Oct 29, 2016

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Academia Română la aniversare

Un secol și jumătate e un răstimp semnificativ în viața unui așezământ de cultură, fie acesta și unul de înaltă consacrare, cum e Academia Română. Un asemenea moment impune de regulă demersuri oarecum festive, de ordin analitic sau de sinteză, fără să le excludă totuși pe cele cu tentă mai critică. În cazul de față, al Academiei Române, s-a întâmplat ca amintitul așezământ să producă unele reacții insolite, în criticismul lor abuziv, sesizat ca atare de unii analiști ai fenomenului. S-a produs ceva analog și cu alte instituții fundamentale, precum Biserica, Justiția, Școala, toate supuse la critici severe, adesea anihilante. Mai nou, Banca Națională a fost și ea ținta unor atacuri menite să o decredibilizeze, ca una ce jenează anumite cercuri ale puterii, dacă nu și unele interese din afara țării. Academia Română n-a scăpat, în sfertul de secol scurs de la reorganizarea ei postdecembristă, de săgeți veninoase, nici de atacuri mai insistente, în pofida excelenței de care a dat mereu dovadă.

Fondată la 1 aprilie 1866, ca Societate Literară cu rosturi aparte, în domeniul limbii și al istoriei naționale, ajunsă apoi o Societate Academică Română și finalmente, din 1879, Academia Română, ca „institut național”, cu misiuni complexe, de consacrare și studii umaniste, misiuni pe care va ști să le onoreze, în timp, statutar și deontologic, impunându-se ca un așezământ fundamental în conștiința publică.

Sub vremi și deasupra vremilor, acesta ar putea fi, reiterată, formula ei de existență istorică și în viitorime. Opisul temelor antamate, sub cupola Academiei Române și în publicațiile scoase sub egida ei, e semnificativ sub acest unghi. El contrazice impresia unor analiști nu tocmai avizați că savantul corp ar fi prea puțin productiv în știință, literatură, artă, iar în plus, prea îndatorat ipostazei dinaintea schimbării de regim. Cine a avut curiozitatea și putința de a-i urmări cât de cât sistematic inițiativele și lucrările înfăptuite după 1989, și-a putut da seama că un atare epitet e străin de situația reală și dezvăluie mai curând un spirit polemic excesiv.

Personal, am căutat să identific și în acest caz soluțiile pozitive, deschise, creatoare, ca efect al unei înțelegeri mai optimiste a lumii de azi și de ieri. Am fost convins mereu, ca individ și ca istoric, că a stimula un discurs al restituției în cheie mai luminoasă este oricum de preferat. Aș putea să rezum o asemenea conduită, sintetic, făcând apel la ideea unui confrate (Ernst Schulin), căruia îi aparține sintagma Traditionskritik und Rekonstrucktionsversuch, păstrând astfel o atitudine critică față de trecut și una pozitivă, edificantă, față de realitatea ambientală. Sub acest unghi, Academia Română, ca institut național, mi-a apărut ca o creație demnă de stimă și de cercetare multilaterală.

În ansamblu, se poate spune că înaltul așezământ de știință și cultură s-a bucurat, mai tot timpul, de interesul istoricilor, pentru numeroasele aspecte privind emergența, devenirea, rezultatele și chiar „preistoria” respectivă. Nimic nu pare a lipsi, grosso modo, din tabloul strădaniilor de cunoaștere a dimensiunii „academice” a culturii, sistematizată și extinsă mereu, în pofida unor sincope aleatorii și a unor crize specifice, cum s-a întâmplat spre finele secolului XIX, în timpul Marelui Război și chiar în primii ani postbelici, când s-a simțit nevoia de a se redefini „ființa și menirea” ei (D. Gusti), de a-i extinde preocupările, în acord cu noile exigențe și cu imperativul armonizării cu restul lumii. Datorăm lui V. Pârvan, unul dintre corifeii înaltului for, o formulă destul de plastică, menită a deveni dubla menire a Academiei Române, aceea a cunoașterii de sine cât mai depline, la nivel național, și a integrării armonioase, organice, în cultura înaltă a lumii. Este ceea ce savantul corp caută să realizeze și acum, în plină, dificilă tranziție spre o normalitate demnă de respectul lumii. Vivat Academia!

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO