Oct 29, 2016

Posted by in Istorie literara

Dan FĂRCAŞIU – Economie socialistă sau economie de piaţă (file din istoria României)

Anii de după 1989 au cunoscut o schimbare structurală profundă a Europei de răsărit. Ţările care au avut o tranziţie mai uşoară (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria) au revenit ca sistem politic şi administrativ la situaţia de imediat după război, reluîndu-şi astfel istoria întreruptă de interludiul comunist. În cazul României, o asemenea cale ar fi însemnat revenirea la constituţia din 1921 şi reinstaurarea monarhiei.[3] Grupul leninist ajuns la putere în 1989 nu putea însă adopta o asemenea soluţie. (Pregăteau de ani de zile o lovitură în interiorul P.C.R., cu sprijin sovietic.) Condiţiile istorice au forţat însă junta să instaureze un sistem reprezentativ parlamentar şi să organizeze alegeri. Monopolul mijloacelor de propagandă şi înapoierea politică a majorităţii cetăţenilor i-au asigurat o victorie categorică.

Este axiomatic că libertatea politică nu e posibilă fără libertate economică. Din punct de vedere economic, România avea de decis între două opţiuni posibile: economia de piaţă liberă sau economia socialistă. Considerînd lipsa de educaţie economică, cei mai mulţi români nu puteau alege în 1990 în cunoştinţă de cauză. Exemple disponibile în Europa erau Germania cu o economie de piaţă strict dirijată (Kohl) sau Franţa cu regim socialist (Mitterrand[4]). Cu alte cuvinte, nu exista un model pur de economie de piaţă.

 

Economia socialistă, chiar în ţările cu socialism democratic, se bazează pe teoria economică marxistă.

Discuţia sistemului marxist trebuie să înceapă cu definiţia valorii, luată de la David Ricardo: valoarea unui obiect este determinată de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea sa. Ricardo (dar nu marxiştii) a recunoscut că definiţia e valabilă doar dacă se aplică anumite condiţii (sau postulate). Analiza amănunţită se găseşte în literatură; pentru scurte prezentări pe înţelesul tuturor, v. [5]. Se cuvin totuşi aci unele observaţii elementare pentru a sublinia că fiascoul economiilor socialiste din toate ţările, inclusiv România. nu provine din aplicarea incorectă a teoriei, ci din deficienţele acesteia.

În primul rînd, în acel model valoarea se defineşte retrospectiv, dobîndind o utilitate doar cînd un articol se foloseşte practic neschimbat un timp îndelungat, de exemplu cuie de potcoavă înainte de apariţia căii ferate. Într-un sistem economic dinamic aplicabilitatea sa practică e nulă. De exemplu, dacă o boală se tratează cu un medicament care are efecte secundare, bolnavii îl cumpără şi-l înghit. Valoarea „ricardiană” a medicamentului se poate determina cu uşurinţă. Dacă se sintetizează un compus cu structură puţin modificată, cu aceeaşi potenţă curativă dar fără efectele secundare, vechiul medicament nu se mai vinde decît cu o drastică reducere de preţ, deşi valoarea sa ricardiană e aceeaşi. Valoarea economică are realitate doar în procesul de schimb, dar în modelul marxist este determinată în momentul producţiei şi are o valoare absolută, chiar dacă nimeni nu cumpără produsul.

O consecinţă importantă a modelului marxist este că o idee nu are valoare, ceea ce explică faptul că ţările socialiste au avut contribuţii ştiinţifice de valoare, dar nu le-au transpus în practică, pentru că nu a fost recunoscută calitatea de antreprenor. Pe de altă parte, economia americană a progresat rapid întrucît a fost bazată pe concepţia că e un avantaj în “building a better mousetrap.[6] „De asemenea, prin faptul că valoarea adăugată în procesul de producţie trebuie să provină exclusivamente din plus-valoare (munca proletarilor necompensată de capitalist), modelul marxist prezice că pentru o întreprindere automatizată cu un inginer proprietar (capitalist) apăsînd butoane pe un panou de comandă, valoarea adăugată în procesul de producţie e zero, sau se atribue valoarea determinată în producţia manuală a produsului. De asemenea, pentru un produs agricol se postulează că pămîntul nu conferă nicio valoare”. (Comuniştii au rezolvat problema practică prin confiscarea pămîntului, ceea ce însă nu a eliminat eroarea de principiu.) De notat că Ricardo a înţeles că teoria sa conţinea prezumţii nerealiste.[5](a)

Exemplul cu cele două. medicamente contrazice, de asemenea, teza caracterului absolut al valorii economice. Această reprezentare eronată explică de ce regimurile comuniste au construit obiective industriale fără a examina dacă există cererea pentru produse. Pe baza aceleiaşi concepţii, un număr însemnat de oameni din România îşi amintesc cu nostalgie întreprinderile industriale din timpul lui Ceauşescu şi marchează scăderea numărului lor ca un semn de regres, fără să se întrebe dacă produsele erau necesare pe piaţă. Probabil că singurul model  în care  se poate construi o scară absolută a valorii este cel al lui N. Georgescu-Roegen, bazat pe conţinutul de entropie,[7] dar aplicarea în practică a modelului e dificil de imaginat.

Ştiinţa economică modernă recunoaşte că valoarea unui produs variază direct cu dezirabilitatea sa şi invers cu accesibilitatea sa. Valoarea se reflectă în preţ, care e determinat atît de ofertă cît şi de cerere.[5](d)

Concepţia marxistă asupra  istoriei este, de asemenea, eronată. Modelul materialist-dialectic al istoriei pretinde că dezvoltarea în stadii, cu schimbare fundamentală („salt calitativ”) urmînd o perioadă de progres acumulativ, se aplică la societate, saltul calitativ istoric fiind schimbarea  tipului de relaţii de producţie. În realitate modelul marxist e la fel de lipsit de sens pentru istorie ca şi pentru biologie (teoria lui Lîsenko). De exemplu, existenţa sclaviei în societatea industrială dovedeşte că eliminarea ei în unele ţări (dar nu în altele) a fost un act moral, nu economic. (De notat, că sclavia, aproape dispărută în S.U.A. în sec. XIX, s-a răspîndit rapid în statele din Sud în urma invenţiei maşinii de separat fibrele de bumbac,[8] un progres al mijloacelor de producţie.) Mai mult, asimilarea tehnologiei moderne nu i-a făcut pe musulmani să renunţe la sclavie pînă în zilele noastre.

O altă contradicţie o oferă existenţa pe scară largă a micii proprietăţi agrare independente (moşneni şi răzeşi) în principatele române de-a lungul perioadei istorice feudale. Mai mult, prin 100 AD, împăratul Traian a dat pămînt cu drept de moştenire celor care se duceau să-l desţelenească, anticipînd cu 17 secole colonizarea cîmpiilor nord-americane. În aceeaşi perioadă existau în Roma un număr însemnat de prestatori de servicii independenţi, ca bărbieri, mici comercianţi sau avocaţi, a căror contribuţie la economie nu era bazată pe exploatare de sclavi ci pe acumulare de capital.[9]

Maximul absurdităţii e atins în modelul societăţii comuniste, cu formula: „De la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoie.” Bineînţeles, un asemenea criteriu de distribuţie e (parţial) posibil doar dacă variabilitatea nevoilor se reduce la cantitatea de terci la  micul dejun. După cum a observat economistul american Walter Williams, cum poate determina guvernul distribuţia cînd în fiecare alimentară oamenii aleg dintre cincizeci de feluri de fulgi de cereale? Necesităţile fiind esenţialmente legate de preferinţe, variabile de la individ la individ şi pentru acelaşi individ variabile în timp,  dacă se consideră multitudinea cerinţelor, în comunism ar trebui să existe un aparat (minister) uriaş care să determine şi să centralizeze necesităţile individuale şi să asigure existenţa articolelor cerute. Un minister similar ar fi necesar pentru stabilirea puterilor indivizilor şi potrivirea lor cu nevoile de specialitate şi calificare ale economiei (potrivire pentru care nu există nicio garanţie). Fracţiunea din societate rămasă disponibilă după asigurarea cu personal a acestor două unităţi n-ar putea asigura producţia necesară. Necesitatea unei asemenea birocraţii ar face dispariţia statului imposibilă. Variabilitatea practic infinită a preferinţelor face de asemenea imposibilă dispariţia banilor.

După Marx, capacitatea de lucru a oamenilor în comunism trebuie să fie nespecializată, după descrierea: agricultor dimineaţa, muncitor industrial la prînz, filozof seara. E de mirare că o asemenea bîiguială a fost admirată de mulţi oameni cu carte. Pe lîngă faptul că o realizare remarcabilă nu e posibilă în niciun domeniu fără o specializare extensivă şi exclusivă, se vede că nici Marx nici admiratorii lui n-au încercat vreodată să facă filozofie după ce au curăţat trei ore zăpada din faţa casei.

Teoria marxistă şi relaţia sa cu realitatea au fost discutate succint dar în profunzime de Thomas Sowell.[10]

 

Componentele mijloacelor de producţie sînt pămînt, capital şi muncă.[11]  Despre pămînt vom vorbi mai încolo. Capitalul este descris în marxism ca provenind în întregime din muncă, prin exploatare (plus-valoare), deci este un produs social. În realitate, originea capitalului este individuală, fapt uşor de înţeles dacă se consideră procesul de formare a unei antreprize economice de orice fel.[10] În acel moment, capitalistul nu are acces la plus-valoarea acumulată din vreo altă antrepriză. Sursa de fonduri se află în ”satisfacţia amînată.”[12]

În toate formele de activitate umană, recompensa (obţinută din lucrarea pămîntului, din vînat, din munca pentru alţii, etc.), nu se reduce la resursele necesare pentru supravieţuirea fizică (subzistenţă), ci cuprinde unele resurse pentru satisfacţie (plăcere). Cea de a doua componentă a existat pînă şi la sclavii din antichitate (cu excepţia celor de la galere). De asemenea, au existat dintotdeauna oameni care nu şi-au consumat surplusul peste mijloacele de subzistenţă, ci l-au pus deoparte în anticiparea  unei satisfacţii ulterioare mai mari. Unii dintre aceştia îşi folosesc resursele de capital acumulate, într-o activitate de producţie sau schimb de bunuri. Bineînţeles, individul îşi amînă satisfacţia cu înţelegerea că. ulterior îi va fi sporită. (ca răsplată pentru că a renunţat la ea pentru un timp mai lung sau mai scurt). Activităţile industriale, comerciale şi bancare sînt profitabile pentru toţi cei care participă în mod liber la ele, nu numai pentru capitalist. (Altfel ar refuza să participe.) E de notat că Papa Leo XIII a recomandat ca muncitorii să acumuleze capital pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile materiale şi sociale.[13] (Activitatea bancară a fost mult timp privită negativ, pe baza interdicţiei luării de dobîndă la împrumuturi, exprimată în Biblie.[14](a) De fapt, prohibiţia biblică se referă la camătă şi, pe deasupra, menţionează specific că e vorba de împrumuturi către săraci.[14](b))

Tendinţa de a amîna satisfacţia e determinată de personalitate, educaţie, tradiţie şi de felul în care societatea încurajează sau descurajează spiritul de antreprenor şi luarea de riscuri. Satisfacţia amînată e o noţiune pe care socialiştii n-o înţeleg şi ca urmare condamnă acumularea de capital. Spre deosebire de socialism, economia de piaţă oferă posibilitatea unei amplificări a satisfacţiei amînate devenită capital, ceea ce produce dinamism şi progres economic.

Un exemplu din istoria României e furnizat de acei ţărani din Transilvania care la începutul secolului XX au plecat în America. După cîţiva ani de muncă grea, s-au întors în ţară şi au investit capitalul acumulat în pămînt şi vite. O sută de ani mai tîrziu, oamenii din satele din Ţara Oaşului, au folosit banii cîştigaţi muncind în apus ca să-şi facă nişe conace impunătoare. Întrucît acestea sînt în parte mijloace de subzistenţă şi în parte de satisfacţie, putem doar spera că au învestit o parte din capital în antreprize agricole sau  industriale, fie direct, fie la bursă.

Amînarea satisfacţiei apare în diverse forme şi circumstanţe, unele neaşteptate. Studiind starea economică a diverselor grupuri rasiale şi etnice din Statele Unite, Thomas Sowell a constatat că venitul mediu al evreilor şi japonezilor era cu 50% peste media tuturor locuitorilor, iar al negrilor şi portoricanilor, 60-70% din valoarea medie (raportul dintre cele două grupuri fiind deci peste 2:1). În acelaşi timp, vîrsta medie a primului grup era cu 10 ani mai mare decît a celui de al doilea, deoarece aceştia din urmă făceau copii începînd de la 18 ani, iar ceilalţi în jur de 28 de ani. Cu alte cuvinte, diferenţa în condiţiile economice provenea din aceea că evreii şi japonezii îşi amînau satisfacţia de a procrea şi îşi învesteau resursele disponibile în educaţie.[15]

Atitudinea comunistă privind acumularea de capital apare în romanul Pămînt Desţelenit al lui Şolohov. Cînd s-a pornit la organizarea colhozului în sat, prima măsură a fost identificarea kulacilor. La citirea unui nume, membrii comitetului local au notat că respectivul luptase în războiul civil, în armata roşie. La sfîrşitul războiului, conform încurajării exprimate în Noua Politică Economică, a muncit fără odihnă şi în cîţiva ani, pornind de la zero, a devenit un om înstărit. Bineînţeles, nu folosise muncă salariată, ci-şi rupsese propria spinare. Activistul trimis de partid să fie şef în sat le-a explicat localnicilor că şi dacă a fost un tovarăş de arme înainte, devenind bogat omul a devenit duşman. Averea kulacului a fost confiscată, iar el a fost deportat. Putem ghici cu uşurinţă soarta lui ulterioară. Autorul prezintă această oroare ca un act profund pozitiv. Nu e de mirare că oamenii au trăit în sărăcie lucie tot restul istoriei U.R.S.S.

Nu încape îndoială că succesul activităţii economice e imposibil fără garantarea dreptului de proprietate privată. Istoria de după 1989 a arătat că românii nu înţelegeau acest adevăr. Grupul criptocomunist a cîştigat voturi în primele alegeri ameninţînd că opoziţia vrea să-i readucă pe moşieri. În alegerile următoare, gogoriţa a fost reîntoarcerea proprietarilor imobilelor naţionalizate. Alegătorii au acceptat în masă menţinerea furtului ca principiu de bază al societăţii, prelungindu-şi astfel sărăcia. Fireşte, aceeaşi atitudine negativă s-a păstrat faţă de capital. De asemenea, românii n-au înţeles echivalenţa ca valoare a celor trei forme de mijloace de producţie, pămînt. muncă şi capital, care pot intra în tranzacţii comerciale în raporturi (la preţuri) determinate pe piaţă. Acea ignoranţă s-a manifestat, de exemplu, în lozinca ridicolă, care a avut mare succes după 1989, mai ales în perioada primelor alegeri: „Noi nu ne vindem ţara!” Evident că omul cu judecată, dacă are mult pămînt şi n-are capital să şi-l dezvolte, vinde o parte din pămînt, după care cîştigă mult mai mult din pămîntul rămas, exploatat cum trebuie. Aceeaşi observaţie e valabilă pentru bogăţiile minerale, care nici măcar nu sînt bogăţii dacă rămîn mereu în subsol.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Activitatea economică a societăţii e de fapt combinarea eforturilor individuale, în corelaţie unele cu altele. Progresul este rezultatul eforturilor pentru cîştig individual şi al menţinerii atitudinii de amînarea satisfacţiei. El apare ca urmare a optimizării la scara societăţii a eforturilor individuale de-a lungul timpului. Ca în orice optimizare, variaţia nu e monotonă, ci cu oscilaţii. (Oricine ştie că temperatura dintr-o cameră variază cu 1-2 grade în  jurul valorii la care a fost pus controlorul de temperatură.) În cazul activităţii economice, curba rezultată prezintă o variaţie ascendentă (curba A din Figura 1).

 

Întrucît curba reprezintă suma activităţii economice a milioane de oameni, a căror activitate e influenţată nu numai de erori de judecată ci şi de sentimente, prejudecăţi şi capricii, oscilaţiile de-a lungul curbei sînt uneori însemnate. Depresiunile curbei descriu perioadele de depresiune economică, simţite, uneori în mod acut, la nivel social şi individual, în cazul din urmă foarte inegal. (Unii progresează chiar în recesiune, alţii se ruinează în perioadele de avînt economic.).

Pentru a reduce dislocările sociale şi suferinţele produse de perioadele de depresiune, guvernele au introdus în secolul XX controale asupra activităţii economice. O consecinţă inevitabilă a controlului oscilaţiilor este scăderea progresului economic (curba B din Figura 1). Pe lîngă faptul că optimizarea economiei e stînjenită de încorsetarea activităţii indivizilor, societatea cheltuieşte pentru operaţiunile de control o cantitate apreciabilă din valoarea produsă Situaţia e similară cu îmbunătăţirea termostatării unei incinte de la  ±1 la  ±0,1 grad, care creşte consumul de electricitate şi costul mecanismului de control şi al izolaţiei termice. Morala istorioarei este că intervenţia guvernului în economie trebuie să se menţină la minimul posibil. De asemenea, trebuie instaurat un sistem care să minimizeze posibilitatea ca guvernul să folosească mecanismul de control economic pentru scopuri politice. (Eliminarea completă a acestei racile e imposibilă.)

Există posibilitatea ca intervenţia statului să facă mai mult rău decît bine, cu cele mai bune intenţii: problema e  prea complexă pentru a accepta o rezolvare prescrisă. Astfel, marea criză din 1929 s-a datorat cel puţin în parte intervenţiei inoportune a băncii federale de rezervă în economie.[16]La fel, criza bancară din 2008 s-a datorat în bună măsură intervenţiei anterioare a Congresului în piaţa imobiliară, combinată cu hotărîrea băncii de rezervă de a menţine dobînzi foarte mici.[17]

Întrucît în condiţii de schimburi libere canale de transfer al informaţiilor se stabilesc şi modifică spontan, viteza de răspuns la apariţia unor situaţii neprevăzute este mult superioară celei din sistemul statal, oricît de bine organizat ar fi acesta. Astfel, cu ocazia uraganului Katrina din 2005, centrele comerciale ale companiei Walmart au furnizat locuitorilor Louisianei cele necesare în perioada imediat dinainte şi imediat după, incomparabil mai rapid şi eficient decît Organizaţia Federală pentru Administrarea Urgenţelor, la un buget incomparabil mai mic.[18]

După cum se prevede teoretic şi s-a verificat istoric, panta cea mai scăzută a curbei economice se observă în condiţiile economiilor naţionalizate. Controlul total nu elimină însă fluctuaţiile şi crizele de producţie sau distribuţie. Oricine a trăit în Europa de răsărit între 1948 şi 1990 îşi aminteşte de asemenea situaţii. Crizele sînt într-o mică măsură corectate de bursa neagră, pe care guvernanţii se căznesc să o elimine, reprimînd pe participanţi. Eliminarea nu e posibilă, întrucît bursa neagră e un element de piaţă liberă esenţial pentru corectarea aberaţiilor sistemului de distribuţie socialist.

Rezistenţa pe scară naţională la introducerea sistemului de piaţă liberă a făcut ca dezvoltarea României după 1989 să fie mai înceată şi mai anevoioasă decît a altor ţări din fostul lagăr socialist. Atitudinea adversă faţă de capital, a descurajat investiţiile străine. Ca urmare, contribuţia României la economia mondială constă într-o măsură importantă în munca prestată de români expatriaţi. Se spune că românii sînt un grup important printre programatorii din Seattle, WA. O politică fiscală adecvată şi o atitudine socială primitoare ar fi dus la crearea unor companii de programatori, prin învestiţii străine, în România. Pe de altă parte, dependenţa ţării de cererea de muncă din Europa de apus face România dependentă politic. De exemplu, pentru a i se asigura accesul la piaţa muncii occidentale, României i se poate dicta să accepte imigrarea unor populaţii neintegrabile şi, pe termen lung, distrugătoare. Diferenţa între poziţia de satelit al Moscovei şi cea de satelit al Bruxelles-ului e una de grad, nu de calitate.

 

 

Referinţe şi Note

[1] Un recent articol în Convorbiri Literare (C.M. Spiridon, Erorile fatale (I), Conv. Lit., CL, mai 2016, p. 1), a oferit o discuţie teoretică a socialismului, dezvoltată pe premize filosofice. Contribuţia de faţă prezintă aplicarea în practică a socialismului în contrast cu economia de piaţă liberă.

[2] Fragment din lucrarea Sol Subsol şi Capital, nepublicată

[3] Ca poziţie sentimentală, o fracţiune importantă din populaţie ar fi fost mulţumită cu acea soluţie. Cînd Regele Mihai s-a reîntors într-o vizită, un milion de oameni au ieşit pe străzi să-l întîmpine. Acea stare de spirit nu s-a tradus în formarea unui partid regalist, dovedind din nou incapacitatea organizatorică a populaţiei. E desigur posibil că o bună parte din participanţi erau aceiaşi ca şi la venirea în Bucureşti a lui Michael Jackson (un ins care urla în falsetto cu acompaniament, scălîmbăindu-se ritmic, de mare succes în lume pînă a nu  muri de o supradoză de droguri).

[4] François Mitterrand: The great deceiver, NewStatesman, 6 Oct. 2014;  http://www.newstatesman.com/2013/11/great-deceiver-0

De fapt, Mitterand doar a adăugat componente socialiste (de exemplu, naţionalizarea băncilor), la economia de piaţă dirijată. Unele măsuri au fost contramandate, deoarece au rezultat într-o criză economică.

[5] (a) http://en.wikipedia.org/wiki/David_Ricardo;  (b)  http://en.wikipedia.org/wiki/Labor_theory_of_value ;  (c) http://www.investopedia.com/terms/e/economic-value.asp :  (d) http://www.infoplease.com/encyclopedia/business/value-economics.html

[6] a construi o cursă de şoareci mai bună

[7] http://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Georgescu-Roegen

[8] http://www.ushistory.org/us/22b.asp

[9]  Jérôme Carcopino, Rome a l’apogée de l’Empire, Pluriel, Paris, 2011, p. 94

[10] Thomas Sowell, Marxism. Philosophy and Economics, William Morrow, New York, 1985.

[11] Clarence B. Carson, Basic Economics, American Textbook Committee, Wadley, AL, 1988, p. 55

[12] Delayed gratification

[13] Enciclica Rerum Novarum, 1891,  http://www.newadvent.org/library/docs_le13rn.htm

[14] (a) De exemplu, Exodul, XXII, 25-27 ;  (b) http://www.thegospelcoalition.org/blogs/kevindeyoung/2011/11/08/is-it-wrong-to-charge-interest-on-a-loan/.

[15] Thomas Sowell. Markets and Minorities, Basic Books, New York, 1981

[16] Milton Friedman and Anna J. Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867–1960, Princeton University Press, 1963;  https://en.wikipedia.org/wiki/A_Monetary_History_of_the_United_States

[17] Richard M. Salsman, The Financial Crisis Was A Failure Of Government, Not Free Markets, Forbes, Sept. 19, 2013;

[18] Ben Worthen, Nov. 1, 2005, How Wal-Mart Beat Feds to New Orleanshttp://www.cio.com/article/2448237/supply-chain-management/how-wal-mart-beat-feds-to-new-orleans.html

 

 

 

Revista indexata EBSCO