Oct 26, 2016

Posted by in ESEU

Bogdan Mihai MANDACHE – Un filosof la curtea împăraţilor Romei

Una dintre personalităţile remarcabile ale filosofiei stoice şi literaturii romane a primului secol d.H. a fost Lucius Annaeus Seneca. Născut la Cordoba, în primii ani ai secolului I, Seneca a studiat de timpuriu, sub înrîurirea tatălui, el însuşi elev al unor străluciţi oratori, filosofia, retorica, literatura. S-a familiarizat de timpuriu cu stoicismul şi pitagoreismul, cu gîndirea religioasă şi curentele filosofice proprii cercurilor alexandrine pe care le cunoscuse în timpul lungii şederi în Egipt. Dar numele lui Seneca nu este întîlnit doar în tratate de istoria filosofiei, în lucrări despre morala stoicilor sau în istorii ale literaturii latine, numele său poate fi întîlnit în egală măsură în tratate de istorie a lumii antice; a fost atras de tînăr de viaţa la curtea imperială romană, a fost în preajma a doi împăraţi, Claudiu şi Nero, unul l-a trimis în exil, celălalt i-a cerut să se sinucidă; era în anul 65 d.H. Scrierile lui Seneca s-au bucurat de audienţă în spaţiu cultural românesc, de-a lungul vremii apărînd mai multe traduceri. În ultimii ani s-a manifestat un interes sporit, fapt dovedit de apariţia mai multor volume la Editura Polirom; din anul 2013, Editura Seneca Lucius Annaeus a început publicarea operei lui Seneca, într-o serie coordonată de Anastasia Staicu; amintim cîteva titluri: Scrisori către Lucilius; Despre mânie; Linişte, vă rog/ Despre liniştea spiritului, Despre tihnă; Nu mai plînge/ Consolaţie pentru Marcia, Consolaţie pentru Polybius, Consolaţie pentru Helvia; Binele tău e al meu/ Despre binefaceri; Alt timp nu am/ Despre scurtimea vieţii, Despre viaţa fericită. De curînd a apărut o biografie despre filosoful roman: Emily Wilson, Seneca. Istoria unei vieţi, Bucureşti, Editura Seneca Lucius Annaeus, traducere din limba engleză de Alexandru Suter, 2016, 334 p.

Este cu putinţă ca viaţa şi opera unui stoic să cuprindă nenumărate controverse şi paradoxuri? Seneca este strălucitul exemplu că este cu putinţă. Inteligenţa şi ambiţia s-au înfruntat de prea multe ori; îşi dorea în egală măsură să fie cel mai puternic şi cel mai popular bărbat al Romei, dar şi să trăiască într-o deplină împăcare cu sine, aşa cum stătea bine unui stoic; aspiraţiile sale erau contradictorii, dar şi contemporanii, şi istoricii de mai tîrziu nu pot să nu recunoască faptul că „a fost o personalitate excepţională, atât prin inteligenţa, cât şi prin opera sa, dar şi prin poziţia proeminentă la care a ajuns ca om politic”, scrie Emily Wilson. Seneca a fost atras de stoicism, curent filosofic antic, întemeiat de Zenon, în jurul anului 300 î.H., pe care autoarea îl prezintă succint dar elocvent: „Persoana ideală, conform teoriei stoice este Înţeleptul (sapiens), care are întru totul capacitatea de a înţelege adevărul că nimic nu contează în afara virtuţii. În acest fel, persoana stoică se va alinia perfect cu adevărată natură a universului”. După modelul filosofic stoicul/Înţeleptul face totul cu cumpănire, judecată, curaj si justeţe, acestea asigurîndu-l totdeauna că acţiunile sale sînt ale unui om virtuos. E drept, chiar şi stoicii recunoşteau că Înţeleptul e o persoană foarte rară, poate inexistentă. Remarcabil în sistemul lor era preocuparea constantă pentru educaţia întru virtute. Emily Wilson susţine că alegerea pe care a făcut-o Seneca pentru stoicism ca suport intelectual major are ca substrat cultivarea angajamentului politic pe care o făceau stoicii, spre deosebire de epicurieni care susţineau mai curînd ideea unei vieţi retrase. Seneca ar fi fost cunoscut şi peste veacuri ca o figură majoră a culturii romane, Emily Wilson scoţînd în evidenţă relaţia dintre opera filosofului roman şi istoria lumii în care trăia, faţete care se luminează reciproc. În formarea intelectuală a lui Seneca, două discipline au precumpănit: retorica şi filosofia; o boală pe care a purtat-o din adolescenţă îl ducea uneori cu gîndul la sinucidere: „Studiile mi-au fost salvarea. Iar mulţumită filozofiei mi-am găsit aleanul, chiar dacă nu m-am vindecat; filozofiei îi datorez viaţa, dar aceasta este cea mai mică dintre datoriile mele faţă de ea” (Scrisori către Lucilius).

După zece ani petrecuţi în Egipt, Seneca revine la Roma, avea circa 35 de ani, cu gînd să-şi croiască o carieră politică; ajutat de mătuşa sa, Helvia, Seneca este ales chestor. Este momentul în care începe cariera politică a filosofului. Anii de domnie ai lui Tiberius se disting prin atmosfera de teroare, prin cultura fricii care avea să atingă un nivel mai apăsător prin urcarea pe tron a lui Caligula. Cum putea supravieţui un om cu capacităţile intelectuale ale lui Seneca într-o lume a delaţiunii, a măgulirii josnice, a complotului? Seneca a fost foarte aproape să plătească cu viaţa pentru o frumoasă pledoarie ţinută în Senat pe care a ascultat-o şi Caligula. Urmaşul lui Caligula a fost Claudius, un conducător activ, care a cucerit Britannia; urzelile de la curte, abil orchestrate de Messalina, soţia lui Claudius, ar fi putut aduce sfîrşitul lui Seneca; filosoful, voce puternică în lumea culturală si cea politică, căzuse în dizgraţia împăratului a cărui soţie îl acuza pe Seneca de adulter cu Iulia Livilla, sora lui Caligula. În ciuda insistenţelor Messalinei, Claudius l-a condamnat pe Seneca la exil, în Corsica. A citit şi a scris mult pe insula pe care o detesta: „Ce se poate găsi mai pustiu, mai neprimitor din orice parte, decât este această stâncă? Cât despre aşezare – ce poate fi mai respingător? Cât despre climă – ce poate fi mai schimbător?” Probabil l-a avut ca model pe exilatul unui alt împărat roman, pe Ovidiu al lui Octavian Augustus! Se presupune că scrierea Despre mânie datează din perioada exilului, probabil într-o ultimă încercare de a-l convinge pe împărat să-şi mute mînia de la el. Adresîndu-se lui Novatus, Seneca scrie că „nicio nenorocire nu a costat mai mult neamul omenesc” decît mînia. Este un text care priveşte pe toţi cei care vor să înţeleagă natura emoţiilor excesive (plăcerea, durerea, dorinţa şi frica); dacă în alte pasiuni mai e un dram de linişte, mînia „este însă pe de-a-ntregul violentă şi se porneşte nestăvilit din suferinţă, dezlănţuindu-se nebuneşte într-o dorinţă prea puţin omenească de arme, sânge şi chinuri” .

La revenirea din exil, Seneca este angajat de Agripinna ca preceptor al viitorului împărat Nero. Seneca urma să-i predea îndărătnicului elev retorica, Agrippina găsind că filosofia este incompatibilă cu politica reală. Acum începe probabil cea mai tulbure parte a vieţii lui Seneca. A căutat să-l scoată pe tînărul împărat de sub influenţa mamei, nimeni alta decît Agripinna, protectoarea sa! Tratatul Despre îngăduinţă „poate fi citit ca o flatare abjectă” (Emily Wilson) a lui Nero; laudele peste măsură poate sînt sursa averii uriaşe dobîndite de Seneca, care poate nu tocmai întîmplator scrisese şi o lucrare Despre binefaceri. Întrucît încercările lui Nero de a-şi omorî mama eşuaseră, Seneca a preluat iniţiativa, alături de Burrus, de a o ucide pe Agrippina, protectoarea sa, şi tot el a citit în Senat scrisoarea în care susţinea că mama împăratului complotase să îl asasineze pe Nero. Cîţiva ani mai tîrziu Seneca scrie una dintre cele mai importante lucrări ale sale, Scrisori către Lucilius, „o serie de epistole de mare calitate literară, dar şi pline de miez şi înţelepciune (…) Scrisorile cele mai înflăcărate ale lui Seneca sunt cele în care vorbeşte despre cum ni se scurge timpul printre degete”, notează Emily Wilson. Admirabile rîndurile în care filosoful întreabă: „Îmi poţi arăta pe cineva care să pună vreun preţ pe timpul său, care să-şi socotească durata zilei, care să înţeleagă că moare în fiecare zi? Tocmai într-asta greşim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru. Moartea este stăpână pe viaţa care a trecut”. În anul 65 se iniţiază o conspiraţie împotriva împăratului, dar Nero află şi îi condamnă la moarte pe conspiratori; nu sînt dovezi clare că era implicat şi Seneca, dar Nero îi cere să se sinucidă. În timpul vieţii Seneca visase să moară ca Socrate; nu şi-a împlinit visul, a murit sufocat din cauza aburului! „Moartea pe care Seneca o anticipase cu atât de mult timp înainte, l-a ajuns în cele din urmă. A fost, ca şi viaţa sa, un moment de mare teatralitate, presărat cu o serie de compromisuri”, scrie Emily Wilson.

Cartea semnată de Emily Wilson, scrisă într-un ritm alert şi într-un stil captivant este un exemplu de biografie în care viaţa este privită prin operă; fiecare pagină este o trimitere la un fragment din una din scrierile învăţatului roman. Seneca ilustrează poate mai mult un stoicism de bibliotecă, virtutea fiind deseori biruită de falsitatea ambiţiilor. În scrisoarea a 73-a către Lucilius, Seneca discută despre relaţia dintre filosofi şi deţinătorii puterii, iar în particular despre favorurile împăratului. Cine a ştiut vreodată care este limita puterii sale? Să fi avut dreptate Platon, în Gorgias, cînd vorbea de turpitudinea morală a artei oratorice faţă de cea a filosofiei?

Revista indexata EBSCO