Oct 29, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – Vasile Alecsandri, memorialist

Memorialistica lui Vasile Alecsandri e compusă din mai multe însemnări de călătorie, din corespondenţă, din unele proze ce au un pronunţat caracter autobiografic şi din numeroasele  documente diplomatice, capabile şi ele să restituie diversele evenimente şi conjuncturi ce au marcat unele perioade de timp. Nu se poate însă vorbi despre scriei memorialistice în stare pură. Călătorie în Africa (1876), de pildă, conţine fragmente ce trimit spre ficţiune, la fel cum unele proze literare au în componenţa lor mărci ale memoriei şi autenticităţii, un exemplu concludent oferindu-l Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa (1876). Vasile Alecsandri nu consemnează pur şi simplu istoria unui timp, ci apelează la tehnici de punere în scenă a evenimentelor specifice romanelor şi nuvelelor. Aşa cum scriitorul paşoptist înţelege ideea de călătorie, tot la fel sunt şi textele care rezultă din acest proces al contemplaţiei şi rememorării.  Iaşii în 1844 (1876) conţine următoarea profesiune de credinţă: „Adevăratul călător e acela care, cînd porneşte la drum, îşi propune să meargă unde l-a duce fantazia lui, astăzi spre răsărit, mîni spre apus, astăzi pe mare, mîni pe uscat. Iar cît pentru acela care se jertfeşte de bunăvoie unui ţel întocmit după harta geografică, acela îl socot un curier însărcinat de a purta pe sineşi ca pe un pachet dintr-un loc într-altul”. Călătorie în Africa începe printr-un artificiu narativ, o scrisoare dedicată de scriitor fratelui său I. Alecsandri, epistolă ce introduce un jurnal de călătorie compus din mai multe secvenţe, subcapitole. Ele reprezintă în unele cazuri povestiri în ramă, digresiuni literare dictate tocmai de absenţa unei structuri precise a naraţiunii. Dar textul se organizează oricum, istoriile în succesiune au menirea de a forma un evantai larg de posibilităţi prin care pot fi individualizate personajele care intră în scenă după scenariul hazardului. Importante în economia scrierii sunt descrierile, uneori exaltate, alteori plate, neutre ale locurilor explorate. Elementele imagologice abundă în text şi fac referire la mai multe ţări şi popoare. Călătorul observă şi analizează, restituie caracteristicele naţiilor cu care intră în contanct, făcînd loc în discursul său şi ironiei, atunci cînd situaţia o cere. Nu lipsesc nici trimiteri la situaţia Moldovei: „Englezul meu privea această scenă cu o nespusă melancolie ominească! Cea dintîi grijă a omului, cea mai neapărată nevoie a acestei fiinţi, ce se crede de neam îngeresc, este a să îndopa ca oricare alt dobitoc. Stomahul este tiranul ominirei! Eu făceam alt soi de observări mult mai puţin filosofice, dar totuşi întristătoare. Privind mărimea pieţei şi regula care prezida la vînzarea proviziilor zilnice ale oraşului, îmi aduceam aminte de medeanul glodos al Sfîntului Spiridon din Iaşi, unde, cînd vezi carnea zvîrlită pe tarăbi şi poamele ascunse într-un nor negru de muşte, îţi vine să te hotărăşti a muri de foame!”.  Prezenţa dialogurilor şi a tablourilor cu aspect dramatic imprimă dinamism scrierii, creînd senzaţia că totul se desfăşoară în timp real.  Un alt element important îl reprezintă prezenţa versurilor în text. Ele aparţin după caz memorialistului sau altor personaje ce intră în contact cu acesta. Aşadar, referinţele la viaţa culturală a Europei nu lipsesc. Ele formează un fundal discret pentru evenimentele evocate. Componenta socio-politică, deşi nu primează în intenţia însemnărilor, nu poate fi evitată. Istoria locurilor vizitate se împleteşte cu situaţiile la zi ce stimulează apetitul pentru analiză al lui Vasile Alecsandri În linii generale, aceleaşi caracteristici se păstrează şi în scrierile postume [Însemnări de călătorie din 1845], [Excursie – mai 1846], Suvenire din 1855 şi Jurnal de călătorie în Italia.  Memorabile sunt paginile din [Pîinea amară a exilului], text de asemenea postum, redactat în 1881, care e o reflecţie de substanţă asupra exilului paşoptist. Caracteristicele memorialisticii lui Vasile Alecsandri se regăsesc şi în [Vasile Porojan], text scris în 1880. Moartea prietenului din copilărie e un prilej de rememorare nostalgică a începutului de viaţă, un început în care diferenţele dintre clasele sociale ale celor doi se manifestau doar în mică măsură: „Valurile lumii şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de celălalt; eu înălţîndu-mă pe scară mai pînă în vîrful ei, şi el rămînînd jos fără a putea pune piciorul nici măcar pe întîia treaptă; însă acum 50 de ani eram amîndoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pîrliţi de dînsul, şi formam o păreche nedespărţită de cum răsărea lumina zilei pînă ce apunea”. Vasile Alecsandri face o paralelă între cele două clase, surprinde esenţialul din fiecare şi schiţează profilul unei epoci marcate de schimbări sociale importante. Dezrobirea ţiganilor de pe moşie constituie un prilej de reflecţie asupra condiţiei umane în genere. Omul are nevoie de înţelegerea lăuntrică a libertăţii pentru a nu eşua în închisoarea lipsei de sens: „Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger, şi au căzut în genunchi cu rugămintea ca să-i primesc iar robi ca în vremurile bune, după cum spuneau ei… Această reîntoarcere de bunăvoie la sclavie m-a făcut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sunt sclave din născare şi m-am convins că pre cît e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atît de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite”.  Relevante pentru cunoaşterea mentalităţii epocii evocate sunt paginile dedicate modului în care primeau educaţie copiii şi tinerii acelor vremuri. Instruirea şcolară extrem de severă era echivalentă cu pierderea libertăţii şi a fericirii, specifice vîrstei de aur a copilăriei. Vasile Alecsandri îşi păstrează tonul nostalgic şi afectiv pe tot parcursul scrierii. Chiar şi atunci cînd face referire la situaţii din prezentul scrierii, memorialistul scoate mai mult în evidenţă faptele formatoare din trecut. Relevante în acest sens sunt rîndurile dedicate momentelor de răscruce, determinante pentru vocaţia de literat-călător împlinită mai tîrziu.  Dintre genurile memorialisticii, corespondenţa ocupă un rol foarte important în economia scrierilor lui Vasile Alecsandri. Ea este cuprinsă între anii 1834 şi 1870. În afara faptului că reprezintă o mărturie despre practica epistolară a vremii, aceasta se individualizează prin stilul reverenţios, chiar şi atunci cînd recurge la tuşe ironice, prin retorica fantezistă ce transformă şi cele mai banale evenimente în fapte demne de toată atenţia. Din numeroasele scrisori expediate către Ludovic Steege, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Hurmuzaki, Costache Negri, C.A. Rosetti, Dim. A. Sturdza, Nicolae Luchian, Ion Bălăceanu, Ion Fotiade, Iancu Alecsandri, Alexandru Jora, domnitorul Alex. I. Cuza,  Matei Millo, Pantazi Ghica, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu şi mulţi alţii se deduc mai multe trăsături ale epocii ce pot fi puse în relaţie cu evenimentele narate în acest fel, evenimente ce nu formează decît rare ori obiectul unei scrisori anume, ci prind concreteţe prin corelarea mai multor epistole. Informaţiile au o natură diversă, de la mentalitatea epocii referitoare la căsătoriile din interes, pînă la amănunte despre posibilităţile de distracţie ale tinerilor. Dar mai de substanţă se dovedesc a fi reflecţiile legate de diversele intrigi politice, puse în relaţie cu anumite momente istorice relatate succint şi numeroasele detalii legate de situaţia politică a Moldovei şi Munteniei expuse de cele mai multe ori împreună cu unele aspecte de politică externă. Dincolo de frumuseţea adresărilor, dincolo de calitatea lor estetică, scrisorile conţin elemente ale gîndirii paşoptiste, mai ales că din textele lui Vasile Alecsandri se poate deduce şi modul de a gîndi, opiniile destinatarului. Nu lipsesc epistolele ce au drept subiect diverse elemente din viaţa literară a vremii. Uneori acestea sunt pline de savoare şi de ironie, mai ales atunci cînd se emit judecăţi de valoare referitoare la unele producţii artistice ale confraţilor de condei: „Cît despre Poeticalele d-tale, te complimentez cu sinceritate; e o critică serioasă şi spirituală a maniei versificărei ce domneşte la noi şi, mai cu seamă, a uşurinţei cu care ne credem poeţi şi întreprindem opere à la vapeur, mai presus de putinţele noastre. […]; îmi pare rău pentru nasul amicului meu Bolintineanu, însă sfîrla e bine aplicată” (Către Iacob Negruzzi, Mirceşti, 8 mart. 1869).

Revista indexata EBSCO