Oct 29, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Dimineaţă cu soare apune şi gust de neuitat

Pînă să deschid Dimineaţă cu soare apune (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015), numele Minervei Chira îmi era, trebuie să mărturisesc, complet necunoscut. Înţeleg că este vorba despre o membră a USR-ului, filiala clujeană, care a scris şi editat, de obicei pe cheltuială proprie, o duzină de opuri îndeosebi lirice, în privinţa cărora s-au pronunţat zeci de cronicari de întîmpinare (în bio-bibliografia de final, autoarea nu uită probabil niciunul din nume, cum nici în complementul vizual al textului propriu-zis probabil că nu îşi uită vreuna din fotografiile elocvente…). Titlurile lor vorbesc de la sine despre tematica predilectă şi tipul de scriitură practicat de poeta care, vorba lui Gh. Mocuţa, încă îşi aşteaptă confirmarea: Manual de tîrîre (Edit. Eminescu, Oradea, 1992); Ţara nimănui (Edit. Eminescu, Oradea,  1993); Fosforescenţa putregaiului (Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1995); Poemele absenţei (Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1996) ş.a.m.d., pînă la Preaplinul amforei (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006), Armura florii de cîmp (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008) şi Nimeni, altul, tu (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011).

In ciuda lirismului de sorginte tradiţional(ist)ă care îl infuzează, volumul Dimineaţă cu soare apune nu merge, din fericire, pe linia obişnuită de vajnica luptătoare întru cuvînt (poetic) şi supravieţuire (editorială). L-aş vedea mai degrabă subsumat genurilor biograficului, căci autoarea aglutinează într-un text compozit formule specifice memorialisticii, autobiografiei şi jurnalului (repet, liric), pentru a oferi, odată cu propria definire identitară, imaginea unei familii greu încercate şi de mica, şi de marea istorie: „Părinţii mei, Teodor şi Ana, rămăseseră fără mamă, mici, droaie: mama – opt fraţi, tata – cinci, fiind nevoiţi să-şi cîştige pîinea. Din durere în mai durere. În genele lor n-au poposit eroi din basme, ci lacrima şi laptele norilor. Stăpînii aveau la masă un fel de mîncare, iar ei primeau altceva! Peste ani, cînd nu le lipsea nimic, ţineau regim, fiind bolnavi. Totdeauna au fost pe crestele flăcărilor. Pradă nici n-au prins vreodată. Stăpîna o trimitea pe mama să spele şi iarna la rîu. Un sîmbure amar stătea ascuns în piersica gurii. Cămaşa udă din cînepă îngheţa stînd departe de genunchii înroşiţi de ger ca într-o încleştare de lumi nedorite.” Sau: „În Siberia [tata] mergea cu tălpile prinse în lanţuri de ger. S-a întors cu picioarele degerate. Admiram albul lor cînd se spăla stînd ghemuit lîngă lighean. Visa ca şi cînd l-ar fi adormit macii. Mîncase, ca să supravieţuiască, din cojile de cartofi aruncate la gunoi, a băut apă din bălţi. Pentru aceasta curăţa izvoarele? Degetele deveneau raze. Respecta legămîntul făcut pe front? Ard pe rugul aprins în ele. La întoarcerea din război avea barbă pînă la mijlocul pieptului… Unghiile – solzi de care s-a rănit unda – se adînceau în gîtul lui cînd mă lua în braţe şi urca scara podului sau cînd încerca să mă înveţe să înot. Bietul tata, mă implora să nu-l string aşa de tare cînd păştea pe fuştei.” Exact ca aici, majoritatea paginilor amestecă referinţele la un trecut aproape idolatrizat, în ciuda variilor suferinţe care şi-au pus amprenta asupra familiei Chira, şi cele despre un prezent dedicat rememorării pioase, de bună seamă restauratoare, ai cărei eroi predilecţi sînt părinţii autoarei, Teodor şi Ana, ambii învăluiţi într-o aură aproape sacră. Cît despre părinţii părinţilor, „venind în lume foarte tîrziu dintr-un nor dispus a părăsi cerul”, ne recunoaşte, la vîrsta maturităţii depline, protagonista procesului formator detaliat în primele capitole, nu îl „ajunge” şi nu-l poate portretiza, cu aceeaşi duioşie pioasă, decît pe bunicul patern, dar nu uită să amintească nici de căldura unor gesturi doveditoare de frumuseţe morală ale bunicilor („Am nostalgia şorţului cu nuci şi mere, a legănării pe braţele ca nişte ramuri şi rădăcini contorsionate. Ah, bunicile, albii prin care curg spre izvoare”).

Cu excepţia cîtorva mărturisiri indirecte, voalat-metaforice, ale suferinţelor din prezent („În toate mă implicam şi eu. Încă nu se arătase cel care îngrădeşte cu sîrmă ghimpată cimitirul din mine”), memorialista preferă să refacă, în sonuri învăluitor-luminoase, imaginea unei copilării şi a unei adolescenţe nimbate, aproape fabuloase şi, oricum, taumaturgice. Dintre artificiile recuperatoare cu efect stilistic garantat la care ea apelează uzual, aş reţine în mod special „memoria de bucătărie”, graţie căreia din „întinderea nemărginită a memoriei afective” (cf. Gabriel Liiceanu) ies la iveală bucurii nepreţuite, cu gust nepervertit de trecerea anilor, căci impregnat de obişnuitul sens ritualic: „Tăiţeii erau subţiri şi uniformi ca la maşină. Luam şuviţele aurii în palme şi le împrăştiam pe aceeaşi faţă de masă avînd grijă să nu rămînă lipite. Simţeam aroma dezmierdărilor ei. La sfîrşit păreau tufişurile din care culegeam în incandescenţa arborilor: măceşe roşii, vineţii porumbele, fructele sîngerii de păducel de unde mă întorceam numai linii şi puncte din teoremele spinilor. La anumite intervale îi trezeam din nou. Mama aduna colţurile feţei de masă, păşea ca pe sub pomi acoperiţi cu Dumnezeu, îi ducea în odaia alăturată în start mai gros, peste cîteva zile îi punea în sacul de pînză şi-l anina în cui. O, tăiţei cu nucă, cu griş prăjit şi zahăr, cu lapte! Concurau cu papanaşii preparaţi din brînză de vacă, făină, ou, sare. Îi frămînta şi făcea cocoloaşe de mărimea nucilor, apoi le punea la fiert. Cînd se ridicau în oală erau gata şi-i transfera în tigaia cu griş, îi rostogolea prin el apoi îi lăsa puţin şi presăra zahăr peste ei. Supa de găină crescută în gospodăria noastră cu tăiţei făcuţi de ea, o minune!” etc. etc.

Numeroasele descrieri sensibilizatoare din carte au ca finalitate recunoscută fixarea trăirii diurne şi, în general, a cotidianului (re)investit cu sens într-un timp şi un univers arhaic. A se vedea, bunăoară, coacerea pîinii, spălatul cu leşie, păzitul cloştilor pe ouă, înmormîntarea puilor de pisică sau de găină care nu supravieţuiesc, simularea zborului, printre dealuri, joaca fetiţei cu păpuşile aduse de tată, jocurile obişnuite ale copiilor din sat („De-a tupitoarea”, „Cosca”, „De-a greul”, „De-a şcoala”) etc. Nu alta este miza relatării minuţioase a momentelor rurale definitorii, unele de un vector monografic pronunţat: pe de o parte, culesul, spălatul şi topitul cînepii de vară sau de toamnă/ iarnă, meliţatul, formarea fuioarelor, torsul, scărmănatul şi vopsitul lînii ş.a.m.d.; pe de altă parte, sîmbăta şi duminica de tîrg, lunea tîrgului de animale, zilele de sărbătoare în sat, dar şi obiceiurile asociate funebrului: spălarea şi gătirea mortului, priveghiul şcl. Pagina în care se descrie înmormîntarea, percepută din perspectiva copilului, deopotrivă înmărmurit de spaimă şi fremătînd de curiozitate, ilustrează perfect tiparul memorialistic pe care îşi urzeşte pînza Minerva Chira: „Morţii în deal, viii în vale. În dreptul casei mele, fiind o trecere peste calea ferată, opreau boii sau caii, preotul rostea cîteva cuvinte, iar copiii primeau peste sicriu bănuţi şi colăcel din desagii trecuţi pe deasupra mortului înainte de-a ieşi din curte, cînd se arunca şi grîul din borcanul de pe sicriu peste cei prezenţi. Ne loveam unii de alţii ca nişte miei nevăzători strîngînd în mînă monedele. În sicriu cu mortul puneau: o monedă introdusă într-o crestătură în crenguţă de prun, piaptăn, pentru bărbat – instrumente de bărbierit. Mamei i-am lăsat şi o Carte de rugăciuni, tatei – ziare şi Instrucţia CFR. În general, se alegeau obiecte reprezentative din preocupările avute. Boii păşeau rar aşa cum ai citi în Biblia uitată în nor, mortul avînd răgaz să-şi ia rămas bun de la casele pe lîngă care trecea ultima oară. Doar boilor li s-ar cuveni această misiune. Sînt cumpătaţi, stăpînesc deopotrivă răul şi binele. Aveau în coarne colaci împletiţi şi ştergare cu modele negre ca şi cum ar trece grădinarul şi crengile sale. Îi priveam cu milă trăgînd carul cu fîn, cu gunoi sau lemne. Greu îmi stăpîneam urletul cînd biciul plesnea pielea. Atunci grăbeau paşii, întindeau gîtul în jugul de lemn.” La fel de emblematică este o altă scenă tradiţională tipică, a cărei rememorare primeşte, pe lîngă miza identitară obişnuită, un sens apăsat integrator: „Mama îmi reproşa că torc pizguit (neuniform). În primul rînd nu aveam vîrsta pentru tors. Lîna nu se fierbea. Era făcută jurebie pentru a se vopsi apoi se depăna, se făcea ţevi, pe degete imprimîndu-se culorile ei. Din lîna nevopsită se făceau sumane (haine cu mîneci), cioareci (pantaloni), obiele purtate în opinci şi cizme de cauciuc, se împleteau ciorapi. Reţin pe bunicul îmbrăcat cu ele. Sumanul îl legase peste mijloc cu aţă de lînă. Ciorapi şi vestă port şi eu. Iarna rămîneau pe sîrmă multe zile pînă gerul scotea apa din ele. Le loveam mereu cu palmele, îmi plăcea cum sună şi se mişcă părînd coperte la cartea despre cea care a greşit alegînd răsăritul. Şi acum îmi întind capcane. Mirosul rufelor îngheţate îi aduce pe ai mei acasă. Sînt aici, nu sînt singură. Dorm în aşternutul ţesut de mama ca şi cum aş dormi într-o pîine.” (subl. mele, E.I.)

Glisînd în permanenţă între trecutul îndepărtat şi cel recent al propriei familii, între percepţia vie, nepervertită, a copilei de odinioară şi înţelepciunea reflecţiei de maturitate, textul memorialistic însuşi devine, în accepţia Minervei Chira, o formă de expresie matricială, în care pulsează deopotrivă ritmurile individualităţii şi mişcările micro-colectivităţii. În definitiv, la fel ca însăşi „vatra casei mele”, adorată de eroina aventurilor schiţate în Dimineaţă cu soare apune şi gust de neuitat

 

 

 

Revista indexata EBSCO