Oct 26, 2016

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – La o reeditare

De ce să citesc un roman a cărui primă ediţie a apărut în anul 1980? Sînt cîteva motive care mă fac să revin asupra cărţilor acelei epoci. Cîteodată, mi se pare că nu am fost destul de atent şi nu am avut ochii suficient de limpezi la prima lectu­ră a unei cărţi. Altădată, cred că judecata de valoare nu a fost cla­ră sau, pur şi simplu, m-am înşelat; iar despre necesitatea (sau posibilitatea) revizuirilor, ne învaţă E. Lovinescu însuşi. În sfîrşit sînt cărţi de proză apărute în epocă, pe care nu le-am citit şi atun­ci mă gîndesc că e bine să le recuperez. Este şi cazul romanului Vina al lui Iustin Moraru, pe care, la prima ediţie, aceea din 1980, nu l-am citit. O fac acum, la cea de-a doua ediţie, apărută la Editura TipoMoldova şi, poate, e un bun prilej de a vedea în ce fel mai inte­resează azi un roman bine fixat în temele şi realităţile vremii; Vina e o carte despre satul şi şantierul epocii. Fireşte, satul nu mai es­te acela al protagonistului Traian Laru, nici oraşul, unde a fost strămutat, nu mai este acelaşi, şantierele au dispărut şi muncitorii de acolo sînt, azi, pensionari, oameni de afaceri sau nu mai sînt de­loc.

Satul şi şantierul sînt spaţii epi­ce comune în proza noastră contemporană,  între 1950 şi 1990, adesea impuse de propaganda fostului regim. Frapantă în romanul lui Iustin Moraru nu este, aşadar, alegerea tipologiilor (ţăran şi prole­tar)  şi nici aceea a satului şi şantierului, ci semnificaţia „mesajului” ce pare în flagrant dezacord cu ceea ce se dorea şi ceea ce se permitea să se spună în literatura de atunci. În fond, Iustin Moraru scrie în Vina despre năruirea satului şi, deopotrivă, despre drama ţăranului silit să-şi caute rosturile „la oraş”. Iată personajele. Traian Laru, protagonistul romanului este unul dintre poate milioane­le de ţărani dezrădăcinaţi, rămaşi, după colectivizare, fără pămînt şi gospodărie; are numai patru clase, vine în Colonia unui şantier un­de se califică, „la locul de muncă”, în meseria de dulgher, ajunge chiar şef de echipă „la demolări” în oraşul Niraja care se „sistemati­zează”, e dărîmat, adică, pentru a se construi o fabrică şi blocuri, îşi trăieşte „singurătatea de ţăran dezrădăcinat”, ajuns „direct din pădure în învălmăşeala oraşului”, cu rădăcinile tăiate, încercînd za­darnic să le reinventeze, visînd la o casă „plină de copii”, la margi­nea unui oraş pe care îl construieşte demolînd mai întîi . Casa visată nu e, însă, părăsită: „Tata s-a lăsat sfîrşit pe marginea patu­lui şi ne-a strîns lîngă el, de parcă ar fi vrut acasa să vadă dacă sîntem toţi. Mama a început să plîngă. Venise din război rănit, dar întreg totuşi, după cei se zvonise că a căzut la Don şi uite că era să moară acasă! Plecarea mea a însemnat pentru ei o astfel de bombă pusă la temelia casei, o bombă care exista de multă vreme acolo, aştepta rugi­nită să fie amorsată. Abia mult mai tîrziu aveam să-mi dau seama că desprinderea mea dintre ai mei a declanşat o prăbuşire lentă, o spul­berare înceată dar sigură, pe care n-au mai putut-o opri”. Ţăranii de­veniţi peste noapte proletari au o psihologie anume, pe care prozato­rul o explorează şi radiografiază perfect: Traian Laru şi tovarăşii săi din Colonie reprezintă ceea ce s-a numit, în proza epocii, hibri­dul, nici ţăran şi nici orăşean, cu viaţa surpată în satul colectivi­zat, alungat spre un loc care îl sperie şi îl determină să se comporte asemeni ariciului vînat de vulpe:  „Toţi veneam de la coada vacii, eram încă ţărani, chiar dacă ne îmbrăcam altfel, fără nici o  lege, cu ce se nimerea, după cum avea să-mi spună Arina, mai tîrziu. Dar oricum ne-am fi îmbrăcat, tot ţărani eram. Bănuitori şi încă nesiguri de pămîntul pe care ajunsesem să călcăm, nu lăsam să ne pătrundă nimeni în suflet, ne păstram neatinşi de curiozitatea celor din jur pentru că orice păţanie sau frămîntare mărturisită ori dată în vileag putea deveni, la prima ocazie, motiv de batjocură în faţa întregii echipe. Această neîncredere mi-a fost transmisă şi mie, cu îngrijorare, de către Valer, încă de la început. Mă văzuse gata să mă împrietenesc cu oricine şi a ţinut să mă pună în gardă: «Să nu dai nimănui bani cu împrumut, să nu vorbeşti cu nimeni despre bani ori despre planurile tale, să nu te-ncurci, ca prostu, cu vreo muiere». Şi am respectat întocmai aceste reguli fără să mă-ntreb dacă aveau vreun rost sau nu”. Istoria personajelor din Vina e semnificativă în orizontul definirii tipologiei „hibridu­lui”, om al epocii şi personaj literar, dar şi a profilului unei peri­oade din trecutul recent căreia istoricii i-au rămas datori. Traian Laru pleacă după ce gospodăria părinţilor dispare între bunurile „colective”, ale tuturor şi ale nimănui; obligat să lucreze „la tauri” în cooperativă, urmează exemplul consăteanului Valer, ajunge dulgher pe şantierele de la Tîrgu Jiu şi Turnu, la combinatul de îngrăşăminte azotoase, apoi la Niraja. Trandafir Obreda lucrează „la gostat, pe camion” în speranţa agonisirii unor bani, dar, iată, constată personajul, „Bani n-am adunat, dar am strîns cinci copii şi-o grămadă de nevoi, că altfel nu plecam, nu”, pleacă pe şantier la Galaţi, apoi la o hi­drocentrală în munţi, sfîrşind la Turnu, şofer pe o basculantă. Nicolae Spargu e cît pe ce să moară intoxicat, într-un rezervor cu vapori de azot, trăind, la limita dintre viaţă şi moarte, drogat, fericirea pe care va fi visat-o. Ţăranii dezrădăcinaţi au lăsat pustii casele satului pentru a locui în garsoniere, în blocuri de zece etaje: „Peste o jumătate de oră urcam împreună cu Voicu scările blocului de lîngă cinematograful «Popular». La etajul zece s-a oprit în faţa unei uşi pe care era lipită o etichetă şcolară cu numele meu. A răsucit cheia în broască şi m-a invitat ceremonios înăuntru. Camera era complet goa­lă, fără nici un fel de mobilier. Hainele îmi erau înşirate pe ziare, direct pe duşumea. Valiza şi lucrurile pe care le lăsasem în baracă erau în bucătărie, îngrămădite într-un colţ, direct pe ciment. Voicu mi-a dat cheia şi m-a lăsat singur”. Aceasta e realitatea în care se stinge visul casei „cu grădină şi număr la poartă, pierdută pe o stră­duţă de la marginea, unui oraş oarecare, o casă peste care să fiu singur, stăpîn cît e ziua şi noaptea de mare”.

Protagonistul romanului lui Iustin Moraru e un personaj complex, sîntem departe de proletarul stahanovist din proza anilor ’50; poartă o vină, o asumă şi îşi circumscrie acesteia fiinţa interioară, trăieşte viaţa altora într-o scenă antologică (rămas singur în blocul cu zece etaje, după plecarea şantieriştilor în concediu sau aiurea, ia cheile, intră în fiecare garsonieră părăsi­tă şi imaginează, într-un acroşant monolog interior, viaţa locatarului care a plecat: „Am trăit astfel – în imaginaţie, desigur – împlinirea unor aspiraţii pe care mă mulţumesc să le numesc omeneşti, deşi aş putea tot atît de bine să le zic absurde sau năstruşnice, oricum destul

de greu de mărturisit. Am îmbătrînit astfel cu o sută de vieţi, trăindu-le» pe rînd în cîteva zile”), întors pentru puţin timp acasă, caută, în memorie, rosturile pierdute (“Peste nămolul aproape liniştit al apei care mă poartă cu ea, lumina seninul unor întîmplări trăite de­mult, cînd nu ştiam să văd decît partea curată a lucrurilor, cînd toţi eram buni şi limpezi ca lacrima”), are o relaţie complicată cu părinţii pe care nu-i mai găseşte în viaţă, vorbind, însă, cu ei în imaginar şi (re)trăind astfel tot ceea ce nu a fost trăit aievea etc.

Prin Traian Largu, prozatorul oferă o imagine a satului de atunci, care se poate regăsi, întocmai, în satele noastre de acum:  „- Tu poate nu ştii, Trăiene – spune „tovarăşul” Zaharia –, dar sunt multe case din astea goale în sat, tot mai multe case părăsite. Case bune, care ar mai ţine şi o sută de ani, se surpă singure pentru că nu mai are nimeni grijă de ele. N-are cine să le po­trivească ţigla căzută, să le primenească. Le pătrunde umezeala, pu­trezesc grinzile, le cuprinde mucegaiul. Pînă şi şoarecii le părăsesc. Se ruinează văzînd cu ochii. Cei care pleacă din sat fără gînd de întoarcere nici nu le mai închid. Le golesc şi pleacă. Le-ar vinde, dar nu le mai cumpără nimeni”. Alternativa hibridului care a lăsat pustie casa din sat? Şantierul „cu o conservă de «babuşca în sos de tomate», mîncînd-o rece cu poftă de lup. Conserve de peşte şi uneori fasole cu costiţă de porc”. Explorarea satului şi oamenilor săi se fa­ce, adesea, în ironie şi sarcasm, într-o nesfîrşită deriziune; iată ce se întîmplă în casa lui Dumitru Largu cînd este silit să-şi treacă toate bunurile la. Cooperativă:  „- Gata, zice, de astăzi înainte suntem şi noi domni! De astăzi înainte – mă auzi, tu, Mărie? – să nu te prind că mă serveşti fără să fie şerveţele pe masă, cuţit în partea stîngă a blidului şi furculiţă în partea dreaptă. Ori invers?! Du-te mîine dimineaţă pînă la doamna preoteasă şi întreab-o cum îi mai bine să le pui. Să înveţi şi lecţia asa. Că o să-ţi prindă bine. Mama înţe­lese că-i peste măsură de amărît şi dispăru în camera de alături de unde s-a întors cu o cană aburită, plină cu vin rece, atunci scos din butoi, singurul în stare, de la o vreme, să-l mai înveselească. – Te duci la cooperativă şi cumperi o traistă de şerveţele, să mă serveşti ca pe un domn ce sunt şi voi fi de azi înainte. A umplut paharele, dar nu s-a atins de vin. – De azi înainte o să fim domni. N-avem pămînt, n-avem nimic şi o să ajungem să zicem că aşa-i mai bine. După un timp, a continuat uitîndu-se la lampă prin paharul plin. – Îmi cum­păr din Reghin o mapă şi dacă văd că-mi stă bine cu ea mă avansez la servietă cu catarame galbene, ca a preşedintelui Focşa şi mă vîntur prin sat să vadă lumea că m-am ajuns”. Ce mai rămîne după surparea satului şi oamenilor săi? Datinile, spune „badea Cerbuc”, raisonneur-ul textului, exprimate astfel în oraşul Niraja de oamenii cărora li se demolează casele: „În restaurant era fum şi înghesuială, o hărmălaie de neînchipuit. La toate mesele şi printre ele, în picioare, numai şantierişti. Cei din Niraja nu mai încăpeau de noi acolo. Erau nevoi­ţi să se dea la o parte că noi eram mai mulţi şi mai cu bani decît ei. Aflaseră din ziare că în cîţiva ani comuna lor o să devină oraş dar vestea asta nu le tulburase cu nimic obiceiurile. Îşi vedeau mai departe de ale lor. I-am văzut zugrăvindu-şi casele şi vopsind gardurile, chiar dacă doar cu o zi înainte li se spusese într-o adunare generală că în cîteva luni se demolează aproape toate gospodăriile din centru. Era în preajma paştilor şi, conform datinei locului, ei trebuiau să văruiască toate încăperile şi să repare stricăciunile apărute, în ultimul an, la case şi la grajduri, să îndrepte gardurile şi să pregătească cîte un rînd de haine noi pentru copii”.

Vina e un roman care rezistă prin cali­tatea construcţiei şi a scriiturii, dar şi prin valoarea sa indiscutabilă de document al memoriei colective.

Revista indexata EBSCO