Oct 29, 2016

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Vasile Andru sub zodia singurătății

Solitudinea ca soluţie de libertate în contradicţie cu dependenţa de eros, manifestare a energiei iluziei care falsifică totul, este karma literaturii lui Vasile Andru citită în textele şi subtextele prozelor din volumul său ultim, Opt chipuri ale singurătăţii*, într-o ediţie acum revăzută. Este aici o întreagă filosofie a existenţei filtrată, evident, prin pasiunea scriitorului pentru gîndirea indiană, căutată şi acceptată după ascultarea făcută în ashram, şcoală iniţiatică multinaţională, dar şi după experienţa Zen de „reculegere perfectă”. Ştiind asta este uşor de înţeles ritualul intim după care se orientează naratorul – pelerin pe continente, real şi imaginar – în construirea celor opt povestiri (unele autobiografice). Însă, ca să înţelegi mai bine, trebuie să fi parcurs dialogurile iniţiatice din India văzută şi nevăzută. Dacă şi-a literaturizat viaţa văzută şi nevăzută, cea a concepţiilor, atunci, ca să nu distrugi frumuseţea construcţiei, nu mai poate interesa diferenţa între real şi imaginar. Tot ce pare autobiografie intră în pagină cu o aură ficţională. Dacă citeşti albul, adică ceea ce nu se spune, dar se înţelege, rămîi cu discursul despre singurătatea existenţială ca destin, apărată de cel ce a înţeles-o astfel, ca om de cultură. Pentru autor singurătatea e mai adînc înţelegătoare a lumii, îţi ascute mintea ca să pricepi şi să alegi tipul de viaţă, chiar dacă într-un fel de particulară sentimentalitate, natural asumată, departe de decepţiile comune. Nu la fel e trăită şi înţeleasă singurătatea de un Eminescu sau Bacovia. Cel dintîi o resimte ca un „pustiu”, iar cel de al doilea, ca pe un „gol”, al cărui „prizonier” l-a făcut viaţa, un „ucis” al ei. Unele personaje ale lui Vasile Andru se comportă ca şi cum ar avea vocaţia singurătăţii, iar cînd ies în lume nu găsesc mare lucru acolo. Altele se obişnuiesc cu singurătatea şi nu lasă pe nimeni să le-o tulbure – sau rămîn singure după un mariaj ratat din pricină că erau atrase de „ispita singurătăţii” care „face bine”. În ce-l priveşte pe narator, în transparenţa textelor autobiografice, însingurarea apare ca un mecanism de apărare a eului. El reduce mistica iubirii la o afecţiune pur spirituală, care, în condiţiile stăpînirii de sine, nu-i afectează libertatea. Prin tot ce povesteşte variat, Vasile Andru îşi implică eul într-un fel sau altul, în episoadele cărţii, încît îi deschide cititorului posibilitatea de a-l citi prin el însuşi. Este omniprezent şi cu asupra de măsură meditativ, nu total străin de o special indusă melancolie. Cînd un personaj feminin aflat în dialog cu naratorul, identificat de ea a fi o alteritate a valorii umane a soţului ei, îi spune interlocutorului: „cînd întîlneşti un om ca acela, nu-l judeci cu măsuri comune”, înţelegi că, în logica internă, aprecierea se referă şi la dublul soţului. Este un mod subtil al autorului de a se evalua pe sine prin dublul său, într-o proză foarte original construită şi asupra căreia voi reveni. Ca idee, iubirea, acceptată prin raţiunea ce controlează sentimentul punîndu-i limită, este coloana vertebrală a cîtorva dintre cele opt proze. Perspectiva este permanent masculină şi personal detaliată ca laitmotiv. Iubirea apare ca o emoţie de moment ce trebuie frînată spre a nu cădea în plasa dependenţei de cealaltă şi de dorinţa carnală ce intră în mistica erosului. Există pagini de-a dreptul poetice despre inefabilul iubirii pur sentimentale, „floare mistică”, însă miza vieţii stă în filosofia independenţei autoeducate. Un personaj vorbeşte despre „singurătatea salvatoare”, deşi nu-şi iubeşte singurătatea căreia „i-a dat o bună întrebuinţare”. Se arată aici plăcerea naratorului de a-şi individualiza stilul prin cultivarea paradoxului. Se face, nu o dată, trimitere la maeştrii – asceţi care au dus o viaţă „eliberată de trebuinţa acuplării”, naratorul inventînd o zicere spre a-şi pecetlui părerea: „Cei însuraţi vor umple pămîntul, cei singuri vor umple cerul”.                                                 Ruxandra faţă în faţă cu Ludmila e o proză ce închide în rama ei trei interesante sondări psihologice. Curiozitatea cititorului e aţîţată de un insolit incipit: „Voi povesti despre Ruxandra care, emoţionată de frumuseţea unei rusoaice, i-a spus soţului ei: Du-te cu ea, acum este cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată”. Aflaţi în Rusia într-o „delegaţie de tineri”, cum se obişnuia în comunism, soţii Ruxandra şi Anton nu-şi zdruncină definitiv căsnicia din pricina unui coup de foudre, care îl atinge pe el la vederea frumoasei rusoaice. Este interesant comportamentul şi psihologia celor doi temporar angajaţi într-o nevinovată idilă. Însă, ceea ce e cu adevărat complicat în reacţia ei, este Ruxandra, cu spontanul ei sacrificiu, care îl uimea pe Anton. Sînt şi în această povestire accente de umor, înţelese în context. Candoarea Ludmilei şi frumuseţea ei înfloritoare îi stîrneşte Ruxandrei cînd sentimente materne, cînd de soră. Admiraţia aproape vicioasă este anulată de trăirea Ruxandrei în „singurătatea salvatoare”, cum ne spune naratorul care „ştie multe, dar nu totul”. În fond, fiecare dintre personajele acestei serii narative trăieşte singurătatea în „chip” propriu. Ca pentru cititori şi nu ca pentru sine, autorul formulează butada: „bucuriile se dublează cînd le împarţi cu cineva”, de care, ce-i drept , poţi avea nevoie doar ocazional, atunci cînd oscilezi „între monah şi lumesc”.

Mai ales povestirea aventurilor autobiografice favorizează impresia că naratorului îi place să se lase iubit pentru ca el, cu concepţia lui, să aibă la ce se opune, mai mult sau mai puţin iscusit. Doamna Sharma sau o femeie în pragul sorţii, este o proză ce istoriseşte o întîmplare pe care povestitorul o trăieşte la sosirea în India. În timpul plimbărilor cu ea, „păcatul plutea în aer”, se crease „dependenţa aceea care aduce suferinţă”. Într-un stil de o frumuseţe adecvată trăirilor, e amintită întîmplarea rămasă în pragul împlinirii totale. Înţeleapta Sharma, iniţiatoarea şi atotştiutoarea, n-a avut destinul să devină o altă Maitreyi, cu un partener care punea singurătatea mai presus de orice. Este o frumoasă poveste cu aer romanţios indian, cum este şi proza poematică, cea mai întinsă din volum, O fiică a Indiei (Niraji), ce nu poate fi comentată decît aparte, în raport cu India văzută şi nevăzută.

Naratorul se declară adept al iubirii la distanţă, „prin corespondenţă”. Paradoxal, cînd se desparte de Sophie, după ce o însoţise prin Bosnia ruinată, umbra ei „părea consistentă, palpabilă şi eram captivul umbrei”. Dar numai al umbrei, un joc sentimental absolut uman în ordinea propriei concepţii. În „pustiul familiar” creat, resimte naratorul, „pluteau suflete”, era acolo „sufletul numit Sophie”, mai mult singur, pustiu, fără pereche. Fiecare îşi urmează, separat, destinul, cum se întîmplă şi în scurta idilă a unui pelerin-ascet cu frumoasa, dezinhibata canadiană, Carolina. Întîlnirea a fost un „eveniment psihic”, dar a fost „o atingere ca şi în treacăt, nu o rămînere”. Inocenţa ei îl tulbură „nimicitor” pe ascet. E un efect de care fata nu e vinovată. Inconştient, din ea emană „puterea speţei”, deci „are alianţe telurice cu femeia primordială”, cea care poartă vina originară, a „căderii în lume”, cum ar fi zis Cioran. Naratorul ştie ceea ce personajul nu ştie, că va fi aproape de fata frumoasă pe care o zărise şi care îşi luase un bilet de autobuz, alături de el, emotivul ascet (Pelerinul şi frumoasa Carolina). Tot inocenţa va explica nedumeririle Olgăi, curtată de Iracli, un student pentru care ea donase sînge. Fata îl respinge pentru că în ea „nu se trezise încă instinctul erotic”, dar şi din credinţa că el vrea să-i răsplătească astfel gestul colegial (Basarabeanca Olga şi gruzinul Iracli). Olga e prototipul omului lipsit de însuşiri. O salvează paradoxul care spune că, „lipsa de calităţi e o calitate”.

Sînt poveşti în care nu contează atît idila, cît meditaţiile naratorului–ascet contribuind la o filosofie a destinului, care face să se întîlnească fiinţe ce se atrag ca să se despartă. Fără să fie vorba de ceea ce se numeşte, clasic, ironia destinului, ci, mai curînd de o întîmplare ce vizează conştiinţa singurătăţii fiinţei. E o presupunere ce nu poate fi singura, deşi se spune că ne naştem şi murim singuri. Oricum, idila pare un pretext luat spre a verifica puterea personajului, uneori narator, de a trece prin proba de foc a ispitei, victorios, dar melancolic. De remarcat că psihologia renunţării nu e lipsită de un regret, în subiacent nostalgic, proces ce ar trebui analizat de un specialist psiholog, fiind prezent în nuanţe particulare în toate istorioarele volumului. În general, naratorul se arată a fi un rafinat analist al psihologiei singurătăţii. Nu e străin de fiziologia alimentaţiei cu influenţă asupra glandei pineale, putînd produce o „dereglare hipofizară”. Se recunosc urmele influenţei prietenului său, Leonard Gavriliu, autorul unui masiv Dicţionar de cerebrologie (Creier şi psihic).

O undă de umor abia stăpînit scaldă povestirea autorului, pretins autobiografică, la persoana întîi, despre „un mariaj epistolar, frenetic, ideal” cu o frumoasă Kora, din Noua Zeelandă. Divorţul de un partener absent fiind intentat de ea, tot prin corespondenţă, trimisă din Oceania. A mai fost inspirat vreun scriitor român de o astfel de idee? Vasile Andru este unic, el cel care nu poate fi judecat cu „măsuri comune”, încît înţeleg sfiala unora de a scrie despre el. Eu încerc o simplă lectură. Există o notă de sinceritate ce se implică în pledoaria, spusă şi nespusă, în apărarea singurătăţii şi a „mariajului prin corespondenţă”. În spirit practic, ieşit din marginile filosofiei, ceea ce e o coborîre de nivel, cum şi stilul comun o spune, naratorul mărturiseşte că îi convine singurătatea, „că asta mă scuteşte de obligaţii, de răspunderi!” Să nu aibă nici o semnificaţie semnul strigării, pus în încheiere? Cu certitudine, naratorul refuză instituţionalizarea iubirii, cum e numit mariajul. Ca şi cum n-ar fi fost suficientă invenţia mariajului de la distanţă (la fără frecvenţă), autorul îşi întăreşte poziţia cu „adoraţia de departe a matriarhatului”. Pentru ca, în cele din urmă, exagerînd ironic să se înstrăineze de idee: „Ştiam că matriarhatul va salva lumea, dar atunci oricum eu nu voi mai fi pe lume”.

Atrăgătoare prin motivul goethean, tratat cu totul original, este proza Doctor Fausta. Şi aici, naraţiunea se deschide cu un ritual aparte. Acel „Voi povesti despre..”. introduce un scurt rezumat al acţiunii şi destinului personajului aflat sub o zodie pe care singur şi-a construit-o, „cu văzutul şi nevăzutul” aflate mereu alături, aplicînd magia gîndului şi inducţia psihică. De aceea, numele dat este Fausta. Stăpînită de ambiţia reuşitei în cariera medicală, valorizată obsesiv, ea caută calea. Nu o vede decît prin intervenţia unei puteri oculte, chemată intens sub imperiul lui „trebuie”. Depăşindu-şi condiţia de fiinţă obişnuită, cade în transă, nu mai trăieşte frenetic decît aspiraţia spirituală dinainte propusă şi invocă acea putere. În dialog cu duhul sau Zmeul, ce-o fi, ea cere să i se dea ce doreşte, în schimbul unui sacrificiu, acela de a da acestei puteri primul copil născut. Şi pactul se încheie. Ritualul psihic al întîlnirii nefireşti şi ceea ce povesteşte personajul că a perceput în timpul acestei apropieri, acoperă pagini de o specială valoare analitică. Examenul de admitere la medicină e trecut şi Fausta începe să trăiască într-un fel de mistică a profesiei de „vindecător”, cum i-a menit „duhul” care-i va controla destinul, vestindu-i-l, întocmai cum s-a şi împlinit. Limbajul povestiri şi al dialogului cu nu se ştie cine, care poate fi autorul, este cu totul aparte, potrivit subiectului, un amestec de livresc, folcloric şi religios pe alocuri. Motivul literar suportă îmbogăţirea cu paranteze speculative despre ceea ce ar fi „forma-gînd”, ca pecete a sufletului şi despre paradoxul „apariţiilor supranaturale care există, dar nu sînt reale. Or, ele sînt reale în măsura în care există”. De ales. Naratorul spune despre narator că renunţă să mai umfle fabula, se „expatriază” şi nu mai are veşti despre Doctor Fausta. Astfel, povestea are un sfîrşit continuu, deschis.

Vasile Andru îşi propune, încă o dată, să construiască în mod original o proză pe un motiv universal, în care a excelat Dostoievski. Este vorba de motivul dublului, al alterităţii, aici reale şi nu născută din dorinţa de a fi un altul, nu apărută pe cale imaginativă pînă la nebunie, patologic deci, ca în proza scriitorului rus. Naratorul nostru nu vrea să fie altfel pentru că ar fi nemulţumit de sine, ci este ajutat să ştie că există un altul identic cu el , despre care află întîmplător (de aici termenul „stohastic” din titlu). Superstiţios, scriitorul personaj din literatura lui Andru nu ţine să se întîlnească cu dublul său pentru că, aşa cum spune,: „întîlnirea cu dublul tău este un eveniment nefast, sau chiar o prevestire a morţii”. Această reuşită experienţă literară, profund şi pretutindeni meditativă, are un titlu dezvoltat: Dublul meu stohastic sau La Rodos, boicotînd sfîrşitul lumii. Sînt cuprinse, dintr-o dată, tema, locul şi subiectul inclus de narator între comunicările scriitorilor întîlniţi în insula plină de mistere. Într-un spaţiu narativ mai extins, voind să cuprindă şi tema şi istoria locului în care află, aleatoriu, de alteritatea sa, scriitorul îşi secţionează povestirea cu subtitluri de o mare frumuseţe şi proprii pentru conţinutul subsumat. Bine informată şi instructivă e „Istoria mistică a insulei” Rodos, locuită altă dată de Cavalerii Ordinului Ospitalierilor, o „elită a spiritului”, constructori de cetăţi şi castele azi în ruină. Tot ce se întîmplă la acea întîlnire ecumenică a scriitorilor, nişte „profesionişti ai utopiei”, era iniţiere mijlocită de obiceiuri rămase în insulă din vremea Ordinului lui Julian Ospitalierul, cel pe care îl invocă, altfel, poetul Brumaru. Situaţii şi oameni primesc o etichetare rapidă şi plină de sens. Aşa, proiectul întîlnirii, „proza şi pacea” susţinut de „oastea culturală” balcanică, nu e, în cele din urmă, decît: „Resturi ale unei cruciade ratate”. Din nou paradoxul adună succint, frapant, sensul ultim printr-o antinomie semantică ce nu poate fi decît unanim acceptată ca fiind concluzia autorului. Însă eşecul e adus în seria experienţelor personale care pot fi victorii deghizate, la nivelul expresiei spus: „fericiţi cei ce pierd că aceia nu vor avea nimic de pierdut”.

Restul acestei interesante povestiri este închinat „dublului meu”, istorisită la persoana întîi şi începe cu dezvăluirile făcute de Eutimia, un mesager, cum şi numele ei o sugerează. Apropiindu-se de scriitorul narator, Eutimia îşi exprimă surpriza datelor coincidente între biografia soţului ei şi a interlocutorului. Două vieţi la indigo, după cum citise ea în CV-ul scriitorului român. Uimită, crede că fostul ei soţ a venit la întîlnire sub nume schimbat. Enumerarea coincidenţelor, care fac miezul acestei proze, continuă, cu mereu alte detalii, pe pagini bune din text. Foarte aplicat în invenţii lingvistice, autorul creează termenul de „sincro-destin”, chiar dacă îl poţi accepta cu rezerve, preferînd în schimb o sincro-biografie, pentru un destin neîncheiat. Este şi pentru narator un mijloc de a-şi recapitula biografia şi de a ne-o spune nouă, cititorilor interesaţi, stăpîniţi de gîndul că „undeva un om are o viaţă ca a mea” şi de alte gînduri complementare ce dau naraţiunii substanţă meditativă cu idei frumos îmbrăcate-n cuvinte. Pentru ca suprapunerea celor două biografii coincidente să fi fost finalizată – cei doi nu se vor întîlni niciodată – mai rămînea de adăugat că fostul soţ al Eutimiei se numea Vasilis şi era originar din insula Andros. Cu umilinţă, rog autorul să accepte colaborarea. Atunci am fi avut de a face cu o alteritate strict personală, absolut identică fiind, şi nu o valoare complementară. Se poate presupune că scriitorul nostru, adept al singurătăţii de un anume fel, cea care îl scuteşte de responsabilităţi matrimoniale, găseşte o compensare recuperatorie în crearea acestui dublu identic, un fel de umbră a sa care nu-l lasă să fie singur pe lume. În plus, lasă să se înţeleagă că nu e plictisit de ceea ce este el. Ca şi Petrarca, Vasile Andru ştie că singurătatea este plăcută muzelor, dar numai pentru timpul creaţiei inspirate. Un cîştig al lecturii vine şi din descrierile poetice ale insulei Rodos şi ale Mării Egee care „vorbeşte greceşte” în chip profetic.                                                                    Inteligent, naratorul este repede adaptiv, ca toate inteligenţele. Se simte grec în Rodos, aşa cum se voia indian în India, patria lui alternativă, ori atonit în Atos. Este la fel în oricare alt loc, însuşindu-şi expresii din limba locului, din care ies numeroase etimologii şi semnificaţii ale unui vocabular ornant, ce ţine de poliglosie, mereu adecvat contextului. După ce în actul lecturii, alături de naratorul pelerin etern, ai fost în India, în Rusia, în Canada sau Grecia, adevărat periplu prin insule de obiceiuri şi mentalităţi, cauţi numitorul comun. Îl găseşti în destinul omului, acela de a fi singur, în ciuda efortului de a nu lăsa să se întîmple astfel. Devii meditativ în încercarea de a vedea în ce măsură te priveşte şi pe tine. Nu e un cîştig minor. Umanitate, cultură, experienţă obişnuită şi exotică, inteligenţă vie, idei şi stil pe măsură asta este literatura lui Vasile Andru, cel care i-a smuls lui Cioran, ca pentru sine, butada: „Stilul e viaţa unui text. De l’intérieur! Viaţa unei idei este stilul”.

*Vasile Andru, Opt chipuri ale singurătăţii, Editura EIKON, Bucureşti, 2016

 

 

Revista indexata EBSCO