Oct 26, 2016

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – Ştefan Brabotescu ieşeanul…

A venit la Iaşi în turneu cu Teatrul Naţional din Craiova, în stagiunea 1913-1914. Juca în spectacolele Institutorii de Otto Ernst şi Lorica noastră de Paul Lindau. Cronicarul teatral al „Vieţii româneşti”, poetul G. Topîrceanu îl aprecia astfel: „…d. Braborescu brusc şi inteligent în rolul inspectorului Prelle. Ne-a plăcut însă d. Braborescu mai ales în Lorica noastră. Acolo făcea pe Christian Wieberg, un bătrîn foarte uscat şi foarte nervos, apărător naiv şi maniac al virtuţii. Avea o bărbuţă expresivă, mişcări şi priviri de o nerăbdare contagioasă. La d. Braborescu ghiceşti numaidecît inteligenţa fină a interpretului sub masca personagiilor variate pe care le studiază şi le înţelege”. Actorul craiovean a făcut bună impresie, astfel că M. Sadoveanu, directorul teatrului Naţional, i-a propus să rămînă la Iaşi. Şi a rămas. Vreme de zece ani. Ani de care îşi va aminti cu bucurie: „Et in Arcadia ego! Am fost şi eu la Iaşi, iar Iaşul – cum am mai supus-o de atîtea ori – îmi este extrem de drag. Întîi pentru că mi-am petrecut în el zece din cei mai frumoşi ani ai tinereţii, din 1913, cînd am fost angajat ca actor şi regizor de către directorul de atunci al Naţionalului, Mihail Sadoveanu. În al doilea rînd pentru că la Iaşi am început să mă afirm şi tot acolo am avut primele mari satisfacţii profesionale. Şi, în al treilea rînd, pentru că acolo, la Iaşi, am învăţat cu adevărat ce înseamnă teatrul şi am învăţat cu adevărat să joc teatru, acel teatru profund realist, cu aplicaţii spre sondarea celor mai adînci straturi ale conştiinţei…” (în Cronica, nr. 42/1966, p. 5).

Artist adevărat şi scriitor sensibil, actorul s-a integrat uşor nu doar în viaţa Teatrului Naţional, ci şi în spaţiul spiritual al Iaşului. A devenit component de bază al trupei, fiind frecvent citat printre membrii importanţi ai generaţiei sale (Radu Demetrescu, Const. Vernescu-Vîlcea, Aglae Pruteanu, Vlad şi Verona Cuzinschi, Vasile Boldescu, Iancu Profir, Constantin Momuleanu) şi socotit model de către tinerii George Popovici, Constantin Ramadan, Aurel Ghiţescu, Miluţă Gheorghiu, Tudor Călin, Costache Antoniu, George Calboreanu, Nicolae Şubă, Margareta Baciu,

A jucat şi a obţinut succese, între altele, în spectacole configurative pentru profilul scenei ieşene: Fîntîna Blandusiei de V. Alecsandri (Horaţiu), Viforul de Delavrancea (Ştefăniţă, avîndu-le ca partenere pe Aglae Pruteanu – Oana şi Sorana Ţopa – D-na Tana), Frumoasa aventură de Caillavet şi De Flers, Romanţioşii de Edmond Rostand (împreună cu soţia sa Lucia Braborescu), Modelul de Bataille (în regia lui Vlad Cuzinschi şi alături de Margareta Baciu şi Constantin Ramadan), Martira de Richepin (cu Anny Braeschi, Sorana Ţopa, Const. Ramadan, Miluţă Gheorghiu), Patima roşie de Sorbul (cu Sorana Ţopa-Tofana), Dama cu camelii de Dumas-fils şi – peste toate – Hamlet de Shakespeare (în stagiunea 1921-22, interpretînd rolul nefericitului prinţ al Danemarcei şi avîndu-i alături pe Bruno Braesky – Horaţiu, Lucia Braborescu – Ofelia, George Popovici – Laerte).

Un tînăr elev de conservator, Titus Lapteş, evocă astfel perioada respectivă din viaţa Teatrului Naţional (citat de Anny Braesky în cartea sa Cu grimonul pe oglindă): „Iaşi… leagănul copilăriei… toamna 1919. Pe scena Teatrului Naţional se repetă Chemarea codrului. Eu, un figurant acolo…, dar ce fericire! Prilej să mă apropii de maestrul Mihai Codreanu – poetul, profesorul, directorul Teatrului; să cunosc pe sensibila Sorana Ţopa, pe Profir, pe Jana Popovici, pe Calboreanu… Apoi, timp de patru ani, zi de zi, săptămînă de săptămînă, cu fiecare premieră, eu, elev de Conservator, stăteam în apropierea artiştilor, alături de ei, alături de uriaşa Aglae Pruteanu în Doamna Clara; de tragedianul Aurel Ghiţescu în Vlaicu, în Franz Moor, în Othello; alături de impunătorul Vlad Cuzinschi în Marchizul de Priola; de impresionanta Verona Cuzinschi în Thérèse Raquin; de uimitorul vrăjitor – actor şi regizor – Ştefan Braborescu în Modelul, Martira şi mai ales în Hamlet, şi tot Braborescu, primul regizor scos la rampă la premiera Vlaicu Vodă!”

Actorii „generaţiei de aur”, pe care am avut bucuria să-i mai prind în viaţă şi în activitate, vorbeau cu simpatie şi cu preţuire de fostul lor partener de scenă; îşi aminteau de impetuosul Ştefăniţă Vodă, cu temperamentul său clocotitor, de frumoşii şi gravii prinţi Oreste şi Hamlet şi de alte importante roluri din teatrul lui Corneille, Goldoni sau Ibsen, roluri în care Ştefan Braborescu şi-a dezvăluit multiplele faţete ale talentului. Cu o dicţiune perfectă, cu debit impecabil şi cu o participare perfectă în ansamblul spectacolului, dar mai ales cu o aleasă cultură a rolului, actorul a avut, în deceniul petrecut la Iaşi, o evoluţie remarcabilă, devenind unul dintre maeştrii scenei. Teatrul Naţional a pierdut mult prin plecarea lui. Sa-stabilit la Cluj. „Am mers la un alt teatru să aplic cele învăţate la Iaşi, căci Naţionalul ieşean a fost o şcoală, o şcoală cu profesori străluciţi, dintre care amintesc, în afară de Sadoveanu, pe toţi ceilalţi scriitori de la „Viaţa românească”, prezenţi zi de zi în teatru, ca membri ai comitetului de lectură sau ai secretariatului literar, printre ei numărîndu-se Ibrăileanu, Philippide, Topîrceanu, Otilia Cazimir. Pe vremea aceea scriitorii nu se aflau departe de teatru, ci înlăuntrul lui – şi poate de aceea teatrul mergea atît de bine” („Cronica” loc. cit.).

În cartea ei mai sus amintită, Anny Braeschy îşi amintea cu emoţie de soţii Ştefan şi Lucia Braborescu: „Formau o pereche total dăruită scenei, parteneri ideali, parcă anume născuţi pentru a forma cuplurile Hamlet-Ofelia, Carl Heinz-Ketty (din Heidelbergul de altădată) şi cîte alte asemenea perechi celebre. Ei aveau un repertoriu anume ales spre a le pune în evidenţă calităţile: Păpuşile, Romanţioşii, Frumoasa aventură, Amorul veghează, Martira, Catherine, Idolul meu, repertoriu care s-a jucat cu succes tot timpul cît au stat ei la Iaşi. Îmi amintesc cît de frumos spuneau versurile lui Iosif şi Anghel din Cometa şi cît de atent ne dirija pe noi, tinerii, care jucam cu multă plăcere, îmbătaţi de tinereţea şi de dăruirea lor”.

La Cluj şi-a continuat marile succese şi a devenit profesor de Conservator dramatic. Teofil Vîlcu i-a fost elev preferat: „Şansa mea a fost de a avea profesori, pedagogi, oameni de o aleasă ţinută morală şi profesională. Ştefan Braborescu, artist al poporului, Maria Cupcea, artistă emerită… nişte monştri sacri. Pe cît erau de monumentali pe scenă, pe atît erau de monumentali ca oameni; stăteau de vorbă ca prieteni cu tine care erai crud, tînăr. Cînd am absolvit Institutul, în 1954, eu, fiind moldovean, am cerut să fiu repartizat la Iaşi, dar profesorul meu, Ştefan Braborescu, deşi fusese şi el actor la Iaşi, a spus nu, tu rămîi la Cluj, pentru că mai ai nevoie de noi. Considera că trebuie să mă perfecţionez tot sub îndrumarea lor” (v. cartea noastră Măria Sa, Teofil Vîlcu, Ed. Timpul, Iaşi, 2007, p. 17).

Ca spectator, am avut şansa, în anii ’50-’60, să-l văd jucînd în două spectacole clujene: în Hamlet-ul lui Constantin Anatol (unde juca rolul Groparului) şi în Azilul de noapte de Maxim Gorki (unde îl interpreta magistral pe bătrînul pribeag Luca, după ce, anterior, strălucise în rolul Actorului).

Revista indexata EBSCO