Oct 29, 2016

Posted by in Istorie literara

Grigore CRIGAN – Arhipelagul Paul Celan sau dimensiunea cernăuţeană românească a unui „trist poet de limbă teutonă”

Imaginaţi-vă un copil singur la părinţi. Iar aceştia sunt arhitectul Leiba Antschel şi soţia sa Frederica, familie în fond bine plasată în societatea cernăuţeană de după 1930 care îi asigură puştiului toate cele necesare pentru o copilărie fericită. El se dezvoltă normal, e jovial, zglobiu, zburdalnic, sociabil şi pus mereu pe năzbâtii. Nu ştim din ce considerente (poate prin tradiţie), însă băieţelul poartă câteva nume – prichindeii de joacă (români, ucraineni, nemţi, polonezi, evrei) din strada Wasilkogasse, apoi din strada Masaryk, unde familia arhitectului se mută cu traiul – îl numesc ba Paul, ba Pavel, ba chiar Bertold, căci astfel apare înscris sub numărul 2 şi în tabelul elevilor Liceului Real nr. 2 pe anul şcolar 1927–1928, publicat de directorul Liceului, Emilian Goraş. Credem că nu numai din motivul că în clasă erau înscrişi 45 de copii Paul e şters din tabelul clasei respective (Anuarul VI-VII), ci mai curând pentru că familia arhitectului este puternic impregnată de iudaism, iar jovialul, zburdalnicul, totodată hipersensibilul Paul e trimis să înveţe la o şcoală evreiască din Cernăuţi. Atmosfera cazonă, scolastică de acolo este incompatibilă cu firea micului Antschel, care se opune vehement. Tatăl însă e obsedat de ideea fixă de a-l trimite pe băiat în Palestina. Deşi n-are nici zece ani, copilul se împotriveşte, din care cauză are mai multe ciocniri cu îndărătnicul tată. Maică-sa, doamna Frederica, nu-i atât de habotnică şi de aspră ca soţul ei. Fire gingaşă, cu alese şi profunde calităţi poetice, dânsa e o bună cunoscătoare a poeziei germane şi engleze, de aceea e cu totul firesc să-l fi purtat pe micul Paul prin universul plin de farmec al acestor literaturi.

În fine, peste trei ani, adică în 1930, Paul îşi încheie studiile la Şcoala Evreiască, de altfel cu nota 10, iar în anul şcolar 1930-1931 pe Antschel Pavel Leib îl aflăm înscris în clasa 1 a Liceului Real Ortodox nr. 1 ce a devenit mai târziu Liceul „Mitropolitul Silvestru” (actualmente ŞM nr. 2 din Cernăuţi). Din 1935 îl găsim deja la Liceul „Marele Voievod Mihai” (actualmente Gimnaziul nr. 3), pe care îl absolveşte în 1938. Matricolele din toţi anii de studii atestă o înclinare clară către studierea limbilor, cele mai bune note obţinându-le la germană, italiană, latină, elenă, română şi franceză. În primul rând, a fost admis în clasa I-a în baza concursului depus în anul 1930 cu media10.00. Dar iată media extrasă din matricola pe anul de învăţământ 1930-1931: religie –10.00 (deşi elevul Antschel  P. era de religie mozaică), l. română – 8.33, l. franceză – 10.00, istorie – 9.66, geografie – 10.00, matematică – 7.16, ştiinţe naturale – 6.33, caligrafie – 10.00, desenul – 10.00, muzica – 6.00, gimnastica – 8.00. Şi nici o lipsă! Era promovat în clasa a II-a cu premiul III. Chiar din clasa 1-a „şchiopătează” la muzică (era afon?). Nici versurile sale – cu excepţia câtorva poezii scrise în limba română nu sunt cantabile, ci realizate în vers liber, alb), la ştiinţe naturale şi matematică. În matricola pe anul şcolar 1934-1935 (clasa a V-a) la matematică are 5.00, la ştiinţe naturale şi desen – 5.00, iar la muzică – 4.33! În schimb la italiană are 10.00, germană – 9.16, iar la franceză – 9.00. În casa arhitectului se vorbea mai mult nemţeşte, de aceea micul Paul şi-a însuşit româna la liceu, în clasa a V-a având la română media de 7.50 ceea ce, în fond, nu era o notă rea.

Ţinem să relevăm că buna cunoaştere a limbilor de către poet era favorizată şi de multilingvismul existent la Cernăuţi în perioada interbelică, de anturajul din familia Antschel, deoarece doamna Frederica, maică-sa, era ea însăşi o poliglotă.

Posedând o memorie excelentă şi o capacitate extraordinară de a însuşi materialul teoretic, Paul fusese în timpul studiilor un răsfăţat în mijlocul liceenilor, un răsfăţat al unor profesori, dar, totodată, un microb al dezordinii pentru alţi profesori, mai rigizi. De aceea nu ne miră deloc faptul că autorul nenumăratelor jocuri şi calambururi inocente, pozne şi calambururi mai puţin inocente este în două rânduri (în 1934 şi în 1935) eliminat pentru… indisciplină. Ce-i drept, se mai admite şi ideea că elevul lipsea de la studii anume în zilele când se marcau sărbătorile comuniste de 1 mai, 7 noiembrie etc.

În ansamblu, până în 1938 tânărul Paul Antschel a beneficiat de o atmosferă excepţional de favorabilă dezvoltării sale multilaterale, încă din anii liceului venind în contact cu cele mai bogate izvoare ale culturii germane, româneşti şi universale, care i-au asigurat o pregătire intelectuală temeinică. Nenumăraţi factori ne atestă că în şcoala românească de până la 1940 se făcea carte serioasă. Acest lucru se referă în mod special la liceele cernăuţene cu faimoşii lor profesori formaţi în prestigioasele instituţii de învăţământ din Occident, cum ar fi Viena, Paris şi Berlin. În cele două licee cernăuţene în care îşi făcuse studiile Paul Antschel, în diferite perioade de timp au predat istoricul cu renume Teodor Bălan, savantul Constantin Loghin, poeţii-iconari  Vasile Gherasim, Aurel Vasiliu, Alexandru Vitencu şi atâţia alţi oameni de ştiinţă şi pedagogi prin vocaţie.

Până astăzi îşi mai aduc aminte absolvenţii liceelor cernăuţene de până la 1940 despre lecţiile predate de aceştia, despre neuitatele seri literare din Cernăuţi cu participarea unor asemenea somităţi ale culturii româneşti din perioada interbelică cum au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Camil şi Cezar Petrescu, Gala Galaction. Este cu totul firesc ca tânărul Paul Antschel, îndrăgostit de poezie şi frumos, să le fi cunoscut nu numai operele, ci şi pe ei înşişi, cu prilejul acelor seri literare. De altfel, peste ani el va declara în repetate rânduri că are cultul lui Shakespeare, Kafka, Arghezi. Din ultimii doi autorul a şi tradus, într-un timp purtase chiar unele tratative cu autorul „Cuvintelor potrivite” pentru a-l traduce integral în limba germană.

Se consideră că din anul 1938 datează şi primele lui încercări literare. Tot atunci, imediat după luarea bacalaureatului devine student la medicină(!?) în oraşul Tours (Franţa). Dar la 1 septembrie 1939 începe cel de al doilea război mondial şi Paul revine la Cernăuţi. Însă şi aici se fac simţite cataclismele războiului, oraşul fiind inundat de refugiaţii polonezi.

Spre sfârşitul lunii iunie trupele sovietice intră în nordul Bucovinei. Toamna, Paul se înscrie la Universitatea Cernăuţeană, Facultatea de Filologie, secţia limba franceză, direct în anul II. 1941. Războiul ajunge şi aici, iar odată cu el începe marea tragedie a familiei Antschel, care e pe cale să nimerească în ghetto-ul din Cernăuţi. Primarul Cernăuţilor din august până în decembrie 1941, Traian Popovici, împreună cu unii proprietari de întreprinderi salvează vieţile a circa 20 de mii (!!!) de evrei, încearcă să ajute şi familia arhitectului Antschel. Însă doamna Frederica nu doreşte să se ascundă sub motivul că n-a pricinuit nimănui vreun rău în viaţă. Paul soseşte la locul întâlnirii, aşa cum se înţeleseră în prealabil, dar nu-şi găseşte părinţii acolo. Arhitectul cu soţia sa fuseseră arestaţi şi trimişi într-un lagăr din apropierea Bugului. Paul însuşi nimereşte în lagărul de muncă de lângă Buzău, unde se află din 1942 până în 1944. De aici, o dată la două luni, i se permite să plece acasă, la Cernăuţi, unde nu avea pe nimeni, afară de câţiva prieteni şi o fată care îi era dragă, Ruth Kraft.

În toamna anului 1942 afla, dintr-o scrisoare primită de la maică-sa, despre moartea tragică a tatălui său, împuşcat de SS-işti pentru că arhitectul nu mai era în stare să muncească în cariera de piatră. Tot din acest motiv, în curând după aceea, avea să-şi afle sfârşitul şi maică-sa, doamna Frederica.

Tânărul jovial şi isteţ de odinioară, mereu pus pe glume devine completamente alt om – tăcut, retras în sine. Suferă penibil. Nu-şi împărtăşeşte nimănui sentimentele şi gândurile sale grele cât o piatră de moară: într-un fel se simte vinovat de moartea tragică a părinţilor. Se destăinuie doar hârtiei, scriind pe ascuns versuri şi epistole lui Ruth din Cernăuţi. Într-una din duminici, la 23 martie 1943, când celor internaţi li se permite să scrie corespondenţe, Paul îi comunică lui Ruth: „Se apropie primăvara… Au trecut doi ani de când nu mai simt anotimpurile şi florile şi nici nopţile şi schimbările…”.

În perioada cât s-a aflat în lagăr a scris aproape o sută de poezii, toate consacrate prietenei sale din Cernăuţi. Mai târziu aceasta i le va arăta respectabilului om de cultură şi poet bucovinean Alfred Margul Sperber, stabilit încă din 1940 la Bucureşti.

Experimentatul Sperber îşi dă seama că are în faţă bucăţi literare pătrunse de un fior poetic neobişnuit. El înţelege de unde vine tânărul poet, cum s-a format în atmosfera atât de benefică dezvoltării culturilor ce a domnit la Cernăuţi în perioada interbelică.

Mizeria materială şi morală, umilinţele îndurate în timpul războiului, dar mai ales sfârşitul tragic al părinţilor l-au mutilat sufleteşte şi aici, probabil, vom găsi dezlegarea numeroaselor enigme codificate în opera-i poetică. Dar chinurile sufleteşti ale cernăuţeanului n-aveau să se sfârşească niciodată. Întors la Cernăuţi, el începe să lucreze ca traducător şi redactor literar la redacţia versiunii româneşti a ziarului ucrainean „Radianska Bukovyna”, alături de prietenul său Horia Deleanu, de traducătorii şi ziariştii

Marc Margulis, Mihail Grinberg. Acesta din urmă era absolvent al Sorbonei.

Canonadele frontului din Carpaţi mai străbăteau până la Cernăuţi, când Paul împreună cu Horia Deleanu, se înscrie, în toamna anului 1944, la Universitate, iarăşi la Facultatea de Filologie, însă de astă dată la secţia de limbă engleză. Versiunea românească a  ziarului mai apărea cu grafie latină (până în 1951) şi avea un tiraj de 3.000 de exemplare. Nimănui nici nu-i trecea atunci prin minte să utilizeze glotonimul de „limbă moldovenească”. În toate documentele de arhivă referitoare la acei ani întâlnim doar glotonimul „limbă română”, iar redacţia unde apărea versiunea românească a ziarului „Radianska Bukovyna” se numea „redacţie românească”. Şi în toate documentele oficiale ale regionalei de partid şi ale executivului regional de asemenea se utilizau doar glotonimele „redacţie românească” „ziar românesc”. Pentru a aduce la cunoştinţa cititorilor mai tineri, dar şi pentru a reîmprospăta memoria unora care au uitat prin ce au avut să treacă nu numai oamenii acestor pământuri, dar şi biata noastră limbă, voi cita doar o frază din antetul noului ziar înfiinţat: „Organul Comitetelor de oblaste… şi al Comitetului executiv de oblaste”. Cu toate acestea, deocamdată se  scrie „doamnă” şi „domn”, „impertinent”, „decret”  şi nu „ucaz” ca în anii care au urmat. Trecând peste conţinutul materialelor, specific acelor timpuri, se poate spune că textele traduse aveau o ţinută literară destul de îngrijită, fără stângăciile şi limbajul deşucheat  de după 1951. Se inserau acolo multe traduceri din scriitorii ruşi şi ucraineni, inclusiv din Volodimyr Bableak, făcute impecabil de Paul Antschel şi de colegii săi de la acea redacţie.

„Bucovina sovietică” era un cotidian şi necesita o muncă foarte grea mai ales pe timp de noapte. Paul împreună cu colegii săi se aflau mai tot timpul în redacţie sau la tipografie. Textele se culegeau manual şi era firesc ca în asemenea condiţii să se strecoare şi unele inexactităţi şi greşeli. La drept vorbind, consultând colecţia ziarului de atunci, n-am prea găsit astfel de greşeli şi omisiuni, precum pescuim azi mai la tot pasul în diverse publicaţii. Era timp de război şi orice virgulă, orice punct nelalocul lui (până şi trecerea numelor de conducători dintr-un rând  în altul era considerată o greşeală enormă) se pedepsea cu asprime, redactorul-şef admiţând că redactorii literari, traducătorii din redacţia românească ar putea în mod special să comită greşeli de traducere.

Vă rog să vă imaginaţi următorul tablou penibil. La adunarea de producţie a redacţiei româneşti se discută unele traduceri cam defectuoase, ori neintroducerea tuturor corectărilor făcute în timpul nopţii  în textele ucrainene. În jurul unei mese stau cei 11 colaboratori ai redacţiei româneşti, precum şi redactorul-şef, secretarul de partid. Aceştia doi din urmă mai poartă încă haine militare. Redactorul-şef e un contuzionat, abia ieşit dintr-un spital militar şi în orice omisiune cât de neînsemnată vede numai rea-voinţă, ostilitate, umblă mereu furibund prin cabinetele redacţiei, corecturii şi tipografiei în căutarea spionilor şi diversioniştilor. În furia sa oarbă adesea urcă pe masa redacţiei în jurul căreia stau redactorii literari, traducătorii şi corectorii îngroziţi de comportamentul acelui om bolnav, nerefăcut după grave leziuni, care mărşăluieşte prin faţa lor, fluturându-le pe sub nas pistolul pesemne încărcat.

Asemenea cazuri nu erau unice şi despre ele peste decenii avea să ne vorbească nu o dată unul din corectorii de atunci, iar mai târziu redactor literar, Roman Katînski, care lucrase la scoaterea versiunii româneşti a ziarului „Radianska Bukovyna” chiar  din primele zile. Paul Celan (pe atunci încă Antschel), cu firea sa hipersensibilă, cu sufletul  necicatrizat de pierderea irecuperabilă din primii ani de război, asistă, e participant al acestui teatru penibil şi absurd. Desigur că toate nu puteau continua la nesfârşit şi el, împreună cu prietenul său Horia Deleanu, se hotărăşte să plece din Cernăuţi, cu toate că e printre colaboratorii cei mai bine remuneraţi. În listele de plată ale contabilităţii din 1 mai 1945  nu-i mai găsim semnătura. De obicei îşi semna numele cu litere mici – „ancel p. l”. Până la sfârşitul anului a figurat în documentele contabilităţii, deoarece nu-şi ridicase indemnizaţia pentru concediu.

La fel ca şi numeroşi alţi colegi, Paul Celan o fi avut el anumite simpatii marxiste. Să fim însă precauţi cu asemenea afirmaţii. În totul ce se punea la cale şi se scria pe atunci existau nenumărate convenţionalisme la care se recurgea nu numai în corespondenţă, ci şi în operele literare propriu-zise. Astfel de simpatii afişate în corespondenţa expediată, bunăoară, de la Paris, înlesneau ajungerea ei la destinaţie. Căci Paul Celan, până la urmă, a rămas profund decepţionat de tot ce au săvârşit regimurile totalitare în timpul războiului şi în perioada postbelică. Iar opera sa abundă în nuanţe, sensuri echivoce, în adevărate enigme, pe care nici prietenii cei mai apropiaţi, cum a fost, de exemplu, Petre Solomon, nu întotdeauna au fost în stare să le descifreze. Poate de aceea cu totul alte semnificaţii capătă astăzi afirmaţiile de felul acesteia: „arhipelagul meu va rămâne nedescoperit”.

Atitudinea sa faţă de „eliberatori”, faţă de marxism şi faţă de regimurile totalitare în ansamblu Paul Celan avea să şi-o exprime fără echivoc, o dată şi pentru totdeauna atunci când pleca din Cernăuţi, apoi şi din Bucureşti pentru a se stabili definitiv cu traiul în Franţa.

În consecinţă, se poate afirma cu tărie că sunt de domeniul fanteziei şi neîntemeiate aprecierile de felul celeia exprimate de Milo Dor: „În 1947 a apărut la Viena un tânăr pe nume Paul Celan. Venea literalmente din neant” („aus dem Nichts”). Venea din Cernăuţi, domnilor! Avea 24 de ani, era deja format ca intelectual şi poet, când în luna mai 1945 lua calea Bucureştiului. Şi cu toate că astăzi critici literari şi istoriografi, traducători ai lui Celan din germană în română se străduiesc din răsputeri să ne demonstreze că Milo Dor a avut dreptate, că poemele scrise de el în limba română sunt cu mult inferioare celor din limba germană, noi credem că poetul Petre Solomon, bun prieten cu Paul Celan şi excelent cunoscător al limbilor română şi germană, nu greşea scriind cu peste 20 de ani în urmă: „Textele româneşti ale lui Celan ar putea fi asemuite cu un meteorit căzut în peisajul liricii noastre, nu chiar din senin şi nici cu totul pe neaşteptate: un meteorit rupt dintr-o cometă poetică aflată la un moment dat pe o traiectorie vizibilă doar în spaţiul cuprins între latitudinea nordică de 44o5’ şi longitudinea estică de 46o, de unde pornise, prin 1945…”. Să luăm aminte şi altă frază a lui Petre Solomon din cartea  sa „Paul Celan, Dimensiunea românească”: „Celan rămâne Celan până şi în româneşte”.

Dimensiunea românească, cernăuţeană a acestui „trist poet de limbă teutonă”, cum s-a autointitulat într-un răvaş expediat lui Petre Solomon, ne-o conturează el însuşi atunci când la vârsta de 38 de ani, primind premiul literar al oraşului Bremen, spunea că provine dintr-un „ţinut cu oameni şi cărţi”. Să încercăm a descifra expresia „oameni şi cărţi”. Celan se referea, fireşte, la perioada interbelică, când, după aprecierile unanime ale multor scriitori, artişti şi savanţi cu renume şi de diferite naţionalităţi, Cernăuţii erau un puternic centru de cultură, unde se editau zeci de ziare, reviste şi cărţi în diverse limbi – română, ucraineană, germană, idiş, poloneză etc. Aceasta în ceea ce priveşte cărţile. Pentru a  sprijini ideea  respectivă voi cita tot pe un evreu, pe prozatorul Iosif Burg, care, în toţi anii postbelici n-a părăsit URSS şi a trăit până la sfârşitul vieţii la Cernăuţi. Într-un interviu inserat în ziarul de limbă română „Zorile Bucovinei” acesta sublinia: „Să dea Dumnezeu ca şi astăzi să existe în nordul Bucovinei o efervescenţă atât de mare a culturilor ca cea din perioada interbelică”.O cernăuţeancă a fost şi poeta Rose Auslander  (1901-1988). Ea s-a născut în capitala Bucovinei. Aici şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Amintirile – cu valenţe pozitive – despre Ţara Fagilor au urmărit-o toată viaţa. Drept mărturie servesc cele peste 3.000 poeme ale ei, dintre care multe au izvorât din ataşamentul faţă de acest picior de plai. „De ce scriu? Fiindcă am văzut lumina zilei la Cernăuţi”, se mărturisea ea peste ani. În „Testament” se confesa: „Din leagăn /mi-a căzut privirea în Prut” şi dintre „averile” sale face parte şi „mormântul meu din Bucovina”.  Dar iată un tablou al Cernăuţilor interbelici: „Oraş al păcii pe coline/străjuit de păduri de fag // Sălcii de-a lungul  Prutului/ plute şi înotători//risipă de primăvară – liliacul// În jurul felinarelor/ cărăbuşi de mai îşi dansează/ moartea// Patru limbi vorbesc oamenii/ patru limbi înmiresmează aerul// Oraşul/ respiră fericit/ până au căzut bombele” (Cernăuţi înainte de al Doilea Război Mondial). În  această ambianţă a fost educat şi s-a format Paul Celan. Specialiştii în materie afirmă că Paul Celan şi Rose Auslander s-au cunoscut prin anii 50 şi, cu toate că dânsa era mai în vârstă, Celan ar fi exercitat o influenţă puternică asupra tuturor poemelor ei ce aveau să apară ulterior.  Ar fi de notat aici că  atât în cazul Rosei Auslander, cât şi în cel al lui Paul Celan pierderea patriei, a acelui  „ţinut cu oameni şi cărţi” a constituit un motiv acut şi decesiv ce a dus la crearea unei notorii opere lirice (la Rose Auslander), şi, se prea poate, la sfârşitul atât de tragic al celui care a scris zguduitorul poem „Tangoul  morţii”.

Pentru a înţelege şi mai bine întreaga tragedie a lui Celan, care în perioada sovietică a fost un nume tabu şi nimeni în oraşul său natal, până în 1990, nici n-auzise măcar despre el, voi mai cita un exemplu legat de această dată de numele venerabilului Iosif Burg. Prima carte scrisă în limba sa maternă, idiş, i-a apărut la Cernăuţi, anume până la 1940, iar de atunci dumnealui a avut o interdicţie de a se publica timp de peste 40 de ani.

Să revenim la expresia înaripată a lui Celan. Poetul care până la acea vârstă îndurase cât alţii într-o sută de ani s-a putut convinge că în Cernăuţiul copilăriei şi tinereţii sale au existat alte relaţii dintre membrii societăţii, cu totul alta era şi atmosfera din fosta capitală a Bucovinei. De aici, probabil, şi expresia „ţinut cu oameni şi cărţi”.

Prin urmare, Paul Celan venea nu din neant, ci din locuri concrete şi dintr-o ambianţă concretă, unde a trăit şi s-a format ca om de cultură şi ca poet. Venea din poezia germană, din poezia şi cultura universală, inclusiv din poezia şi cultura românească de cea mai bună factură. I-au determinat în mod special traiectoria Shakespeare, Kafka, Arghezi, Ion Barbu, iar în ceea ce priveşte starea de spirit – poate într-o măsură mai mare decât se crede – l-au influenţat iconarii bucovineni, pe care, desigur, i-a cunoscut şi personal, mulţi din ei, după cum am văzut mai sus, i-au fost profesori de liceu.

 

Grigore CRIGAN,

  Or. Cernăuţi

 

 

Revista indexata EBSCO