenilor de către progresul modern ştiinţific şi tehnic a adus şi statelor posibilităţi suplimentare în sensul capacităţii de a domina populaţiile propriilor ţări, cît şi a puterii de imixtiune în existenţa altor state şi popoare. Nocivitatea războaielor a crescut imens – în acest moment un război atomic al ţărilor uzual considerate superputeri ar putea, aşa cum oricine ştie, anihila viaţa pe pămînt şi, în orice caz, ar putea reduce la nimic, sau aproape nimic, întreaga umanitate. Constrîngerea exercitată de guverne asupra propriilor naţiuni poate fi extrem de severă, atît în planul acţiunii în forţă militară, cît şi la nivel, mai recent, informatic. Au existat monarhii absolute, tiranii (termen referitor la o monarhie sau dictatură discreţionară în care nici o lege nu este respectată de cel sau cei care deţin puterea, monarhia, chiar absolută, se încadrează, ca decizii pe care şi le permite, într-un set de tradiţii sau legi), guverne autoritare, în toate epocile istorice; luptele între state nu s-au dat doar de către armate, implicînd adesea şi populaţia civilă, dar în secolul XX, îndeosebi în Al Doilea Război Mondial, ţinta principală a atacurilor unor puteri a vizat în principal populaţiile necombatante. Ultimele războaie, mai mari sau mai mici, au fost războaiele armatelor între ele şi totodată împotriva civililor. Cruzimile au fost nemăsurate: lagărele de concentrare au devenit lagăre de exterminare – bombardarea ţintelor militare s-a extins, mai totdeauna, asupra unor ţinte civile. Nazismul, fascismul, comportamentul criminal al celor mai multe regimuri comuniste nu ar fi fost posibile ca plăgi istorice care s-au dovedit a fi, altminteri decît în condiţiile condamnate de Rousseau sau de către Tolstoi, deci, fără dezvoltarea tehnologică, materială, economică, precum şi fără creşterea demografică din lumea contemporană.

Democrit spunea: de unde vine binele vine şi răul, dar şi puterea de a scăpa de rău. În cazul dezvoltării ştiinţifice şi de civilizaţie a umanităţii binele este, sau poate fi, democraţia, răul a fost totalitarismul, deci apariţia adevăratelor totalitarisme, şi altă dată încercate, dar în lumea anterioară revoluţiei tehnice rareori posibile la nivelul extrem atins în secolul XX. Întrebarea ce se pune acum este aceea a modului în care dezvoltarea civilizaţiei şi ştiinţei poate elimina, tocmai acest rău al agresivităţii dar şi al totalitarismului. Să ne gîndim la sugestia lui Rabéleais, aceea a conştiinţei asociată ştiinţei? Conştiinţa poate ajunge însă a fi o valoare a tuturor sau măcar a celor mai mulţi dintre oameni?

 

Revista indexata EBSCO