Oct 26, 2016

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Un samizdat filosofic: Anti-Goethe

Începutul anilor 1950, cînd Constantin Noica se afla în domiciliu forțat, la Cîmpulung, îl găsește prins în elaborarea a două proiecte importante: repovestirea lui Hegel și cartea despre Goethe. Amîndouă au drept protagoniști două nume vestite ale romantismului german, două mari personalități din ultima parte a secolului al XVIII-lea și din prima jumătate a veacului următor[1].

Cartea dedicată discutării critice a lui Goethe se numea pe atunci Anti-Goethe, titlu care pare un decalc după Anticristul lui Friedrich Nietzsche[2]. Asemănarea celor două titluri nu putea scăpa cunoscătorilor de filosofie. Deși a scăpat Securității, sensul deconstructiv al demersului a fost, totuși, deconspirat. Nu este de mirare că în rechizitoriul procesului care i s-a intentat mai tîrziu, spre sfîrșitul deceniului[3], se sublinia tocmai nota radicală și negatoare a cărții, interpretată, deși la mijloc era o delimitare de poziții și nu o demolare a clasicului german. Tenta lecturii oficialității era însă una rău-voitoare, orientată ideologic în manieră stalinistă: „De asemenea, a scris … și despre Goethe o scriere Anti-Goethe în care și-a permis să calomnieze pe marele poet german, scoțînd din operele sale tot ce era pentru popor și strecurînd tezele străine ale lui Nae Ionescu și alți legionari”[4]. Succint și neechivoc, titlul îl plasa într-o aparent dură relație de contrarietate cu marele poet și gînditor german de la Weimar. Drept care, cînd a venit momentul publicării cărții – este adevărat, într-o versiune trunchiată –, în 1976, Noica a intitulat-o Despărțirea de Goethe.

Astăzi, la un sfert de secol de la căderea comunismului, manuscrisul confiscat, în 1958, de Securitate al cărții – în două volume, după cum rezultă din corespondența lui Noica – despre Goethe a reapărut în circuitul public[5]. Din schimburile epistolare ale lui Noica publicate pînă în prezent rezultă că în chiar anii 1952 – 1953 volumul întîi, ca și – măcar – unele dintre capitolele celui de-al doilea au circulat în manuscris, ca samizdat, într-un cerc de prieteni și de cunoștințe bucureștene în mai multe copii (cel puțin două). Îndrăzneala de a pune în discuție, la propriu și efectiv, într-un cerc de cititori neinfluențați de interdicțiile ideologice și de acțiunea cenzurii de stat, în condițiile unui climat de teroare și de perpetuă suspiciune, patronat de Partidul Comunist și de Miliție și de Securitate, nu a fost suficient subliniată[6]. Meritul acestei acțiuni civice și intelectuale este cu atît mai demn de respect, cu cît în centrul ei stătea o operă filosofică, și încă una idealistă, aflată la antipod față de marxism, prin care un gînditor al tinerimii interbelice încerca să își realizeze și să își ducă mai departe vocația, în pofida a tot și a toate, fără teama de consecințe. Cum se știe, acestea din urmă nu au întîrziat prea mult și au fost drastice. Arestări, torturi și presiuni de tot felul, ba chiar și decese – precum cel al lui Mihai Rădulescu – au survenit pentru a pedepsi exemplar cutezanța inculpaților. Dar faptul ca atare avusese loc, și el rămîne. Împreună cu conspectele pe teme economice furnizate lui Gh. Staicu, nici ele inspirate de învățăturile canonice ale lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, ci pornind de la Tönnies, /…/, dinamica răspîndirii cărții lui Noica printre prietenii lui se recomandă atenției ca un admirabil efort cetățenesc și intelectual de a recuceri libertatea de spirit și de creație, negînd, faptic, teroarea și vidul ideatic instaurate de regim.

Odată intrată – cu o întîrziere de jumătate de secol – în circuitul culturii noastre, cartea lui Constantin Noica își așteaptă încă receptarea meritată. Pînă atunci, rămîne posibil să se reconstituie, pe baza corespondenței edite, o parte din procesul de elaborare al lui Anti-Goethe și, totodată, modul cum înțelegea filosoful să gestioneze răspîndirea lui într-un cerc de prieteni.

La 8 februarie 1952 Noica trimitea din Cîmpulung un capitol – probabil al IV-lea – din Anti-Goethe lui Gh. Staicu („domnul Gică”), adăugînd în P.S.: „Pot să te rog să dai cîndva lui Mihai Rădulescu … capitolul alăturat din Anti-Goethe?”[7] Criticul muzical și violonistul găzduia, cum se știe, întîlniri la care Noica participa, ca și alți prieteni comuni. Foarte probabil deci, capitolul în cauză urma să fie citit nu doar de destinatarul expres al vizat de rugămintea lui Noica adresată amicului și sponsorului său.

O lună mai tîrziu, la 1 martie 1952 Noica îi menționa lui Staicu că soția lui „Mariana vine și ea pe la Buc.[urești], dar abia pe la 20 martie (sper ca pînă atunci să am gata cap.[itolul] V din Anti-Goethe; asta ca să vezi că pe la noi, în Vișoi, nu se stă degeaba)”[8]. El se afla deci, în martie al acelui an, în plin proces de gîndire și elaborare a celui de-al cincilea capitol.

Șase luni mai tîrziu, în 25 octombrie 1952, primul volum era gata. „Trimit totdeodată un voluminos pachet pentru un amic, dr. Sergiu Al-George. […] Îi restitui niște cărți ce mi-a împrumutat și îi trimit un exemplar din Anti-Goethe. Nu-l trimit întîi d-nei Negulescu, spre a nu-i cere să-l citească repede: la dînsa va rămîne fără dată. De aceea îl trec mai întîi lui Al-George și altcuiva, iar după cîteva săptămîni exemplarul va reveni la d-ta sau va ajunge direct la d-na Negulescu”[9]. Strategia circulării dactilogramei era minuțios elaborată, pînă la stabilirea nu numai a listei de nume pe la care textul urma să treacă, ci și a ordinii prioritare în care se cuvenea să ajungă la destinație.

Curînd după aceea, în 9 noiembrie 1952, autorul preciza: „Eu am început volumul II din Anti-Goethe și-mi văd mai departe de lectură”[10].

În finalul lui 1952, gînditorul își redacta primul capitol al celui de-al doilea volum al cărții. În ajun de Moș Nicolae, în 5 decembrie 1952, îi scria aceluiași Gh. Staicu: „Între timp m-am ocupat mai mult de ale mele, în speță, de volumul II din Anti-Goethe, al cărui prim capitol e ca și încheiat. Sper că va merge mai repede ca primul, și folosesc buna dispoziție și un plus de răgazuri spre a grăbi redactarea. Mă bucură interesul d-tale pentru lucrare. Fii sigur că n-ai să scapi de lectura volumelor”[11]. Speranța într-un ritm mai alert al elaboării volumului secund atrage atenția asupra faptului că primul se urnise mai greu. Într-adevăr, dacă în februarie expedia către Staicu abia capitolul al IV-lea – sau poate altul, dinainte –, lucrînd la restul celui dintîi volum pînă în noiembrie inclusiv, rămîne de crezut că Noica își începuse munca la Anti-Goethe încă din 1951.

Starea de alertă și graba redactării celui de-al doilea volum transpar și din scrisoarea trimisă în 3 februarie 1953 „domnului Gigi”: „Acum sunt din nou în plină producție proprie, convins fiind că trebuie să sfîrșesc curînd, ca să fac loc altor preocupări, tot culturale, firește. […] Rog a da, fără grabă, cartea d-nei Negulescu. […] Crezi că pot s-o rog [pe d-na Negulescu] să treacă d-nei Margareta Ionescu …, soția profesorului Nae I.[onescu], cînd îl va termina, manuscrisul despre Goethe? Nu s-ar supăra să i-o cer?”[12]

În cercul de apropiați ai lui Noica erau incluse și cele două văduve de filosofi, Paula Negulescu (fosta soție a lui P. P. Negulescu) și, respectiv, Margareta Ionescu (fosta soție a lui Nae).

În scrisoarea din 24 februarie 1953, Noica îl ruga pe Gh. Staicu: „… dacă poți ajunge acolo [= la d-na Lăzeanu], să iei un exemplar din Anti-Goethe, care a fost lăsat în grabă de Mariana sau pe fereastră, sau pe canapea, în fosta ei odaie. […] În manuscris se află o scrisoare către mine. Te rog să mi-o retransmiți cîndva, dacă îmi mai trimiți vreo carte sau scrisoare. E de la persoana care trebuia să treacă manuscrisul lui Oscar [Walter] Cisek, care însă este reținut de mai mult timp. Manuscrisul poate înlocui, la d-na Negulescu, pe cel pe care o rugasem prin d-ta să-l treacă d-nei Nae Ionescu … sau, dacă preferi, îl ții cîteva zile, pînă trimit la d-ta vreun amator”[13].

În sfîrșit, în 27 mai 1953 anunța, parcă triumfal „… nu-ți ascund că sunt spre finele cap. VIII din Anti-Goethe, așa că vreo cîteva zile am fost adîncit doar în lucrul propriu. […]

Pe la Stahl ai mai fost? Dacă mai ajungi cumva, cere-le, te rog, în cazul că au sfîrșit [de citit], cap. VI și VII, pentru manuscrisul de la d-na Negulescu”[14]. Din acest fragment se deduce mai clar că volumul I din Anti-Goethe se oprea, foarte probabil, după capitolul al V-lea. Al doilea, în schimb, menit unei lecturi în serial”, pe măsura elaborării – cum fusese, poate, și primul, inițial –, își circula capitolele pe măsura elaborării. Se mai poate constata și că în micul circuit al lecturilor filosofice din opera în curs de finalizare se aflau două manuscrise (dactilograme, de fapt).

Tîrziu, în toamna aceluiași an, mai exact în 28 septembrie 1953, Constantin Noica îi scria lui Tudor Vianu, printre altele: „Acum dați-mi voie să vă întreb dacă v-a căzut sub ochi pagina lui Goethe despre «piatra fungaja» – o piatră care nu e propriu-zis un mineral, ci, sugerează Goethe, o plantă care n-a putut face altfel decît să preia în creșterea ei o piatră întîlnită în cale – și să vă spun că așa au stat lucrurile și cu mine. […] Aș fi fost în același timp adînc interesat să-mi spuneți ce era de spus despre Anti-Goethe (din care vă rog să nu lăsați necitit măcar capitolul VII). Îmi rămîne să aștept un alt prilej, care totuși s-ar putea să nu fie prea îndepărtat”[15]. Ceea ce se poate deduce de aici este că, fără a fi inclus printre destinatarii expres ai lecturilor din Anti-Goethe, Tudor Vianu se putea număra printre cei care să fi avut acces la cartea despre care se vorbește ca fiind, de-acum, terminată.

Istoria facerii cărții despre Goethe, care a fost și cea a circulației ei în dactilograme, într-o vreme cînd arestările erau departe de a fi încetat – vezi cazul lui Oscar Walter Cisek –, deși înainte de marele proces înscenat pe seama intelectualilor, este un capitol important al culturii filosofice românești contemporane și nu poate fi lăsat deoparte.

 

 

[1] G. W. F. Hegel a trăit între 27 august 1770 și 14 noiembrie 1831. Johnn Wolfgang von Goethe s-a născut în 28 august 1749 și a murit în 22 martie 1832.

[2] Scrisă în 1888 de Friedrich Nietzsche, cartea a apărut cu întîrziere, abia în 1895, căci conținutul ei controversat i-a făcut precauți pe Franz Overbeck și pe Heinrich Köselitz (la fel ca în cazul lui Ecce homo).

[3] Stelian Tănase, „Elita gay în pușcăriile comuniste”, la: http://www.stelian-tanase.ro/elita-gay-in-puscariile-comuniste/: „A fost o perioadă de represiune care a debutat în vara anului 1958, odată cu retragerea trupelor sovietice din România. Gheorghiu Dej temîndu-se că nu va putea ţine situaţia sub control fără baionetele Armatei Roşii în ţară a ordonat un val de arestări în toate mediile suspecte. Au căzut victime intelectuali, studenţi, foşti membri ai partidelor istorice, masoni, homosexuali, evrei etc. Puşcăriile s-au umplut din nou. S-au organizat şi aşa-zise demascări, avînd ca ţinte aceleaşi medii. Era o operaţie de de intimidare şi înfricoşare a populaţiei. Gheorghiu Dej era obsedat de revoluţia de la Budapesta din 1956, speriat că acea experienţă s-ar putea repeta, dar de data asta la Bucureşti”. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/03/03/cronica-prigoanei-50-de-ani-de-la-procesul-intelectualilor-i/ „In intervalul decembrie 1958 – ianuarie 1960, au fost arestati 23 de intelectuali de renume, intre care: Constantin Noica, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Dinu Pillat, Marietta Sadova, Nicu Steinhardt, Alexandru Paleologu, Theodor Enescu, Arsavir Acterian, Al. O. (Pastorel) Teodoreanu”.

[4] Scrisori din Cîmpulung…, ed. cit., p. 18. După un referat al Securității din 10 februarie 1960, utilizat în procesul Noica – Pillat, „…lucrarea sa «Anti-Goethe» este înțesată cu teorii reacționare, susținînd teza legionară a «cultului morții»” („Cronica prigoanei: 50 de ani de la Procesul intelectualitor (I)”, în Cuvîntul ortodox, 3.03.2010; la: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/03/03/cronica-prigoanei-50-de-ani-de-la-procesul-intelectualilor-i/).

[5] În 1964, la eliberare, cartea i-a fost restituită lui Noica parțial. Abia ediția de la Ed. Humanitas a Despărțirii de Goethe adaugă cele două capitole suprimate cu prilejul refacerii din 1976. Ele i-au fost restituite văduvei filosofului în 1994, împreună cu restul redactării inițiale a lui Anti-Goethe. Conform prezentării editurii, „Opera lui Goethe, omul Goethe și universalitatea spiritului său îi servesc lui Noica drept pretext și context spre a-și înfățișa pentru prima dată în chip sistematic arhitectonica conceptuală a devenirii întru ființă”.

[6] Acest demers nu s-a dorit subversiv, în fond. Noica și-a trimis cartea, prin intermediul lui Mihai Șora, la ESPLA, în speranța publicării ei.

[7] Scrisori din Cîmpulung. Constantin Noica – Gheorghe Staicu, ed. de Ioan Crăciun, ed. a II-a, București, Ed. Ars Docendi, 2009, p. 24.

[8] Ibidem, p. 38.

[9] Ibidem, p. 54.

[10] Ibidem, p. 61.

[11] Ibidem, p. 69.

[12] Ibidem, p. 80

[13] Ibidem, p. 84.

[14] Ibidem, p. 94.

[15] Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educații, Iași, Ed. Polirom, 2010,  p. 129.

Revista indexata EBSCO