Oct 26, 2016

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Constantin Bostan, Trecute vieţi de autori şi cărţi, ziare şi reviste. De la romantism la proletcultism, Timpul, Iaşi, 2015

 

Lectura unor astfel de cărţi, pentru alcătuirea cărora autorul îşi dăruieşte din timpul său altora, poate fi, pentru mine, de multe ori interesantă din mai multe puncte de vedere. O dată pentru că trăim într-o ţară în care pare de parcă am făcut tot ce putem şi ceva în plus să obturăm circulaţia cărţilor, prin tot felul de căi, nu doar cele ale distrugerii reţelelor de distribuţie, şi, astfel, aflu mai multe despre „ce a mai apărut” într-o parte a ţării sau alta. Alteori, cum este cazul şi cu această carte, călătoresc şi altfel printre „subiecte” mai puţin „bătute”, legate de nume (cel puţin unele/ uneori) mai puţin „căutate” (dacă nu uitate cu totul, aproape) în cronici ori istorii literare.

În aceste Trecute vieţi de autori şi cărţi, ziare şi reviste. De la romantism la proletcultism, în esenţă o culegere de articole despre diverse nume de autori/ titluri de cărţi, Constantin Bostan are în vedere astfel de subiecte, rare, călătorind printre documente, surse care puse laolaltă dau o imagine interesantă a viziunii sale.

Cititorul îşi poate construi un orizont de aşteptare dacă amintim aceste nume: J.A. Vaillant (cu amintirile francezului călător, dar şi educator în Valahia, chiar fondator de şcoală, în anii 1830), Ion Creangă, Ioan Ivanov (poet junimist), Vasile Alecsandri, Artur Gorovei, Eugen D. Relgis (scriitorul nemţean – considerat, scrie autorul, exponent al generaţiei de „scriitori evrei internaţionalişti” – născut la Iaşi, în 1895, mort la Montevideo, în 1987), Artur Gorovei (cu pagini interesante despre revista sa de folclor, „Şezătoarea”, subintitulată la început „revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare”), Elena Alistar (singura femeie din legislativul de la Chişinău care a proclamat unirea cu România, la 27 martie 1918), Octav Băncilă, Nicolae Iorga, G.T. Kirileanu, Mihail Davidoglu (şi dramaturgia sa proletcultistă, dar nu numai), Silviu Brucan, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, George Călinescu.

Sînt pagini interesante, care cheamă la lectură, pe marginea a tot felul de subiecte pe care le scutură de colbul timpului. De pildă despre un aşa-zis „glosar” de expresii populare din Creangă, alcătuit, zice-se, de fiica lui Titu Maiorescu, despre care se spune că ar fi fost supervizat chiar de autorul Amintirilor. Sau memoriile Elenei Alistar, din care încheiem cu un scurt citat consemnările pe marginea acestei cărţi a lui Constantin Bostan, pe care am lecturat-o cu plăcere, şi care are meritul de a re-aduce în atenţie lucruri poate uitate, în tot cazul mai puţin ştiute: „Cu cîteva zile înainte de 27 Martie au început a se purta vorbe în mod serios despre actul Unirii. Toţi deputaţii erau foarte animaţi – cei care sperau pentru Unire, cît şi cei care erau contra. În zilele acelea au fost multe şedinţe ale Blocului [Moldovenesc] şi a partidei ţărăneşti. Cu cîteva zile mai înainte a venit şi d-l. Stere […].

În ziua de 27 Martie, seara, la orele 6, s-a început şedinţa la care s-a proclamat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă. E greu de descris bucuria multora din Sfatul Ţării, în frunte cu d-l. Stere, care avea înfăţişarea unui om foarte fericit. Seara am fost invitaţi la un banchet de către d-l. Marghiloman. Cu toată bucuria pe care o simţeam în sufletul meu cu ocazia Unirii, am simţit o mare durere cînd d-l. Marghiloman a zis: „prima şi ultima deputată a Ţării”“..

 

 

Ion Muscalu, Umbra lui Bogdan Vodă, Prefaţă (Pasiunea pentru istorie şi darul povestirii) de Alexandrina Cernov, Editura Danaster, Iaşi, 2015, 268 p.

 

Pentru Ion Muscalu trecutul e o lume aparte, care are încă multe taine a ne desluşi, şi, pe de altă parte, care trebui „povestit” iar şi iar, fiecărei generaţii, pentru a nu uita, parafrazînd, cine sînt, de unde vin şi să le fie mai lesne a înţelege astfel încotro ar putea să se ducă.

Începuturile creării statelor feudale române, vremurile personajelor de prim rang dar şi al celor mai puţin ştiuţi, chiar oameni „obişnuiţi”, care au marcat această perioadă şi apoi secolele care au urmat sînt locurile pe care calcă pana lui Ion Muscalu, muiată în pasiunea pe care o pune pentru documentare, pentru înţelegerea cît mai exactă a celor despre care scrie. Ne amintim, cei care au citit şi alte cărţi ale sale, despre Duma Negru, de pildă, şi despre anii de început ai lui Ştefan Vodă, şi felul în care ne descrie lumea autorul, Sau despre Vlad Ţepeş sau despre…

Acum iată, se pleacă asupra unui alt nume, Bogdan Vodă, cel care a fost domn între 1359 şi 1367 peste meleagurile pe unde sălăşluim, descris astfel: „un bărbat potrivit de statură, în floarea vîrstei, cu umeri largi şi pieptul bombat, îmbrăcat în straie negre de piele şi încins cu un centiron lat, bătut în bumbi rotunzi, de care îi atîrna la şold o sabie dreaptă, cu două tăişuri…”. Domnitor care, „după o domnie scurtă, plină de lupte cu vrăjmaşii din afară şi din lăuntrul Ţării, pentru apărarea hotarelor Moldovei şi consolidarea puterii centrale”, „lăsînd o ţară liberă şi prosperă, ameninţată însă de dominaţiile maghiară şi polonă”.

De altfel, una dintre preocupările lui Ion Muscalu este, dincolo de „rîvna pentru adevăr, şi, în mod deosebit, pentru adevărul istoric”, de documentarea atentă şi de cunoaşterea locurilor pe unde s-au preumblat personajele sale (ţin minte o călătorie la care am fost parte, împreună cu autorul şi cu alţi prieteni din Bucovina de dincolo de graniţă şi din Ţară pe la Hotin, prin Codrii Cosminului, înţelegînd, iar, în ce fel trăiesc în realitate românii de acolo şi… multe altele), şi modul în care foloseşte limbajul, încercînd, pe cît posibil fără a-l încărca cu arhaisme, a-l aduce cît mai aproape de epoca despre care face vorbire, pentru a crea cititorului şi o atmosferă potrivită. Iar, pentru înlesnirea înţelegerii acestor voroave den bătrîni, la finalul cărţii este un glosar de termeni.

Iar cititorul care se va pleca asupra acestor pagini ale cărţii intitulată Umbra lui Bogdan Vodă (Nunta cneaghinei Muşata) se va alege cu o călătorie aparte în trecutul neamului nostru.

Noi dăm ştire ţie, cetitoriule, de astă carte, aşteptînd cele pagini care vor veni, din alte romane istorice, trezind prin pana lui Ion Muscalu alte şi alte personaje care ne vor aduce aminte, celor care tindem să uităm asta, şi ne vor întări credinţa celor care simţim că trebuie să înţelegem şi să preţuim istoria neamului din care ne tragem.

 

 

Lucian Strochi, Ancadierul, postfaţă de Gheorghe Simon, aprecieri critice de: Gheorghe A. M. Ciobanu, Gh. Simon, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2015, 510 p.

 

Ancadierul e rezultatul unui efort de creaţie de ani de zile, început în 1963 şi încheiat în 2014; şi scrie autorul la finalul volumului: „se vrea o radiografie a unui an liric; aşadar, o poezie pentru fiecare zi a anului, 366 în total”. Astfel, în viziunea sa, cartea este, de fapt, „un Canţonier”. Să notăm şi că este un proiect interesant din mai multe puncte de vedere: ca realizare tipografică/ grafică, dar şi prin formula poetică aleasă.

În ce priveşte aspectul, avem de a face cu un obiect tipografic căruia cei care au colaborat la realizarea lui i-au acordat multă atenţie, alegînd după dorinţă fiecare element în parte, de la hîrtie, copertă, colofon, felul în care sînt încadrate poemele în pagină (cu o grafică menită a sugera şi originea formei poetice abordate, că e din Orient sau din altă parte a lumii – fiecare tip de poem are fonturi şi chenare anume), dar şi un bogat set de ilustraţii/ unele dintre acestea reprezentînd moduri diferite în care a fost „văzut” autorul de către diverşi graficieni/ pictori/ ilustratori ş.a. din ţară, dar şi de peste hotare – şi sînt multe nume pe care lăsăm, spre a nu păcătui prin omisiune, cititorului oportunitatea de a le descoperi, în semnăturile celor 64 de pagini dedicate.

Cît priveşte formula poetică aleasă – autorul şi-a dorit să îşi încrusteze zicerea în varii tipuri de forme fixe, a căror sorginte se află în diverse locuri ale lumii. Astfel, şi-a propus să abordeze, în cele 366 de poeme cuprinse în carte, 40 de specii, din Arhipelagul Soarelui Răsare (haiku, tanka, renga), trecînd prin locurile unde se scriau odinioară gazeluri, mesnevi ş.a.) ori pantumul, păşind apoi spre Europa pe versuri de sonet, terţină, canţonetă, ancadă, elegie, triolet, lied, sigio ş.a., dar şi pe la noi, cu doinele, descîntecele etc.

Aşadar, poate fi din varii perspective o lectură interesantă, iar cititorii care se vor pleca asupra acestor pagini îl pot şi „cîntări” sub toate aspectele (privitor la multitudinea de specii de poeme pe care le vor regăsi aici, cunoscătorii vor vedea şi maniera de abordare a fiecăreia etc., dar şi acele note personale ale lui Lucian Strochi, de tip „patri(er)otică (gazel)), apreciind felul în care a fost elaborat, realizat volumul pentru a le fi oferit, dar şi preţuirea şi respectul pe care le are autorul faţă de ceea ce înseamnă cartea în general, poezia, în toate „hainele” sale în special.

Încheiem, şi spre exemplificare, cu o primă strofă dintr-un poem intitulat Sonetul numelui meu (I – italian): „Ciudatu-mi nume l-aş traduce rînduri/ din cartea ce o ai acum în faţă;/ Cuibare de lumină ce răsfaţă/ Agonizînd sonor jilave scînduri”; şi un Portret de femeie (sigio): „Abia urcată într-un vis,/ Ai coborît în Paradis.// Printre atîtea veşminte,/ Nu e loc pentru cuvinte.// Printre aspre, blînde culori/ Eşti farmecul unei erori”.

 

 

Aurel Lăzăroiu, Cenaclul literar „Mihail Sadoveanu”, 1976-2003, studiu monografic, Editura StudIS, Iaşi, 2015, 342 p.

 

În discuţiile cu mulţi autori dobrogeni am auzit de multe ori de cenaclul „Mihail Sadoveanu” (înfiinţat în 1976, întrerupt în 2003, activitatea fiind reluată în 2007) şi diverse activităţi legate de acesta, din cadrul Cercului Militar din Constanţa. De aceea am lecturat cu interes volumul, şi, de cîteva ori, am cerut şi alte detalii de colegii constănţeni.

În această carte, spune Aurel Lăzăroiu, „am intenţionat să adun într-un singur loc informaţii privind activitatea cenaclului”, cu privire la „27 de ani din perioada cea mai frumoasă din viaţa” acestuia, adică din 1976, cînd a fost înfiinţat, pînă în 2003, odată cu retragerea secretarului literar Geo Vlad. În 2008, cenaclul, a „asimilat” şi Clubul Umoriştilor Constănţeni (despre activitatea CUC Traian Brătianu a publicat, în 2015, Umor şi umorişti dobrogeni).

În cuvîntul de început Olga Duţu aplică pentru prezentare metoda dinamic-contextuală, după un scurt istoric al unor aspecte legate de presa dobrogeană (pe larg despre presa din regiune, de la primele publicaţii pînă spre zilele noastre a scris T. Brătianu – după ce în Politică şi societate în Dobrogea, 2010, a structurat schematic un „catalog al publicaţiilor” –, în Presa dobrogeană de ieri şi de azi, 2015; aici, O.D. foloseşte informaţii furnizate de Enache Puiu, în volumul Scriitori şi reviste la Pontul Euxin, Ex. Ponto, 1997), reviste şcolare/ ale liceelor/ din mediul universitar (şi cele care/ în care publică autori de lirică de origine niponă – „Albatros” sau „Interartes”) ş.a., amintind diverse nume de constănţeni/ dobrogeni sau din alte locuri, legate de activitatea de acolo, „pentru a contura contextul istorico-cultural şi literar” care a „favorizat apariţia celui mai longeviv cenaclu dobrogean”, alături de acela al Casei Corpului Didactic, „Poesis”.

Sînt selectate şi „creaţii poetice care ilustrează evoluţia lirică a celor mai valoroşi membri ai cenaclului” (condus de Ion Bădică, între 1976-1977, Marian Ilie, 1978-1985, Virgil Bostănaru, 1986-1991, Nicolae Necula, 1992-1998). Notăm, asemenea doamnei Olga Duţu, scurtul „sondaj” cu care se încheie acest prim volum despre activitatea cenaclului, cu răspunsurile a şapte autori la întrebările lui Geo Vasile.

Un volum care poate oferi celor interesaţi o imagine asupra unui cenaclu, a unui spaţiu de suflet în care s-au întîlnit multe dintre firele care au ţesut viaţa culturală a Dobrogei, atît de bogată şi prin minorităţile care convieţuiesc cu românii, fie că vorbim de literatură, umor, teatru, ori pictură ş.a., şi multe nume care contează în viaţa literară/ culturală a regiunii sau/ şi nu numai (între care Ovidiu Dunăreanu, Cristina Tamaş, Arthur Porumboiu, Ion Roşioru, Sorin Roşca, Traian Brătianu ş.a.). Şi, desigur, o imagine, prin grila tipului de selecţie, asupra felului în care scriu membrii acestui cenaclu. Aşadar, aşteptăm cea de-a doua parte a acestui demers.

 

Vasile Fluturel, Arpegii sentimentale, cuvînt pe coperta a 4-a: Cassian Maria Spiridon, Editura Timpul, Iaşi, 2015, 152 p.

 

Vasile Fluturel, autor a mai multe volume de versuri, jurnal de călătorie, poeme pentru „cei mici” (începînd cu Cinci puncte cardinale, 1996 şi, exceptîndu-l pe acesta la care facem referire, pînă la Cu literele la plimbare, 2013), publică, de data aceasta, o colecţie de Arpegii sentimentale. În fapt, este vorba despre o antologie personală de poeme prin care autorul doreşte să prezinte cititorului o sinteză, o oglindă a felului în care a înţeles să-şi construiască drumul său în paşi de vers, în hainele formelor clasice pe care le-a cultivat, în varii formule, de la unele mai des întîlnite pe meleagurile noastre, pînă la altele „în manieră haiku”, sau, cumva pe linie pillatiană, la poeme într-un vers. Dar nu evită nici calea versului alb. De altfel, secţiunile volumului reflectă toate acestea, intitulîndu-se: Nevoia de clasic, Alte ritmuri – II. Poeme mai vechi şi mai noi, II. II. În manieră haiku, şi III. Poeme într-un vers.

Despre secţiunea de poeme într-un vers spuneam „cumva” pe linie pillatiană” şi pentru că, din punct de vedere formal, gîndul m-a dus mai degrabă la calea aleasă de Emmanuel Lochac (după Alcools al lui Apollinaire, 1913, în care apărea un poem de un vers, fără punctuaţie, în metru alexandrin, Chantre – „Et l’unique cordeau des trompettes marines”, pe care îl numea „vers solitaire”, mult discutat şi comentat şi ca formă, şi în ce priveşte sensurile/ conţinutul/ simbolismul) – cel despre care am făcut vorbire cu altă ocazie relativ la paternitatea poemului într-un vers şi Ion Pillat – şi chiar mai înainte, la secolul al XIX-lea, la „monostihurile” („monostiques”) sale. Şi asta pentru că poemele într-un vers ale lui Pillat aveau şi un titlu, despre care acesta a spus mai multe lucruri, erau scrise în alexandrinul de 14 silabe…

Una peste alta, în acest volum autorul se prezintă cititorilor cu o selecţie pe care, din ce am constatat răsfoind, fie şi în parte, volume ale sale, a alcătuit-o cu drămuială, pe cuprinsul a 150 de pagini, cătînd să arate ceea ce a considerat că este reprezentativ pentru poezia sa (pe teme diverse – dragoste, aşteptare, curgerea timpului, iluzii pierdute, nostalgia/ „zăpezile de altădată”, serile „vrăjite”, drumul interior, locuri depărtate ş.a.), din care încheiem, şi spre exemplificare, cu un poem, Dacă şi tu…: „Dacă şi tu, draga mea,/ mă crezi nebun/ cînd vin acasă/ fericit,/ fiindcă/ la anticarul din colţ/ am găsit/ un volum de poeme/ care ne pot vindeca/ de singurătate,/ atunci înseamnă/ că sfîrşitul lumii/ nu e departe”.

  1. Chelaru
Revista indexata EBSCO