Oct 29, 2016

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Acasă – în exil. Viză de şedere

Numărul scriitorilor basarabeni strămutați în România și asimilați vieții literare de aici nu e mai mare decît o marjă de eroare. Probabil că Vasile Ernu, Mihail Vakulovski și Aura Christi sunt cei mai cunoscuți. Alexandru Vakulovski, fratele lui Mihail, a fost, dacă îmi amintesc bine, expulzat la un moment-dat din România, pentru vina de a nu-și fi înnoit viza de ședere. Deși de opțiuni ideologice dintre cele mai diferite, mergînd de la patriotismul civic sovietic al lui Ernu la naționalismul clasic al Aurei Christi, scriitorii basarabenii cad cumva greu stomacului dîmbovițean, care pînă una alta ține loc de matrice stilistică a culturii române de azi. Chiar și Pavel Stratan, poet care a avut inspirația să compună și niște șlagăre care păreau că îi vor ușura pătrunderea în spațiul cultural românesc, a fost în vreo două rînduri învinețit pe motive politice (de exemplu, pentru opțiunile sale din timpul campaniei electorale din Republica Moldova). Suspectați fie de internaționalism comunist, deci de putinism, fie de naționalism, deci de putinism, fie de „ortodoxism”, deci de putinism, scriitorii basarabeni stabiliți în România sunt mai degrabă nefrecventabili. Singurii frecventabili sunt scriitorii basarabeni care vin în vizită în România, delegațiile „fraților de peste Prut” care trec periodic granița pentru lecturi și agape frățești.

Ca urmare, mi se pare firesc ca Aura Christi, scriind într-un stil de „rusoaică dezlănțuită” (după propria ei expresie), să simtă că întoarcerea acasă, în România, nu rezolvă problema exilului interior al scriitorului basarabean, trăind în teritoriul dintre granițele României și cele ale lumii ruse. Dar oare nu e marginalitatea un îndemn la a deveni propriul tău centru? Iată ce lume interioară, ce fel de „centru”, de „acasă” își statornicea Aura Christi copilărind într-o lume percepută mai întîi ca iarnă de basm rusesc coborîtă peste un peisaj moldovenesc-Ortodox: „În serile de iarnă de acum cîteva decenii, cînd ziua se îngîna cu noaptea, îmi plăcea să întîrzii în fața geamului bunicii mele materne, Axenia, care locuia în Nordul extrem al Moldovei, în preajma Mînăstirii de la Jabca – singura mînăstire din Basarabia a cărei activitate n-a fost suspendată de autoritățile sovietice […] Eram fascinată de acel locaș monastic, unde părea că timpul n-a mișcat de secole – schitul Jabca a fost întemeiat în secolul al XVII-lea – și, nu mai puțin, de lumea zăpezilor și a frigurilor atroce din copilăria mea. Erau niște ierni cumplite, omăturile ajungeau, ca în basme, cît un stat de om. Prin dreptunghiul ferestrei cu ramele din lemn masiv, de un albastru intens, ca și mînăstirea din valea Nistrului, străjuită de stînci gri, portocalii, și brazi uriași, aroganți, urmăream lumea de-afară, care mi se părea străină și unică. Vedeam totul parcă de la mii de kilometri distanță”. Cu geamurile acoperite treptat de cristale de gheață care adînceau lumea exterioară în ceață, „lumea dinlăuntrul meu apărea din ce în ce mai limpede, ca un foc în ceață, iar, într-un tîrziu, ca o grădină îmbelșugată, unde puteam să evadez oricînd doream, simțindu-mă – în acea grădină-suflet – acasă”.[1]

Acest sentiment copilăresc al asimilării lumii înconjurătoare cu ochii măriți, dar din interiorul unui spațiu protector, al unei matrici concrete, al odăii în care ardea focul în sobă și în care își făcea de lucru bunica, face loc, pe măsură ce poeta se maturizează, altuia. „Departele” devine din ce în ce mai concret – exil – în vreme ce „acasă” devine din ce în ce mai spiritualizat, astfel încît întoarcerea „acasă”, în România anilor 1990, e trăită de poetă ca o formă de exil : „Nu știu de ce imaginea acelor mîini ale bunicii materne și a ferestrelor mă va însoți de-a lungul anilor, devenind mai prezentă din 1993 – anul în care, stabilindu-mă la București, mi-am fracturat destinul. Pentru prima dată în viață mă aflam departe de familia mea, departe de urbea primei mele tinereți. Eram singură, într-un loc pe care îl regăseam, la fiecare pas, străin, deși l-am visat răstimp de decenii. Sunt acasă, în România, îmi repetam. Îmi repet și acum, de altfel. Nu poți să te simți străin acasă. Nu ai cum să te regăsești acasă în exil, îmi tot repetam” (p. 35). Procesul întoarcerii acasă a fost cu atît mai problematic cu cît România în care a revenit Aura Christi în anii ’90 intra într-un interval al schimbării perpetue, într-un tunel al cărui capăt era marcat, chipurile, de o luminiță, luminiță care se dovedea a fi doar focul făcut de alți oameni pierduți prin subteranele tranziției care ne ține loc de istorie. Aura Christi se întorcea acasă într-o Românie care se exila din ea însăși, ale cărei „elite” luau distanță – nu poetică, ci acrită – de tot ce însemna identitata, istoria și tradițiile culturale naționale. Această carte, Acasă-în exil, ne prezintă tocmai încercările Aurei Christi de a contribui la stoparea procesului de alienare cultural-identitară a României. Proces cu atît mai frustrant pentru orice om normal, cu cît arbitrariul noilor mercuriale culturale – pentru că de sisteme de valori, de constelații axiologice nu mai poate fi vorba – este evident.

Ceea ce impresionează la o primă vedere este efortul depus de Aura Christi pentru a susține împotriva curentului niște evidențe sau niște lucruri care obișnuiau să fie socotite astfel, cum ar fi faptul că Rilke nu e, după cum o anunța pe AC un poet la modă pentru un sfert de ceas, „depășit” (p. 48), că Eminescu nu e „învechit” sau că lui Nichita Stănescu nu trebuie să îi ardem opera, așa cum cerea una dintre frunțile trilobate ale jurnalismului românesc. Aura Christi se minunează laolaltă cu noi de un Mircea Cărtărescu, veșnic candidat Nobel – postură care nu e decît o mutație postmodernă a pribegiei vechilor pretendenți la tron de la noi sau a „falșilor Dimitri/țari” de la ruși -, care o dată ne spune că el reprezintă lumea culturii americane, a pletelor și a „emancipărilor de tot felul”, lume opusă celei a culturii europene, a muzicii clasice și a saloanelor, iar altă dată se plînge că pleacă din România pentru că lumea nu apreciază cultura înaltă, adică scrisul lui. Incoerența e evidentă, dar acest tip de incoerență – care face imposibilă orice construcție politică sau culturală – a fost căptușită cu beton armat și ridicată la rangul de proiect de țară de către membrii elitei actuale. Trăim în plin haos, un haos care absoarbe sau risipește energiile oricărui om lucid și onest. Din acest punct de vedere, doar cineva – aparent – inepuizabil, o „rusoaică dezlănțuită” precum Aura Christi se poate confrunta cu gaura neagră a sistemului. Sistem care găsește normală falsificarea canonului literar românesc finanțînd prin ICR-Patapievici traducerea în limbi de circulație internațională a 20 de apariții editoriale ale lui Mircea Cărtărescu, 3 ale Ninei Cassian, 7 ale lui Lucian Dan Teodorovici, 2 ale lui Andrei Pleșu sau 3 ale Ceciliei Ștefănescu și a exact 0 (zero) titluri de Tudor Arghezi, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Hortensia-Papadat Bengescu, Dumitru Radu Popescu, Sorin Titel, Nicolae Breban sau Marin Preda (p. 116).

Ocultarea operei e completată de încercări de desființare a omului, așa cum s-a întîmplat cu Nicolae Breban, despre al cărui (ne-)caz Aura Christi scrie pe îndelete. Nu e un mister pentru nimeni faptul că, în România, așa-zisul „proces al comunismului” a devenit o afacere grotescă a odraslelor de nomenclaturiști din cartierul Primăverii (p. 263). Mai toate organismele create pentru a scoate la lumină rețelele și istoria regimului comunist (CNSAS, Comisia Tismăneanu) s-au născut modificate genetic, puse de la bun-început sub conducerea unor garnituri care asigurau compromiterea demersului (cu excepția IICMER, care însă a fost deturnat sub Boc-Băsescu). Astfel, în cazul CNSAS, fie nu se respecta legislația și regulile bunului-simț și membri ai comitetului director al instituției bîrfeau în public sau slobozeau acuzații după cum le venea lor bine (cum a fost cazul lui Nicolae Breban, acuzat, după cum a hotărît și instanța, pe nedrept de colaborare cu Securitatea), fie se aplica regula „securiștii noștri sunt mai buni decît securiștii lor” și diverși prieteni ai elitei, cum ar fi Sorin Antohi, erau trecuți cu vederea în campaniile periodice de demascare a informatorilor, ba chiar erau invitați să facă parte din diverse organisme ale decomunizării.

De fapt, după cum arată și Aura Christi, absurdul decomunizării nu e decît o prelungire a absurdului comunizării, o altă manifestare a unui regim din al cărui ghem încîlcit de „lumini și umbre” încă nu am reușit să ieșim. Astfel, vorbind despre greutățile întîmpinate de Breban în a-și vedea publicat romanul Bunavestire, Aura Christi se întreabă cum ar fi să-i reproșezi lui Breban încercarea de a obține sprijinul lui Cornel Burtică – înalt activist de partid – care a intervenit pentru publicarea la Editura Junimea a romanului Bunavestire, roman blocat la Cartea Românească de Marin Preda pe motiv că nu era suficient de marxist: „Așadar, cine dintre cei trei e mai vinovat? Breban? Burtică? Preda? Există grade de vinovăție” (p. 262). În această vignetă mi se pare că avem prinsă foarte bine natura aporetică (aporos = fără ieșire) a comunismului, un regim în care broasca țestoasă ajungea invariabil la linia de sosire înainte de Ahile. Mai trist e că și după căderea regimului comunist ne aflăm încă eternizați în intervalul aporetico-dilematic al fărădelegilor de tot felul săvîrșite, acum, în numele luptei împotriva comunismului.

Un alt aspect foarte interesant al cărții e cel al continuităților, sesizate foarte bine de Aura Christi, dintre modul în care Securitatea utiliza „zîzania, disensiunea și zvonistica intoxicantă” în anii 70, pentru a rupe coeziunea grupurilor de scriitori care manifestau independență de gîndire, și modul în care acționează establishmentul intelectualo-informațional azi (p. 352). În repetate rînduri e evocată solidaritatea dintre Nicolae Breban și Nicolae Manolescu din anii 70, solidaritate care s-a frînt după 1989, în condițiile în care Breban a continuat să asume – nu „cu succes”, ci legitim, confirmat de alonja operei post-decembriste – identitatea, obligațiile și ritmul de muncă ale unui mare romancier național. Cred că fractura dintre cei doi – văzuți aici ca reprezentanți ai unor tipuri, nu doar ca oameni de litere – are de a face și cu modul în care autenticul anticomunism românesc a fost subminat după 1989. În timpul Războiului Rece, propaganda americană (și, prin urmare, o mare parte a celei Vestice) avea indicații pe linie oficială de a combate comunismul în numele religiei, al naționalismului, al tradițiilor culturale clasice. Comunismul era prezentat ca o metastază provocată de ideologie unui corp social. Ca atare, comunismul era combătut mai ales în numele unei rînduieli: de aici, accentul pus de propagandă pe monarhie, pe partidele istorice, pe emisiuni creștine, pe apelul la clasicii literaturii cenzurați sub comunism. Imediat după 1989, toate aceste valori au fost denunțate de noii anticomuniști drept „fasciste” și ni s-a spus că a fi anticomunist înseamnă a consuma „emancipările de tot felul” de la care se revendică Mircea Cărtărescu. În acest context, unii au refuzat să se adapteze noii realități și, precum Nicolae Breban, au rămas fideli unui ideal clasic, conservator, tradițional de scriitor, de om de cultură, de romancier. Alții, au fost mai adaptabili și au văzut în telecomenzile puse la dispoziție de sistem un mod plăcut de a-și petrece viața. Anticomunismul postmodern, cinic, frivol, la fel de an-istoric ca și comunismul ortodox ideologic al începuturilor sau precum cel metastaziat birocratic al sfîrșitului, le priește.

Aura Christi a intrat în conflict deschis cu acest tip de sensibilitate. Situația analizată, dezbătută și combătută de ea nu are, momentan, ieșire pentru că nu e simplul rezultat al contextului românesc, ci al intereselor geo-politice globale. E vorba de o refracție românească a unei „soft-power” globale. Sunt ticăloșii concepute conform sloganului „think global, act local”. Ceea ce nu face decît să sporească meritele atitudinii Aurei Christi și să ne facă să dorim o schimbare de constelații. E prea mult timp de cînd trăim acasă ca în exil.

 

 

 

[1] Aura Christi, Acasă – în exil (București: Ideea Europeană, 2016), p. 34.

Revista indexata EBSCO