Oct 26, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Harem. Lumea din spatele vălului

Un cuvînt care a stîrnit imaginaţia occidentalilor, dar, deşi din perspective nuanţate altfel, şi a orientalilor secole de-a rîndul. Deşi un subiect aparent mai greu accesibil (cum a şi fost, cu siguranţă, poate pînă la un moment dat; nici azi misterul nu e cu totul risipit), există o serie de cărţi mai vechi sau scrise mai aproape de zilele noastre care vorbesc despre ce înseamnă, cum era la un moment/ loc sau altul haremul, cum s-a schimbat în timp. Fiecare în felul ei oferă o serie de informaţii, unele şi de detalii de la faţa locului despre viaţa din spatele zidurilor unor astfel de aşezăminte.

Nu de mult am citit o carte a lui Mustafa Ali Mehmet, Haremul sultanilor otomani[1], o sinteză alcătuită de un cercetător, bun cunoscător al lumii despre care vorbeşte, în care sunt explicate cu detalii de tot felul (pe care nu le voi repeta aici) tot felul de aspecte din această lume mai puţin cunoscută occidentalului. Autorul şi-a propus să arate ce a însemnat haremul ca „instituţie familială de factură musulmană”, în istoria imperiului otoman în special, avînd în vedere diverse aspecte – de la cele din viaţa de zi cu zi, la altele de natură organizatorică sau legală.

Şi pînă acum s-au scris multe pagini despre acest loc acoperit de voalul misterului. În Occident s-au vehiculat tot felul de imagini mai mult sau mai puţin fanteziste despre haremurile din Imperiul Otoman şi nu numai, după cum sunt şi texte scrise de autori avizaţi, fie şi în parte, care au apucat să vadă cu ochii lor, în epocă, astfel de aşezăminte, într-o măsură sau alta. Din cele pe care le-am consultat, amintesc pe cele scris de Gérard de Nerval, de Abraham Constantine Mouradgea d’Ohsson (Mustafa Ali Mehmet spune despre o relatare a lui că „pare verosimilă”)[2], de cărturarul francez Ubicini. Sunt şi altele, mai recente, cum ar fi cea scrisă de Leslie Peirce[3], sau, cu spectru mai larg, Hambly, Gavin R. G., ed., Women in the Medieval Islamic World: Power, Patronage, Piety, New York, 1998, Fatima Mernissi, The Forgotten Queens of Islam, Translated by Mary Jo Lakeland, Minnesota Press, 1997 ş.a. Evident, s-au scris şi în Turcia (şi alte ţări musulmane) cărţi pe această temă; amintesc doar Yavuz, Hulûsi, Kîbe ve Haremeyn için Yemen’de Osmanlı Hîkimiyeti (1517–1571) (pe baza documentelor din registrele Mühimme), Istanbul, 1984. Şi Edmondo de Amicis, de pildă, a scris o carte în care spune cum a văzut el Constantinopolul[4], lumea turcă de atunci, cu minorităţile, felul oamenilor de a fi, dar şi cîteva pagini despre palatul sultanilor şi, între acestea şi despre harem, despre femeile de acolo şi despre intrigile lor: „Ma non s’incrociavano soltanto intrighi amorosi e pettegolezzi puerili in quel labirinto di giardini e di tempietti. La politica c’entrava per le commessure di tutte le porte e per i fori di tutte le grate, e la potenza dei begli occhi su gli affari dello Stato non era minore là che nelle reggie d’occidente; che anzi la vita reclusa e monotona cresceva intensità alle gelosie e alle ambizioni. Quelle testoline ingemmate agitavano, da quelle piccole prigioni odorose, la corte, i divani, il serraglio intero”.[5] (Cumva interesant este că în altă carte de călătorii între adepţii islamului – deşi sunt alte locuri, alte condiţii ş.a., Maroc[6], atinge rar/ fără referiri la acest tip de viaţă, traiul femeilor de acolo; nici instituţia/ călădirile/ tot ce înseamnă haremul nu îl preocupă acolo.)

Alev Lytle Croutier s-a născut în 1945 în Turcia, în Izmir, dar vieţuieşte în SUA. A studiat la universităţi din Turcia şi din SUA. Predă la universitate şi conferenţiază pe tema culturii/ civilizaţiei otomane, şi despre femeile din Orientul mijlociu şi haremuri, a colaborat cu diverşi autori la cărţi în domeniu. Cartea aceasta (Harem: The World Behind the Veil, a apărut în 1989).

În această carte a sa, autoarea (care o deschide cu aceste cuvinte: „m-am născut într-un konak, care fusese odată haremul unui paşă. În anii copilăriei mele trăiau acolo, împreună cu noi, servitori şi odalisce”) are o abordare mai nuanţată faţă de cea a lui Mustafa Ali Mehmet, chiar cumva spre romanţare, cu detalii, unele picanterii, multe fotografii, avînd întreţesute în textul său şi spuse ale unora dintre femeile care au trăit, peste secole, în haremuri, dar şi diverse tipuri de documente de scrieri istorice, memorii, jurnale ş.a.

Au mai fost şi alte femei care au urmat, într-un fel, cam acelaşi drum ca Alev Lytle Croutier. De pildă Demetra Vaka (ulterior Mrs. Kenneth Brown) (1877-1946), plecată din Imperiul Otoman, mai precis din Istanbul, în SUA, unde a devenit jurnalistă, a scris cîteva cărţi, şi una despre harem, care a stîrnit ecou în epocă, Haremlik: some pages from the life of Turkish women, Boston and New York, 1909, dar şi, de pildă, The Unveiled Ladies of Stamboul, în care militează, între altele, şi pentru înţelegerea a ce înseamnă a fi femeie în Orient dincolo de stereotipuri, oferind cititorului şi multe detalii interesante despre viaţa în harem la acea vreme, cu referiri şi la perioadele anterioare.

Această carte, semnată de Alev Lytle Croutier, este (după prefaţa autoarei) structurată în capitolele: Marele Harem – Introducere, Viaţa de zi cu zi în haremul sultanului, Costume şi găteli, Baia turcească, Mîncarea, Sultanele, Eunucii, Viaţa haremurilor din oraş – Haremuri obişnuite, Întîlnirea Occidentului cu Orientul – Visul oriental, Supravieţuiri, şi, în final, anexe cu: Cronologie, sultanii şi sultanele, Imperiul Otoman, Bibliografie, Mulţumiri, ilustraţii, note şi index. Dar fiecare dintre acestea abordează, în mai multe subcapitole, tot felul de teme, de la semnificaţia haremului/ originea cuvîntului şi instituţiei (cuvîntul „harem” vine din „haram”, în sensul de interzis/ oprit/ ilegal, ulterior, prin extindere, a căpătat alte conotaţii; în ce priveşte originea – „lumea femeilor izolate este rezultatul sintezelor mai multor tradiţii”), poligamia (cu detalii privind istoricul/ semnificaţiile, rolul şi locul femeii – citează şi din Coran: „femeia este o cîmpie, un soi de proprietate pe care soţul poate să o folosească sau de care poate să abuzeze cum vrea”[7], dar, spune ea, „Mohamed avea intenţii altruiste atunci cînd susţinea poligamia, pentru că o considera o soluţie atît pentru desfiinţarea obiceiului pre-islamic de a ucide pruncii de sex feminin, cît şi pentru surplusul de populaţie feminină”) de la începutul islamului, către zilele noastre, pieţele de sclavi ş.a.

Cum s-a ajuns la haremul sultanilor? Deşi turcii practicau poligamia „cu mult timp înainte de cucerirea capitalei bizantine”, Mehmet al II-lea, „obsedat să facă din noua lui metropolă” o „replică a oraşului lui Constantin, dar mai opulentă”, a permis sultanei mamă (valide-sultan) „să-şi organizeze casa după un model mai apropiat de acela al gynaecea («apartamentele femeilor»)”. Aşa, „tradiţia islamică a poligamiei s-a îmbinat strîns cu aceste obiceiuri bizantine şi a rezultat haremul”. Am întîlnit şi alte opinii, mai mult sau mai puţin nuanţate/ diferite, cum diferenţe apar şi de la loc la loc. De pildă, în peregrinările mele am văzut mai multe astfel de locuri în lumea islamului. Şi sunt destule diferenţe/ nuanţe între ce am văzut, de pildă, în Crimeea, la Palatul Hanilor din Bahcesaray (cît s-a păstrat înainte de „anexarea”, din nou, la Rusia), faţă de Haremul Imperial (Harem-i Humayum), din palatul sultanilor din Istanbul, Topkapı (Topkapı Sarayı). Despre Marele Harem din Topkapı autoarea spune la finalul cărţii: „este în prezent un muzeu – un cimitir al trecutului, arid şi lipsit de culoare, golit de orice fantezie.”. Însă, plimbîndu-se pe acolo, „zidurile păreau să şoptească”, să îi spună, poate, şi să scrie această carte.

Alev Lytle Croutier descrie Seraiul, de ce şi cum a fost construit acolo (după o legendă care spunea că oracolul din Delfi a prezis că acolo este cel mai bun loc, de aceea şi bizantinii l-au ales, apoi şi otomanii), locul haremului în timp şi spaţiu, dar şi cum se achiziţionau sclavii, cum se pregăteau femeile pentru harem (după ce „eunuci experimentaţi le examinau cu atenţie ca să nu aibă vreun defect sau vreo imperfecţiune fizică”), sultani şi sultane, eunuci şi felul în care le erau repartizate atribuţiile, dinastia şi regulile ei crude, de la „cuşca de aur” (Kafes – „o clădire de apartamente” din preajma haremului în care, după o lege dată de Selim al II-lea în 1566, prinţii din familia sultanului aveau voie să trăiască „dar numai cu condiţia de a nu participa la activităţi publice în timpul vieţii suveranului aflat la domnie”). Cît priveşte femeile din harem –   multe dintre ele mureau tinere, şi sunt multe poveşti despre „crimele brutale şi otrăvirile care aveau loc acolo”, altele „erau înecate”, sugrumate ş.a.

Am pomenit de Crimeea – este cunoscut poemul Fîntîna din Bahcisaray, a lui Puşkin, care vorbeşte despre uciderea Dilarei (privitor la originea femeii – cunoscută drept Dilara, în arabă – cea iubită sau cea care împodobeşte/ înfloreşte inima, ajunsă bikeç – avea un rol/ o poziţie importantă[8] în Saray, sunt şi controverse), atît de iubită de Qırım Giray, „hanul fioros”, cum îi spunea poetul.

Alev Lytle Croutier construieşte o poveste frumoasă, oferind citate din poeme, cărţi ş.a., fotografii, şi despre tot felul de poveşti de dragoste, cele mai multe cu sfîrşit tragic, despre grădinile haremului (minunate, cu adevărat), folosirea drogurilor – opiului, haine, baia turcească, cum se căsătoreau sultanii (aici, desigur, şi Roxelana are locul ei), cum se căsătoreau eunucii, cum era viaţa în haremurile din oraş etc. etc. Şi, spre final, despre „întîlnirea Orientului cu Occidentul”, călători occidentali în Turcia, dar şi felul în care vede orientalismul în secolul XX, cum arată, în viziune sa, evident, „haremurile prezentului”, şi cum au fost prezentate în cinema şi televiziune (cu tot ce înseamnă comerţul, marketingul ş.a.). „Haremurile mai dăinuie şi astăzi ca o parte a tradiţiei poligame din ţările islamiste şi sunt, cel mai probabil, consolidate de curentul «fundamentalist» care mătură Iranul şi care se răspîndeşte şi în alte ţări musulmane.” Însă, subliniază autoarea, mai „uluitoare” este prezenţa haremurilor în lumea occidentală – şi menţionează practicile mormonilor sau ale unor „conducători religioşi” care au „o putere şi o autonomie la fel de mare ca a unui sultan”, cum ar fi Bhagavan Shree Rajneesh (mai cunoscut cu numele luat din 1989 – „Osho”) ori Bubba Free John (Franklin Albert Jones, 1939-2008), care au „concubine”, sau „asociaţii mult mai comerciale”, „cum ar fi locuinţa lui Hugh Hefner” („Conacul Playboy”), cu „iepuraşii” „care locuiesc acolo şi care se întrec să îndeplinească dorinţele stăpînului”. Sigur, aici discuţiile sunt mai nuanţate şi nu chiar atît de simple, aş spune.

În final, spune autoarea, „haremul nu poate fi explicat numai privind în oglinda istoriei. Haremul este un arhetip al subconştientului colectiv – matriarhatul care cloceşte tainic în leagănul patriarhatului. Este o enigmă nedezlegată […]. Este o lume a umbrelor – plină de semitonuri, cu nenumărate aspecte obscure sau definitiv pierdute – o lume pe care nu putem să ne-o asumăm cu uşurinţă ca pe o creaţie a noastră.” Pe de altă parte, „face parte din regatul secretelor întunecate şi al spaimelor de care preferăm să nu ne amintim. Şi are de a face cu uitarea”. Şi, cu toate acestea, încă se scriu, iată, multe pagini despre harem, cum sunt şi în această carte alcătuită şi ca o îmbinare a literei cu imaginea, a consideraţiilor personale cu citate din diverse tipuri de surse. Şi o lectură incitantă.

 

Alev Lytle Croutier, Harem. Lumea din spatele vălului, traducere din limba engleză: Claudia Roxana Olteanu, Corint Books, Bucureşti, 2014, 222 p.

[1] Am prezentat-o în revista „Hyperion”, Botoşani, în vara lui 2016.

[2] El consideră că despre harem s-au născut multe poveşti şi din cauza faptului că cei din afară nu aveau cum să pătrundă aici, iar cei dinăuntru nu au lăsat relatări despre acest loc. Deşi sunt relatări în diverse lucrări „străine”, în care, scrie M.A. Mehmet în cartea amintită, autorii „încercau să explice” cum, cine ştie în ce fel, ar fi pătruns în Haremul sultanilor, în „anumite zone intime”, „ele nu pot fi acceptate fără rezerve, dată fiind rigurozitatea care domnea în această instituţie familială, unde fiecare răspundea cu capul pentru orice greşeală sau încălcare a regulilor de aici”.

[3] Leslie Peirce, The Imperial Harem, Women and Sovereignty in the Ottoman Empire, New York and Oxford: Oxford University Press, 1993.

[4] Am consultat ediţia Constantinopoli, în două volume, apărută la Milano, Editori Fratelli Trevez, vol. I – 1877, II -1878.

[5] Op. cit. vol. II, p. 478.

[6] Am consultat o ediţie apărută tot la Fratelli Trevez, 1908.

[7] Citat din carte, p. 20.

[8] Hanul putea să aibă maxim patru astfel de bikeç.

Revista indexata EBSCO