Oct 26, 2016

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Recviem pentru Adrian Enescu

Cea dintîi duminică – a umblării pe mare – fără Adrian Floru Enescu. Timpul nu a mai avut răbdare cu el şi, a doua zi după ce în Biserică a fost pomenit Sf. Floru (pe 19 august 2016), l-a luat pe Cîmpiile Elizee. „După mai multe complicaţii de sănătate” – precizează pentru presă Adina Popescu, soţia sa. În 1988, în Rezervă la start –unul din multele filme româneşti mediocre din acei ani, azi uitat – actorul George Alexandru rostea nişte versuri de Nichita Stănescu pe un melancolic fond muzical adrianenescian. Poemul se cheamă „Adolescenţi pe mare”:

 

… această mare e acoperită de adolescenţi

care învaţă mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemîndu-se cu braţul de curenţi,

mai sprijinindu-se de o rază ţeapănă, de soare …

 

Există, în muzicile sale în evantai (nu doar în cele dance), un formidabil teen spirit, un vibe ce vine parcă dintr-altă lume. Pe la noi doar Richard Oschanitzky (şi, la o scară ceva mai mică, Doru Căplescu) mai avea această deschidere (nu doar teoretică şi de principiu, ci – în mod constant – practică) spre fusion. Am simţit pentru întîia oară acest prim suflu electrizant, de o nemaiîntîlnită anvergură în filmele româneşti, în muzica sa pentru Concurs, filmul lui Dan Piţa din 1982. Au urmat Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Ringul, Umbrele soarelui, Rezervă la start. Apoi synth pop-ul din piesele cu Grupul Stereo (nu doar cele opt cuprinse în LP-ul din 1985) şi, desigur, din cele două albume cu Loredana Groza pe versuri de Lucian Avramescu (plus cele cu Gabriel Cotabiţă, Silvia Dumitrescu, Dida Drăgan, Angela Similea), muzici care – prin muzică, orchestraţie, versuri, interpretare vocală – contrastau puternic cu cenuşiul vieţii din România acelor ani (nu doar din spaţiul muzicii uşoare) şi îţi dădeau o puternică senzaţie că – la fel ca în poemul stănescian – ai deprins mersul pe valuri, în picioare.

A trecut vremea şi – în urma unor căutări, a unor extraordinare întîlniri – am început să înţeleg că spaţiul liturgic nu e musai echivalent – în cel mai bun caz! – cu interiorul unui muzeu prăfuit şi fără sens în babilonia sfîrşitului de mileniu doi. Era prin anii 90. Atunci aveam să desluşesc şi miezul escatologic al poemului său pop-simfonic, Basorelief (1977), pe versurile lui Ioan Alexandru. Compozitorul, după cum mi-a mărturisit cîndva, îi ceruse permisiunea poetului ardelean să decupeze cîteva versuri de ale sale din Imne şi alte volume de poezii. Binecuvîntarea lui Ioan Alexandru de atunci (care i-ar fi spus: „Doamne ajută!”) a dat nesperat rod.

Se vorbeşte mult despre hit-ul „Bună seara, iubito!”, despre combinaţiile electro dance şi sympho jazz din serialul Funky Synthesizer, despre orchestraţiile pentru proiectul Enigma şi Sandra, pentru Budha Bar şi (datorită lui Vasile Şirli) pentru Disney’s „Christmas Parade”, despre zecile şi zecile de muzici pentru filme şi scenă ş.a.m.d. Eu însă cred că mă voi întîlni oricînd în veşnicie cu Adrian Enescu nu doar în conversaţiile noastre (prin telefon, email sau faţă către faţă) de peste 25 de ani, ci mai ales prin sunetele şi slovele Basoreliefului său – apărut ca o cometă în spaţiul muzical şi cultural autohton:

… poiana ţine-n braţe pe talgere de fum

ştergarele luminii într-o dungă

pămîntul este o cădelniţă-n amurg

cînd oile se limpezesc în strungă

veşnică amintire celor ce au iubit

neprihăniţi senini pînă la moarte

căci din adîncurile bunului pămînt

iubirea-nvîrte lumea mai departe …

… acum e linişte peste păduri

un rîu subţire picură din munţi

cu zvon de clopoţei şi oseminte

acolo sus e neamul meu plecat

cu turmele pe plaiurile sfinte …

… de bună seamă că s-ar cuveni

să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii

ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pămînt

dai de un scut şi-o patrie de oase

cînd fiecare suflet pe pămînt

va fi cuprins de sfînta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie …

Pe 22 Gustar, alături de Dragoş Pîslaru aka Ieromonahul Valerian de la Pătrunsa revăd cîteva secvenţe (imagine + muzică) din Umbrele soarelui şi Faleze de nisip întru pomenirea lui Adrian Enescu. (Şi întru pomenirea lui Mircea Veroiu, a Leopoldinei Bălănuţă, a lui Ilarion Ciobanu, Şerban Ionescu, Ion Vîlcu şi a celui din urmă plecat dintre noi, Marin Moraru.) „Nu-mi place muntele! – mi-a spus, cîndva, compozitorul plecat spre cele veşnice cu cîteva zile în urmă. Prefer oraşul.” Se regăsea infinit mai mult în ambianţa din Blade Runner, a mai adăugat, decît în liniştea unei păduri. Noi însă ne aflăm la înălţime. Sîntem înconjuraţi de vîrfuri de munte şi păduri încă neprefăcute în cherestea. Ştim că, în ziua următoare, un foc mistuitor îl va preface într-un pumn de cenuşă. Muzica lui Adrian Enescu – dacă se va găsi cine să o adune, editeze, păstreze, difuzeze – va fi un prilej de încîntare pentru cei care vor dori să o descopere sau redescopere. Ioan, fiul meu cel mic, către sinonimul lui Dragoş Pîslaru: „Uite, tu eşti acolo!” (şi arată cu degetul spre ecran). „Şi în Ardelenii seria a treia eşti tot tu!” Theodor, fiul cel mare, i-a cîntat la nai tema elegiacă din Umbrele soarelui, refrenul din Pruncul, petrolul şi ardelenii (prelucrare după o temă din Vangelis şi după „Mocioriţa”), precum şi piesa lui Vasile Şirli pe care el însuşi o interpretase în Cum vă place (spectacolul regizat de Dan Micu la „Nottara” în anii 80). Pe tot drumul înspre schit am ascultat ore în şir – a nu mai ştiu cîta oară – un mega play list cu muzici de Adrian Enescu din anii 70, 80, 90 şi chiar de după anul 2000. Cu o emoţie nouă pentru cel care, la începuturile aventurii sale în zona pop (pe cînd apărea Basorelieful), spunea poveşti cu dangăt de clopot de biserică (versuri: Victor Brătulescu) despre „vechiul ceas din turn” care – doar el –„ştie cînd ne-a fost uşor sau cînd ne-a fost greu” şi, mai presus de toate, ştie „să aleagă binele de rău”…

Pe 23 Gustar ne-am trezit toţi patru la Cabana Vînătorilor din Olăneşti. Am pornit-o spre Bucureşti, cu gînd să ajungem la Muzeul „George Enescu” pentru a ne lua adio de la Adrian Enescu. Pe drum am reascultat alte muzici de-ale sale pe care nici pînă azi – de peste 30 de ani – nu m-am săturat. Am lăsat maşina în apropiere de Universitatea de Artă, am luat-o pe bulevardul Dacia, apoi pe Calea Victoriei. Aveam cu noi o lumînare de ceară (de la mănăstirea Cebza) pe care Ioan a aprins-o şi a aşezat-o într-un vas cu nisip, alături de zeci de alte lumînări standard, în cilindre de plastic roşu. Raluca şi copiii au urcat treptele, iar eu am mers pînă în Piaţa Victoriei să cumpăr nişte flori. Am luat gladiole albe. Cînd am ajuns în sala unde cîţiva zeci de oameni îl privegheau pe Adrian Enescu m-au întîmpinat sunetele stranii din Concurs. Prin ele aveam să-i descopăr muzica, la începutul anilor 80, cînd am văzut întîia oară filmul lui Dan Piţa la Televiziunea Iugoslavă. Au urmat fragmente din alte muzici de film – Faleze de nisip, Second Hand, Domnişoara Christina, Pepe şi Fifi, Bietul Ioanide, Eu sînt Adam, Dreptate în lanţuri. Copleşitoare momente. Priveam, printre lacrimi, la sicriul acoperit unde se afla omul de care mă leagă multe şi variate discuţii (nu puţine în contradictoriu), o lungă afecţiune şi care, prin muzica sa, mi-a fost călăuză spre nebănuite trepte. Ioan, de bună voie şi nesilit de nimeni, s-a apropiat de fotografia sa, şi-a făcut cruce şi apoi a sărutat-o.

Peste, probabil, jumătate de oră, şase bărbaţi au luat sicriul să-l ducă în limuzina funerară ce aştepta în curte. Exact în acel moment, pe stream-ul din play list – minunată coincidenţă – a început să răsune genericul final din Hotel delux, cu refrenul „Kyrie Eleison”. Cîteva minute mai tîrziu sala s-a golit. Următorul track pe care nevăzutul DJ, ca din cer, l-a bine rînduit, a fost piesa „Chemare” pe versurile lui Romulus Vulpescu, cîntată de Ileana Popovici în filmul Septembrie din 1978:

… vine o vîrstă, vine o veste, vine o vreme,

vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,

cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.

cheamă, pleacă, vine, este!

vine ziua să coboare discul meu solar,

vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.

vine ora care doare, scrisă în calendar,

vine ora ca odoare să vă las în dar.

vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,

vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.

vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

cheamă, pleacă, vine, este …

De atîtea ori ascultasem înainte şi muzica din Hotel de lux şi bossa nova din Septembrie, însă niciodată nu mi-am imaginat că va veni ziua cînd le voi asculta ca fond muzical pentru petrecerea grăbită a lui Adrian Enescu către crematoriu. Am coborît scările Muzeului „George Enescu” (asigurînd-o pe doamna Adina Popescu de compasiunea noastră, salutîndu-i pe compozitorul Vasile Şirli şi pe regizorul Nicolae Mărgineanu)şi am privit cum limuzina se pierde în mulţimea de maşini de pe Calea Victoriei.

Adrian Enescu a avut, fără doar şi poate, dumnezeul său şi a dat dovadă – ca puţini alţi creatori de frumos – de autodisciplină şi sîrguinţă. Îmi place să cred că – la ceasul sfîrşitului, care nu-i aici– pentru basoreliefurile sale muzicale, Cel Mult Milostiv îi va spune (asemenea Părintelui de la Roma lui Pasolini, vrînd să-l felicite pentru a sa Evanghelie după Matei):­„Dans mes bras, mon fils!” (Pasolini: „Sînt un ateu care trăieşte cu nostalgia unei credinţe.”)

În seara zilei cînd trupul dat de Dumnezeu lui Adrian Enescu a fost prefăcut – printr-o „ardere de tot” – într-un pumn de cenuşă, am petrecut cîteva ore bune acasă la Dan Piţa. Nu mai stătusem de vorbă de ceva vreme. Am povestit despre cinema şi poezie, despre căutarea de sens şi înşelătoarele sclipiri luciferice, mereu însoţiţi în fundal de muzicile lui Adrian Enescu pentru filmele lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu. Theodor ne-a cîntat la nai temele muzicilor din Tănase Scatiu, Ardelenii, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Hotel de lux, Eu sunt Adam, Femeia visurilor. A fost o revedere pe care mi-o doream de mult şi poate că – din cer, de undeva – Adrian Enescu, în ziua întoarcerii sale la izvoare, ne-a readus laolaltă…

 

Revista indexata EBSCO