Oct 29, 2016

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Funcţia literară a filosofiei

Câtă vreme filosofia a fost considerată o activitate menită să descopere adevăruri științifice sau eterne, ea nu putea fi privită nicidecum din punct de vedere literar. Deosebirea dintre Discursul asupra metodei și Don Quijote nu era, inițial, nici măcar una de gen, ci o diferență de gust ce evidenţia reputația proastă a romanelor la începutul modernității. De la înălțimea celor care încă se credeau niște pitici aflați pe spatele uriașilor antici, faptul că Descartes și Cervantes spuneau același lucru sau, cel puțin, aveau în vedere același lucru nu putea fi sesizat. Din acest motiv, nici forța literară a textelor lui Descartes și nici semnificația filosofică a aventurilor lui Don Quijote nu puteau fi sesizate. Este imposibil de gândit că filosofia este literatură sau, cum spune Borges, că teologia este o specie a genului fantastic decât într-un anumit context epistemologic, mai exact atunci când valoarea epistemologică este slăbită.

Apropierea filosofiei de literatură este posibilă, mai întâi, prin intermediul filosofiei sceptice, care neagă posibilitatea cunoașterii. Montaigne este revendicat nu întâmplător atât de literați, cât și de filosofi. Scepticismul filosofic nu conduce însă în mod necesar la literatură sau la reevaluarea filosofiei ca formă literară. Forma literară, pe care o iau uneori operele filosofilor sceptici, este o doar o strategie de dislocare a pretențiilor la științificitate ale filosofilor dogmatici. De regulă, scepticii se poziționează atât împotriva filosofiei de sistem, științifice, cât și împotriva ficțiunii literare. Scepticul e sceptic; el se situează pe o graniţă, acolo unde caută să-şi formeze un gen în sine, care desfide celelalte genuri.

Prestigiul filosofiei ca știință a fost pus însă la îndoială şi prin evidențierea premiselor ideologice ale sistemelor filosofice și, de asemenea, prin dezvoltarea științei înseși. Secolul XIX constată falimentul acestor sisteme în paralel cu creșterea prestigiului romanului. Paralelismul istoric dintre filosofie și literatură începe să fie observat fără greș, de pildă – la începutul secolului XX – în sublinierea asemănării filosofiei lui Bergson cu literatura lui Proust. Lovitura de grație dată filosofiei de sistem vine, mai întâi, din partea unor filosofi, ca Marx și Nietzsche. Marx a atras atenţia asupra caracterului ideologic al filosofiei, dar Nietzsche – a cărui vocație literară este deasupra oricărui dubiu – a stabilit nici mai mult, nici mai puțin decât o relație de identitate între ontologie și ficțiune. Lumea întreagă a devenit poveste – aceasta e teza lui, una foarte puternică, de vreme ce atacă bazele științificității. Statutul ontologic a devenit astfel, dintr-o problemă a Universului, o problemă a universului de discurs.

Relativizarea statutului cunoaşterii filosofice este convergentă cu modificarea statutului literaturii, a cărei referenţialitate, subînţeleasă de romanul realist al secolului XIX, a fost pusă inevitabil la îndoială. A existat o turnură literară în filosofie încă de la Schopenhauer, dar mai ales prin Nietzsche şi Kierkegaard. A existat însă şi o turnură subiectivă în literatură, care poate fi descrisă, după cum se ştie, prin tot ceea ce îi diferenţiază pe Balzac de Proust, prin ceea ce presupune trecerea strategică de la povestirea la persoana a treia la povestirea la persoana întâi (Henri Godard). Modernismul nu-i însă decât puntea de trecere către literatura dislocată, către indeterminarea ontologică a lumilor din literatura postmodernistă, căreia Wittgenstein îi stabileşte un corespondent filosofic în Cercetări filosofice. După cum remarcă Brian McHale, dominanta postmodernismului este ontologică, în timp ce a modernismului este epistemologică. Science fiction, de-o parte; roman poliţist, de cealaltă parte.

Turnura literară se manifestă, în filosofie, prin deconceptualizare sau, cel puţin, prin modificarea funcţiei conceptului. Acesta este ironizat, alterat, strâmbat, pus să joace un rol mai degrabă retoric decât epistemologic. Conceptul, în sens modernist, este deopotrivă anti-concept, este mai ales anti-concept în cadrul unor filosofii, cum este aceea a lui Walter Benjamin sau a lui Wittgenstein, pentru care critica a devenit centrală. Anti-conceptul este un concept menit nu să construiască un sistem, ci să-l disloce şi, eventual, să propună alternative teoretice. În acest spaţiu al distanţării critice, conceptul se întâlneşte cu metafora, filosofia se întâlneşte cu literatura, – şi este specific mai multor filosofi modernişti să amalgameze texte filosofice şi literare. Funcţia epistemologică a conceptului este astfel resemnificată, nu în sensul că ea n-ar mai juca nici un rol, ci că ar fi asimilată unei funcţii euristice.

Tocmai în acest punct are loc marea transformare în regândirea şi reevaluarea tradiţiei filosofice şi literare. Ea permite reinterpretarea lui Descartes ca scriitor, lectura Discursului asupra metodei ca pe o naraţiune, ca pe un jurnal şi, de asemenea, permite analiza semnificaţiilor istorice ale romanului Don Quijote, ca şi cum n-ar fi un simplu roman, ci în el s-ar concentra sensul modernităţii înseşi. Ea arată, nu în ultimul rând, că şi Descartes, şi Cervantes vorbesc despre o lume din care Dumnezeu a dispărut (Milan Kundera) şi că tot ceea ce, până ieri, părea progres ştiinţific versus poveste este astăzi doar o poveste mai ciudată şi mai complexă. Abandonarea funcţiei epistemologice a modernităţii transformă modernitatea într-o poveste ciudată, în care cunoaşterea, în primul rând, este o poveste.

Povestea este însă spusă de obicei de către putere. În acest proces de reevaluare, funcţia epistemologică nu dispare, ci doar este redusă la o semnificaţie, să-i spunem aşa, politică. Putem gândi, teoretic, o multitudine de limbaje şi de descrieri ale lumii, fără a avea pretenţia că vreunul dintre acestea ar fi limbajul final. În practica limbajului, în viaţa socială limbajele nu sunt însă egale în importanţă, ci unele sunt mai importante, mai influente decât altele şi întotdeauna un anumit limbaj este dominant, este legitimat şi impus ca final. E-adevărat că lumea întreagă e poveste, dar nu mai puţin adevărat e şi că, în viaţa socială, realitatea ne este prezentată sub forma unui limbaj dominant, care o defineşte şi cenzurează sau anihiliează, când nu tolerează celelalte limbaje. Această situaţie nu este cauzată doar de intervenţia strategică a unui grup social, care a câştigat puterea, ci este şi o nevoie antropologică: omul nu poate trăi în afara unui limbaj, el nu poate suporta ideea că totul e poveste. Discursul realităţii, descris de putere, trebuie să fie considerat cât se poate de real, povestea trebuie să fie reală, şi nu doar poveste.

Suntem înclinaţi să ne gândim că, în măsura în care teoria pluralităţii limbajelor a devenit dominantă (căci ipoteza nu poate fi exclusă), ea susţine un concept al acestei pluralităţi. Wittgenstein contestă însă existenţa acestui concept ca fiind o cale „metafizică” de a gândi. În spatele limbajelor nu există un alt limbaj, care să le garanteze existenţa. Legitimarea limbajului final, a limbajului puterii fiind deconspirată şi înlăturată, nu trebuie să punem nimic în loc pentru a putea supravieţui. Nu este însă această teorie congruentă cu aceea prin care Marx încearcă să legitimeze discursul proletariatului, ca discurs al unei clase având ca scop disoluţia celorlalte clase şi instaurarea unei societăţi fără clase? Şi nu avem de-a face, ca şi în cazul marxismului, care a împiedicat, practic, această disoluţie, prin instaurarea unei dictaturi a proletariatului, cu o deturnare, astfel încât pluralitatea limbajelor, jocul acestor limbaje este lipsit în realitate de autonomie, fiind reglementat ca drept de a juca un joc, de a avea un limbaj? Wittgenstein neagă inclusiv această tentaţie a reglementării, dar ea se poate manifesta la nivel politic. Oricum ar sta lucrurile, cert este că ambele teorii încearcă să înlăture tensiunea, pe care discursul dominant o crează atunci când descrie realitatea, iar aceasta se realizează prin înlăturarea – la nivel teoretic – a substratului discursiv, a unităţii de ansamblu, prin dizolvarea ei.

Includerea literaturii în înţelegerea parcursului dialectic al modernităţii face parte dintr-un proces de reevaluare care acordă o importanţă mai mare vieţii (Kundera). Orice poveste este expresia unei tensiuni din viaţă, chiar a tensiunii dintre clase; este, în acelaşi timp, o formă de căutare a unui limbaj idiosincrazic, a unui limbaj personal final. Utopia pluralităţii limbajelor ne face să ne gândim la faptul că fiecare om este, potenţial, un limbaj unic cu valoare literară, în timp ce utopia comunistă că putem concepe o dizolvare a contradicţiilor vieţii în aşa fel încât viaţa să devină foarte calmă şi foarte fericită. În ambele situaţii, lumea n-ar mai fi nici măcar o poveste, căci poveştile nu se nasc din vid. Nu este nici o îndoială că vechea dispută dintre filosofie şi literatură a avut la bază credinţa filosofiei că poate rezolva contradicţiile existenţei, pe care literatura le potenţează în mod ironic. Diferenţa dintre concept şi metaforă s-a dovedit însă a fi nu atât de mare pe cât o proclamă tratatele de retorică, iar realitatea ne-a arătat că nici tensiunile dintre clase nu se rezolvă, nici concurenţa dintre limbaje nu este eliminată. Cât timp va exista nefericire pe lume, vor exista şi poveşti, iar filosofia nu numai că nu le poate elimina, ci trebuie să-şi asume, la rândul ei, o funcţie literară, adică o funcţie creativă şi critică. Literatura, ca şi viaţa, supravieţuieşte oricărei dialectici filosofice şi, dacă istoria a avut, filosofic, un sfârşit, atunci fără îndoială că a fost vorba despre o ficţiune.

Revista indexata EBSCO