Oct 26, 2016

Posted by in ESEU

Rareş ŞCHIOPU – Aleksandr Soljeniţîn – adevăr şi actualitate. Reflecţii despre Occident

Anul acesta, în luna august se vor împlini opt ani de la moartea lui Alexandr I. Soljeniţîn, iar peste doi ani, la data de 11 decembrie, o sută de ani de la naşterea acestui important şi cunoscut scriitor, istoric, poet şi eseist.

Tatăl acestuia, Isaac, era în anul trei de studiu la Universitate cînd izbucnirea primului război mondial îl va face să-şi întrerupă studiile şi să se înroleze voluntar. Mama sa, Taisia, era ucrainiancă. Venind la Moscova ca să studieze, îl va cunoaşte acolo pe tatăl acestuia. S-au căsătorit în anul 1917, cînd tatăl său era încă mobilizat pe front, însă peste puţină vreme, „odată cu dezintegrarea frontului, aveau să devină o familie-după cum spunea Soljeniţîn – însă pentru numai trei luni”. Din cauza unui accident de vînătoare, care îi va provoca septicemia, tatăl va muri cu cîteva luni înainte de naşterea fiului său, acesta neavînd să-şi vadă tatăl niciodată.

Venind pe lume în iarna anului 1918, la Kislovodsk, în nordul Caucazului, va rămîne acolo alături de bunicii săi vreme de şase ani, amintindu-şi că erau oameni foarte credincioşi, aceştia alături de mama sa şi o mătuşă punînd în sufletul său sămînţa credinţei în acele vremuri de crîncen ateism. Schimbările radicale pe care le va aduce în viaţa Rusiei revoluţia din 1917 şi, odată cu aceasta, regimul bolşevic vor fi resimţite puternic în vieţile oamenilor. Îşi aminteşte cum mama lui va îngropa decoraţiile cîştigate de tatăl său pe front pentru a nu avea de suferit, familia va fi deposedată de proprietăţi, iar bunicul, care pentru o vreme ţinuse locul tatălui, şi care, înainte de Revoluţie, fusese un important producător de porumb şi lînă, va sfîrşi într-unul din lagărele Uniunii Sovietice. Anul 1917 este anul în care familia acestuia s-a cristalizat efemer, dar totodată prin revoluţie şi urmările ei, anul care va zdruncina Rusia, căutînd să-i abolească vechile valori, aducînd un şir întreg de încercări şi de greutăţi atît în viaţa sa şi a celor apropiaţi (bunicul va fi închis şi nu se va mai întoarce niciodată, bunica va muri la scurtă vreme după arestarea acestuia, mama va trebui să muncească din greu, el însuşi va fi închis), dar şi în viaţa milioanelor de ruşi. De aici poate şi năzuinţa de a scrie o istorie a revoluţiei din acest an, năzuinţă ce va lua naştere în tinereţe, rămînînd cu el de-a lungul vieţii. După 54 de ani de muncă va lua fiinţă lucrarea în zece volume cu numele de Roata roşie.

Din anul 1924 se va muta cu mama sa în oraşul Rostov pe Don, unde aceasta va lucra din greu ca stenograf, ducînd împreună o viaţă modestă. Mama sa nu se va mai recăsători niciodată, acesta recunoscîndu-i meritul de a-şi fi „dedicat întreaga viaţă” lui. Într-unul din interviuri va spune că a fost „crescut în duh ortodox, într-un duh cu totul antibolşevic. Aşa a fost copilăria mea”. Îşi amintea cum mult mai tîrziu, în şcoală, materialismul dialectic avea să i se strecoare în suflet, iar prin acesta să devină ateu, „scăpînd de toate acestea numai în închisoare,” din care pricină şi pentru multe altele socotindu-o „binecuvîntată”. Va studia matematica şi fizica la Universitatea din Rostov, absolvind în anul 1941, iar începînd cu anul 1939 va studia în paralel şi Literele prin corespondenţă cu Universitatea din Moscova, studii întrerupte de cel de al doilea război mondial.

Mai departe viaţa sa va fi prinsă în iureşul marilor încercări: războiul, detenţia, îmbolnăvirea de cancer şi exilul. Astfel, în anul 1941 fiind înrolat, va lupta pe front pînă în februarie 1945 (în tot acest timp va ţine un jurnal de front, însumînd cinci carnete, care îi va fi distrus însă după arestare), cînd va fi arestat pe frontul din Prusia, din cauza criticilor şi ironiilor la adresa lui Stalin, interceptate în corespondenţa purtată cu un prieten. Mama lui va muri cu un an înainte de arestarea lui (în ianuarie 1944). Între anii 1945-1946 va trece prin mai multe închisori, după care va fi trimis în lagăr, pînă în anul 1953 (anul morţii lui Stalin), cînd va fi eliberat, însă pedeapsa îi va fi comutată în exil pe viaţă într-unul din satele Kazahstanului. Exilul i-a fost suprimat în anul 1956, an în care Hruşciov, în celebra comunicare ţinută în cadrul celui de al 20-lea Congres al Partidului Comunist, condamna cultul personalităţii lui Stalin şi crimele comise împotriva membrilor de partid (fără a denunţa şi condamna întreaga amploare a crimelor comise). Astfel, îşi amintea cum doar în anul 1956 va putea merge la mormîntul mamei sale şi va ridica acolo o cruce.

La scurtă vreme după eliberarea din lagăr, fiind bolnav de cancer, după propria-i mărturie va lupta cu boala vreme de 18 luni, perioadă în care nu va înceta să citească şi să studieze, inclusiv oncologie, dar mai ales să scrie. Se va vindeca, iar experienţa prin care a trecut se va cristaliza în romanul Pavilionul canceroşilor. Perioada trăită în satul de la marginea deşertului, într-o casă ţărănească, sat în care preda matematica şi putea scrie în linişte, o va caracteriza ca fiind una din cele mai fericite şi liniştite din viaţa sa. Nu putea uita încîntarea pe care i-o dădea cerul înstelat, cer de care era privat în lagăr din cauza luminilor puternice ale închisorii, care nu lăsau stelele să se vadă.

A publicat prima dată nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, apărută în anul 1962, cu însăşi permisiunea lui Hruşciov. Pentru această nuvelă va primi premiul Nobel în anul 1970, premiu pe care avea să-l ridice patru ani mai tîrziu, odată cu expulzarea sa. Îşi amintea cum „cea mai scăzută temperatură la care lucrase vreodată a fost –35°C. A fost ziua cînd s-a născut ideea nuvelei. Doar o zi, cînd nimic teribil nu se întîmpla. Nimic senzaţional, o zi cu totul normală”. În urma publicării acesteia va primi numeroase scrisori de la cititori, cei mai mulţi dintre aceştia, foşti deţinuţi politici, mărturii care vor fi folosite şi vor ajuta la naşterea Arhipelagului Gulag. Dacă în nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici viaţa din lagăr este prezentată timid în durata unei zile, în Arhipelagul Gulag atît în ceea ce priveşte dimensiunile, cît şi conţinutul, se face cunoscut universul terifiant al lagărelor, dar şi adevărata faţă a comunismului, care crease acest univers, reuşind să schimbe prin această carte percepţia multora asupra comunismului şi să dezvăluie ororile acestui regim. Din cauza apariţiei Arhipelagului Gulag în afara Uniunii Sovietice i se va ridica cetăţenia şi va fi expulzat. Această carte va consacra şi va pune în circulaţie cuvîntul „Gulag” (de la abrevierea pentru „Administraţia generală a lagărelor” avînd să desemneze lagărele de muncă forţată de pe cuprinsul Uniunii Sovietice, dar şi de pe cel al altor ţări cu un regim totalitar). El însuşi mărturisea că, dacă într-un lagăr, din cauza muncii extenuante nu cauţi decît să te aşezi pe patul de odihnă, în schimb în închisoare aveau loc dezbateri, iar „oameni cu experienţă de viaţă, filosofi mi-au schimbat vederile, pregătindu-mă pentru Arhipelagul Gulag.

Exilul început în anul 1974, cuprinzînd o scurtă perioadă în Europa şi una mai lungă în Statele Unite ale Americii (la Vermont) se va încheia abia peste 20 de ani, în 1994. În toată această vreme va lucra la cartea sa despre istoria revoluţiei, nutrind credinţa întoarcerii în patrie. Cît despre exil îşi amintea cum în America „aproape nu există cîntece de păsări. Aici (în Rusia), primăvara întreaga pădure cîntă, totul cîntă. Acolo totul tace. Doar două sau trei păsări cîntă. Există păsări frumoase, dar nici una nu cîntă. Este acolo o pasăre minunată de un albastru celest, minunată, dar nu cîntă. … Sentimentele mele legate de natură au fost cumva diferite în America. Nici măcar o singură miniatură (gen literar de mici dimensiuni; poate fi o poveste scurtă; o piesă de teatru scurt) nu a fost scrisă acolo. Nici măcar una în toţi cei 20 de ani petrecuţi în străinătate. Scriam înainte de a fi alungat, acum le scriu din nou, însă nu şi acolo”. În anul 1990 Gorbaciov îi va reda cetăţenia rusă, însă nu va reveni în patrie decît după publicarea în Rusia a Arhipelagului Gulag. Întors, va călători în peste douăzeci şi şase de regiuni ale Rusiei, va sta de vorbă cu oameni şi va culege impresii de la aceştia, luînd naştere printre altele cartea Rusia sub avalanşă. După moartea acestuia, pe lîngă opera, de o imensă valoare, va rămîne şi o preţioasă arhivă constituită din: manuscrise (inclusiv manuscrisul Arhipelagului Gulag care a fost ascuns în pămînt de către prietenii autorului şi redat acestuia la restabilirea în patrie), numeroase însemnări personale, scrisori, memorii şi mărturii ale deţinuţilor politici, emigranţilor ruşi, manuscrise nepublicate încă, etc..

După trecerea prin Gulag şi toate celelalte încercări va putea să afirme (în dialogul cu regizorul rus Alexandr Sokurov) că „sînt două lucruri de o adevărată şi desăvîrşită frumuseţe: Universul şi omul”. Nu devine un mizantrop, ci va vedea frumuseţea omului dincolo de tot ceea ce i-a fost dat să treacă, de tot răul pricinuit de om, va crede în posibilitatea de desăvîrşire a acestuia. Dacă frumuseţea Universului te cucereşte, este evident, marea provocare este să poţi vedea frumuseţea omului, chipul lui Dumnezeu în el, dincolo de toată urîţenia faptelor sale, să-l poţi şi iubi, iată măreţia şi valoarea creştinismului. Referindu-se la cei ce nu cred în Dumnezeu spunea că „ar trebui să poarte, în locul credinţei, o stare de smerenie în faţa naturii şi a lumii”.

Prin acest articol doresc să aduc în atenţie discursurile sale şi totodată cartea sa Avertizări către Occident, netradusă în limba română nici pînă astăzi, şi care probabil nici nu se prea doreşte a fi tradusă curînd, lucru care mă face să mă gîndesc la acelaşi motiv din cauza căruia înainte de anul 1989 în România nu s-a tipărit nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, cu toate că în U.R.S.S., dar şi în aproape toate celelalte ţări comuniste, fusese publicată. Dacă acest lucru s-ar fi petrecut şi la noi ar fi însemnat enorm, ar fi deschis calea adevărului, calea de a se face auzite şi alte mărturii. Dacă s-ar traduce şi partea operei sale, pînă acum vădit ocolită, parte în care tratează problematica Occidentului, am putea avea o privire de ansamblu şi o înţelegere mai amplă a gîndirii şi personalităţii autorului. Ne-ar ajuta enorm să adîncim nu doar aceste lucruri, cît şi multe aspecte ale prezentului cu care ne confruntăm. Opera lui Soljeniţîn nu se restrînge doar la problematica comunismului, chiar dacă ceea ce s-a tradus pînă acum în limba română a dus la perceperea sa mai mult ca un dizident rus. Prin contactul avut cu Occidentul în perioada exilului (vreme de 20 de ani) a făcut avertizări pertinente cu privire la acesta. Prin criticile aduse îşi va atrage antipatie, marginalizare, însă adevărul va cîntări pentru el mai mult decît toate acestea. Vedem că şi astăzi, după atîţia ani, adevărul pe care l-a făcut cunoscut este incomod. După căderea comunismului, Occidentul ne-a apărut ca o mare de promisiuni, ca expresie a binelui absolut şi am fost împinşi spre a crede asta, îmbrăţişînd cu patos tot ceea ce venea dinspre el, inclusiv răul, chiar şi numai pentru simplul fapt că venea de acolo. Am încetat de a mai întrezări alt bine, iar orice voce sau critică la adresa lui a fost redusă la tăcere sau socotită blasfemie. Sîntem constrînşi spre a vedea Occidentul ca unica salvare, însă experienţa degradării trăită azi, degradare pe care Soljeniţîn o vedea diferită de suferinţă tocmai pentru că duce la alterare, contrazice acest fapt. Dacă partea operei sale privitoare la Occident ar fi fost tradusă, ne-ar fi deschis ochii şi ar fi ajutat la formarea discernămîntului. Ar fi însemnat enorm să fi cunoscut dinainte aceste pericole, iar odată cu aderarea la Occident să le putem recunoaşte şi evita, să avem înţelegerea reală a acestuia.

Discursul pe care voi căuta să-l sintetizez şi din care voi cita mai multe paragrafe pe parcursul articolului este cel pe care Soljeniţîn l-a ţinut în vara anului 1978 la Universitatea Harvard, intitulat: O lume care a luat-o razna. Discursul merită tradus integral şi publicat, alături de celelalte ale sale (inclusiv cel rostit la Londra în 1983, dar şi cel înmînat Academiei Suedeze cu prilejul primirii Nobelului) şi poate că, într-un anume fel, prezentul articol va constitui şi un imbold pentru publicarea acestora, măcar la apropierea centenarului naşterii.

În cartea al cărei titlu foloseşte metafora bobului de grîu căzut între pietrele de moară – pentru a descrie situaţia chinuitoare a celui prins între piatra de moară a Uniunii Sovietice, dar si cea a Occidentului, unde va fi nevoit să trăiască ca exilat, din cauza expulzării – se vorbeşte pe larg despre discurs (între paginile 298-306), dar şi despre reacţiile pe care acesta le-a produs. „Pînă la discursul rostit la Harvard credeam cu naivitate că trăiesc într-o societate în care poţi vorbi ce gîndeşti şi nu trebuie s-o linguşeşti. Se vede treaba că şi democraţia aşteaptă s-o linguşeşti. Atîta timp cît spuneam în U.R.S.S. „să nu trăim în minciună” era bine, dar cînd spun în Statele Unite „să nu trăim în minciună” mi se spune: „Cărăbăneşte-te de aici!” În această carte (Ca bobul de grîu între pietrele de moară) autorul face o foarte scurtă sinteză a discursului, pe care o voi prelua, numerotîndu-o în cinci puncte, cu ajutorul cărora, ataşînd paragrafe din discurs, voi încerca să redau esenţa acestuia şi actualitatea lui.

 

  1. „Noţiunea de libertate a fost deturnată spre o neînfrînare a pasiunilor, adică spre forţele răului (să nu restrîngi nimănui „libertatea!”)”:

 

„Fiecărui cetăţean i-au fost acordate libertatea şi bunurile materiale dorite într-o asemenea cantitate şi calitate încît să garanteze, în teorie, realizarea fericirii – în sensul moral inferior al cuvîntului, care a intrat în fiinţă în timpul aceloraşi decenii. În acest proces, cu toate acestea, un detaliu psihologic a fost neglijat: dorinţa constantă de a avea încă multe alte lucruri, o viaţă mai bună şi lupta pentru a le obţine, ce imprimă multe feţe occidentale cu îngrijorare şi chiar depresie, deşi se obişnuieşte a se ascunde astfel de sentimente. Concurenţa activă şi tensionată umple toate gîndurile omeneşti fără a deschide o cale de a elibera dezvoltarea spirituală.

În societatea occidentală de astăzi inegalitatea a fost revelată în libertate pentru fapte bune şi libertate pentru fapte rele. …Libertatea distructivă şi iresponsabilă a primit spaţiu fără margini. Societatea pare să aibă puţină apărare împotriva abisului decadenţei umane, cum ar fi, de exemplu, abuz de libertate pentru violenţă morală împotriva tinerilor, cum ar fi imagini în mişcare pline de pornografie, crimă şi groază. Aceasta este considerată a fi o parte a libertăţii, teoretic, contrabalansat de dreptul tinerilor să nu se uite sau să nu accepte. Viaţa organizată legalist a demonstrat prin urmare, incapacitatea acesteia de a se apăra împotriva coroziunii răului.

O astfel de înclinare a libertăţii în direcţia răului a survenit treptat, dar a fost născută evident, în primul rînd, dintr-un concept umanist şi binevoitor, conform căruia nu există nici un rău inerent naturii umane. Lumea aparţine omenirii şi toate defectele vieţii sînt cauzate de sistemele sociale greşite, care trebuie să fie corectate. Destul de ciudat, deşi cele mai bune condiţii sociale au fost realizate în Occident, există încă criminalitate şi este chiar în mod considerabil mai multă decît în săraca şi lipsita de lege societate sovietică”.

 

  1. „Conştiinţa responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii s-a estompat. „Drepturile omului” au fost ridicate atît de sus, încît ele strivesc dreptul societăţii şi îl ruinează”.

 

„Societatea occidentală însăşi a oferit organizaţia cea mai potrivită pentru scopurile sale, bazate aş spune pe litera legii. Limitele drepturilor omului şi ale dreptăţii sînt determinate printr-un sistem de legi; aceste limite sînt foarte largi. Oamenii din Occident au dobîndit abilitate considerabilă în interpretarea şi manipularea legii. Orice conflict este soluţionat în conformitate cu litera legii şi acest lucru este considerat a fi soluţia supremă. În cazul în care este corect din punct de vedere legal, nu este necesar nimic mai mult. Nimeni nu va menţiona faptul că s-ar putea totuşi să nu fie în întregime drept (cinstit) şi să îndemne la auto-constrîngere, dorinţa de a renunţa la aceste drepturi legale, sacrificiu şi risc altruist. Ar suna pur şi simplu absurd. Nimeni, aproape niciodată nu doreşte auto-constrîngere voluntară. Toată lumea funcţionează la limita extremă a acestor cadre juridice.

Mi-am petrecut toată viaţa sub un regim comunist şi vă voi spune că o societate fără nici o scară juridică obiectivă este una teribilă într-adevăr. Dar o societate cu nici o altă scară decît cea juridică nu este complet demnă de om. O societate care se bazează pe litera legii şi niciodată nu ajunge la ceva mai înalt, obţine un avantaj foarte redus din nivelul ridicat al posibilităţilor umane. Litera legii este prea rece şi formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Ori de cîte ori ţesutul vieţii este urzit de relaţii legaliste, există o atmosferă de mediocritate morală, paralizînd impulsurile nobile ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să reziste prin încercările acestui secol ameninţător, doar cu suportul unei structuri legaliste. …. Apărarea drepturilor individuale a ajuns la asemenea extreme încît societatea să devină în ansamblul ei lipsită de apărare împotriva anumitor indivizi. Este timpul, în Occident, pentru a-şi apăra nu atît de mult drepturile umane, ci obligaţiile umane”.

 

  1. „Nemandatată de nimeni prin alegeri, presa a devenit atotputernică, a căpătat o forţă superioară puterilor: legislativă, executivă şi judecătorească. În chiar interiorul presei libere nu domină o autentică libertate de opinie, ci dictatul modei politice, ceea ce conduce la o incredibilă uniformitate de opinii”.

 

„Presa, bineînţeles, se bucură de cea mai largă libertate (voi folosi cuvîntul presă pentru a include toată mass-media). Dar ce fel de utilizare dă acestei libertăţi?

Cît de multe judecăţi pripite, imature, superficiale şi care induc în eroare nu sînt exprimate în fiecare zi, umplînd de confuzie cititorii, fără nici un fel de verificare. Presa poate atît să simuleze opinia publică, cît şi să lipsească de educaţie. Astfel, putem vedea terorişti descrişi ca eroi, sau aspecte secrete referitoare la apărarea naţiunii cuiva arătate în mod public, sau am putea asista la intruziunea fără ruşine asupra vieţii private a persoanelor bine cunoscute sub sloganul: „Orice persoană are dreptul să ştie totul”. Dar acest lucru este un slogan fals, caracteristic unei epoci false. Oamenii au de asemenea dreptul de a nu cunoaşte şi este unul mult mai valoros. Dreptul de a nu avea sufletele lor divine umplute cu bîrfe, prostii, vorbe goale. O persoană care lucrează şi duce o viaţă plină de sens, nu are nevoie de acest flux de împovărare excesivă de informaţii.

Pripirea şi superficialitatea sînt boala psihică a secolului 20 şi mai mult decît oriunde altundeva această boală este reflectată în presă. Aşa cum este, totuşi presa a devenit cea mai mare putere în ţările occidentale, mai puternică decît puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Şi cineva ar dori să întrebe: Prin ce lege a fost aleasă ea şi cui îi este responsabilă? În Estul comunist un jurnalist este numit deschis în calitate de funcţionar de stat. Dar cine a acordat jurnaliştilor occidentali puterea lor, pentru cît de mult timp şi cu ce prerogative?

Descoperim treptat o tendinţă comună a preferinţelor în presa occidentală ca întreg. Este o modă; sînt în general acceptate modele de judecată; pot exista interese comune, efectul sumă nu este concurenţa, ci unificarea. Există libertate enormă pentru presă, dar nu şi pentru cititori, deoarece ziarele dezvoltă cea mai mare parte de stres şi subliniază acele opinii care nu contrazic prea deschis propriile lor opinii şi tendinţa generală.

Fără nici o cenzură, în tendinţele aflate la modă de gîndire occidentală, ideile sînt atent separate de cele care nu sînt la modă; nimic nu este interzis, dar ceea ce nu este la modă greu va găsi vreodată drumul în publicaţii periodice sau cărţi sau să fie audiate în colegii. Legal, cercetătorii tăi sînt liberi, dar sînt condiţionaţi de moda zilei. Nu există nici o violenţă deschisă, cum ar fi în Est; cu toate acestea, o selecţie dictată de modă şi de necesitatea de a se potrivi cu standardele de masă împiedică în mod frecvent persoanele cu mintea independentă care să poată da contribuţia lor la viaţa publică. Există o tendinţă periculoasă de a se aduna şi opri cu succes dezvoltarea. Am primit scrisori în America de la persoane extrem de inteligente, poate un profesor de la un mic colegiu îndepărtat, care ar putea face mult pentru reînnoirea şi salvarea ţării sale, dar ţara sa nu-l poate auzi pentru că mass-media nu este interesată de el. Aceasta dă naştere la prejudecăţi în masă puternice, la orbire, ceea ce este cel mai periculos în epoca noastră dinamică. Există spre exemplu, o auto-amăgitoare interpretare a situaţiei mondiale contemporane. Aceasta funcţionează ca un fel de armură pietrificată în jurul minţii oamenilor. Voci umane din 17 ţări din Europa de Est şi Asia de Est nu o pot străpunge. Acesta va fi sfărîmată doar de nemiloasa rangă a evenimentelor”.

 

 

  1. „Întreg acest sistem social nu favorizează nici accederea oamenilor excepţionali la vîrfurile puterii. Ideologia dominantă, conform căreia mai presus de orice stă acumularea bunurilor materiale, bunăstarea atît de preţuită, conduce în Occident la slăbirea caracterului omului…”.

 

„De fapt, o persoană remarcabilă şi deosebit de talentată, care are în minte iniţiative neobişnuite şi neaşteptate, cu greu primeşte o şansă de a se afirma. De la bun început, zeci de capcane vor fi montate pentru el. Astfel, mediocritatea triumfă cu scuza restricţiilor impuse de democraţie. ….

Dar dacă cineva ar trebui să mă întrebe dacă aş indica Occidentul aşa cum este el astăzi ca un model pentru ţara mea, sincer ar trebui să răspund în mod negativ. Nu, nu aş putea recomanda societatea aceasta în starea sa actuală ca un ideal pentru transformarea noastră. Prin suferinţă intensă ţara noastră a realizat acum o dezvoltare spirituală de o asemenea intensitate, încît sistemul occidental, în starea sa actuală de epuizare spirituală, nu pare atractiv. Chiar şi acele caracteristici ale vieţii sale pe care tocmai le-am menţionat sînt extrem de întristătoare.

Un fapt care nu poate fi contestat este slăbirea fiinţelor umane în Occident, în timp ce în Est acestea devin mai ferme şi mai puternice – 60 de ani pentru poporul nostru şi 30 de ani pentru oamenii din Europa de Est. În tot acest timp am trecut printr-o pregătire spirituală cu mult înaintea experienţei occidentale. Complexitatea vieţii şi greutatea extremă au produs caractere mai puternice, mai profunde şi mai interesante decît cele care, în general sînt produse prin standardele occidentale de bunăstare.

Prin urmare, în cazul în care societatea noastră ar urma să fie transformată în a voastră, aceasta ar însemna o îmbunătăţire în anumite aspecte, dar, de asemenea o schimbare în rău asupra unor rezultate deosebit de semnificative. Este adevărat, fără îndoială, că o societate nu poate să rămînă într-un abis al fărădelegii, aşa cum este cazul în ţara noastră. Dar de asemenea este înjositor pentru aceasta să aleagă o astfel de netezire legalist mecanică aşa cum o aveţi voi. După suferinţa multor ani de violenţă şi opresiune, sufletul uman tînjeşte spre lucruri mai înalte, mai calde şi mai pure decît cele oferite de obiceiurile vieţii de astăzi ale mulţimii, introduse prin revoltătoarea invazie de publicitate, de stupoare TV şi prin muzica intolerabilă.

Sînt avertizări semnificative pe care istoria le dă unei societăţi ameninţate sau pe cale de a pieri. Acestea sînt, de exemplu, decadenţa artei, sau o lipsă de mari oameni de stat. Sînt avertizări deschise şi evidente, de asemenea. Centrul democraţiei şi al culturii voastre este lăsat fără curent electric timp de doar cîteva ore şi dintr-o mulţime de cetăţeni americani subit începe jefuirea şi crearea de haos. Neteda peliculă trebuie să fie foarte subţire, iar sistemul social destul de instabil şi nesănătos.

Dar lupta fizică şi spirituală pentru planeta noastră, o luptă de proporţii cosmice, nu este o chestiune vagă a viitorului; a început deja. Forţele răului au început ofensiva lor; puteţi simţi presiunea lor şi totuşi ecranele şi publicaţiile sînt pline de zîmbete prescrise şi ochelari ridicaţi.

După ce un anumit nivel al problemei a fost atins, gîndirea legalistă induce paralizie; împiedică să vadă mărimea şi semnificaţia evenimentelor. În ciuda abundenţei de informaţii, sau poate din cauza aceasta, Occidentul are dificultăţi în a înţelege realitatea aşa cum este ea”.

 

  1. „Starea de lucruri existentă îşi are sorgintea în Epoca Luminilor, în umanismul raţionalist, în ideea că omul este centrul a tot ce există şi că deasupra lui nu există o Forţă Supremă. Iar aceste rădăcini ale umanismului areligios sînt comune atît actualei concepţii occidentale despre lume, cît şi comunismului, ceea ce explică îndelungata şi obstinata simpatie manifestată de intelighenţia din Vest faţă de comunism”.

 

„Acest lucru înseamnă că greşeala trebuie să fie la rădăcină, chiar baza gîndirii umane în secolele trecute. Mă refer la dominantul punct de vedere occidental asupra lumii, care s-a născut mai întîi în timpul Renaşterii, găsindu-şi expresia politică în perioada Iluminismului. A devenit bază pentru guvern şi ştiinţele sociale şi ar putea fi definit ca fiind umanism raţionalist sau autonomie umanistă: autonomia proclamată a omului faţă de orice forţă mai mare de deasupra lui. Ar putea fi, de asemenea, numit antropocentricitate, omul văzut ca centrul a tot ceea ce există.

Am întors spatele Spiritului şi am îmbrăţişat tot ceea ce este material cu excesiv şi nejustificat zel. Acest nou mod de gîndire, care ne-a impus orientările sale, nu a recunoscut existenţa răului intrinsec în om şi nici nu a văzut vreo sarcină mai mare decît atingerea fericirii pe pămînt. A bazat civilizaţia occidentală modernă pe tendinţa periculoasă de a venera omul şi nevoile sale materiale. Totul dincolo de bunăstarea fizică şi acumularea de bunuri materiale, toate celelalte cerinţe ale omului şi caracteristicile de mai înaltă şi subtilă natură au fost lăsate în afara zonei de atenţie a sistemelor statale şi sociale, ca şi cum viaţa umană nu ar fi avut nici un sens superior. Aceasta oferă acces pentru rău, din care în zilele noastre există un flux liber şi constant. Simpla libertate în cele din urmă nu rezolvă toate problemele vieţii umane, ba chiar adaugă o serie de altele noi.

Cu toate acestea, în democraţiile timpurii, la fel ca în democraţia americană la momentul naşterii sale, toate drepturile individuale ale omului au fost acordate pentru că omul este creatura lui Dumnezeu. Adică libertatea a fost acordată individului în mod condiţionat, în asumarea responsabilităţii sale religioase constante. Aceasta a fost moştenirea celor o mie de ani precedenţi. În urmă cu două sute sau chiar cincizeci de ani ar fi părut imposibil, în America, ca unui individ să-i poată fi acordată libertate fără margini, pur şi simplu pentru satisfacerea instinctelor sau capriciilor sale. Ulterior, cu toate acestea, toate aceste limitări au fost aruncate peste tot în Occident; o eliberare totală a avut loc din moştenirea morală a secolelor creştine cu marile lor rezerve de milă şi de sacrificiu. Sistemele de stat au devenit tot mai mult, iar mai apoi total materialiste. Occidentul a sfîrşit prin aplicarea drepturilor omului, uneori chiar excesiv, dar simţul responsabilităţii faţă de Dumnezeu şi societate a crescut variator şi întunecos. În ultimele decenii, aspectul de gîndire legalist-egoist al abordării occidentale a ajuns la dimensiunea sa finală, iar lumea într-o criză spirituală dură şi un impas politic. Toate glorificatele realizări tehnologice ale progresului, inclusiv cucerirea spaţiului cosmic, nu răscumpără sărăcia morală a secolului 20, pe care nimeni nu a putut-o imagina nici măcar tîrziu, în secolul al 19-lea.

Aşa cum umanismul în dezvoltarea sa a devenit tot mai materialist, acesta s-a făcut din ce în ce mai accesibil speculaţiilor şi manipulării de către socialism şi apoi de comunism. Astfel că Marx a putut spune: „comunismul este umanism aclimatizat”.

Această afirmaţie s-a dovedit a nu fi în întregime lipsită de sens. Cineva poate vedea aceleaşi pietre în bazele unui umanism despiritualizat şi în orice tip de socialism: materialismul fără sfîrşit; eliberarea de religie şi responsabilitate religioasă, care sub regimurile comuniste ajung la stadiul de dictaturi anti-religioase; concentrarea asupra structurilor sociale, cu o abordare aparent ştiinţifică. Acest lucru este tipic Iluminismului secolului al 18-lea şi marxismului. Nu întîmplător toate promisiunile şi jurămintele lipsite de sens ale comunismului sînt despre om, cu un capital de Marx şi fericirea lui pămîntească. La prima vedere pare a fi o paralelă urîtă: trăsături comune în gîndirea şi modul de viaţă al Occidentului şi Estului de astăzi? Dar aceasta este logica dezvoltării materialiste.

La astfel de conştiinţă, omul este piatra de încercare în a judeca totul pe pămînt – omul imperfect, care nu este niciodată liber de mîndrie, de auto-interes, invidie, vanitate şi zeci de alte defecte. Ne confruntăm acum cu consecinţele greşelilor care nu au fost observate la începutul călătoriei. Pe drumul de la Renaştere pînă în zilele noastre ne-am îmbogăţit experienţa noastră, dar ne-am pierdut conceptul Dumnezeirii care a folosit pentru a ne restrînge pasiunile şi iresponsabilitatea noastră. Noi am pus prea multe speranţe în reforme politice şi sociale, doar pentru a afla că am fost lipsiţi de posesia noastră cea mai preţioasă: viaţa noastră spirituală. În Est, aceasta este distrusă de afacerile şi maşinaţiunile partidului de guvernare. În Occident, interesele comerciale îl sufocă. Aceasta este adevărata criză. Ruptura în lume este mai puţin teribilă decît similitudinea bolii care afectează principalele sale secţiuni.

În cazul în care umanismul a avut dreptate în a declara că omul este născut doar pentru a fi fericit, el nu s-ar fi născut ca să moară. Din moment ce corpul său este sortit să moară, sarcina lui pe pămînt, evident, trebuie să fie mai mult de natură spirituală. Nu poate fi plăcerea neîngrădită din viaţa de zi cu zi. Nu poate fi căutarea celor mai bune modalităţi de a obţine bunuri materiale şi apoi cu frenezie a folosi cele mai multe dintre ele. Ea trebuie să fie îndeplinirea unei datorii permanente, serioase, astfel încît călătoria vieţii să poată deveni o experienţă de creştere morală, astfel încît să poate părăsi viaţa ca o fiinţă umană mai bună decît cea care a început-o. Este imperios necesar să se revizuiască tabelul valorilor umane pe scară largă. Incorectitudinea actuală este uluitoare. … Numai auto-constrîngerea voluntară poate ridica omul deasupra fluxului mondial al materialismului.

Chiar dacă sîntem feriţi de distrugere prin război, viaţa noastră va trebui să se schimbe dacă dorim să salvăm viaţa de la auto-distrugere. Noi nu putem evita revizuirea definiţiilor fundamentale ale vieţii şi societăţii umane. Este adevărat că omul este mai presus de orice? Nu există nici un Spirit Superior deasupra lui? Este drept că viaţa omului şi activităţile societăţii trebuie să fie determinate în primul rînd de expansiunea materialului? Este permis să fie promovată o astfel de expansiune în detrimentul integrităţii noastre spirituale?”

 

 

 

Revista indexata EBSCO