Oct 26, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Caligrafii subtile

Există, pe lîngă atîtea altele, şi un mod subţire de a scrie poezie, cu o linie vizibilă dar cu un duct redus la minim, o linie care paradoxal este cu atît mai vizibilă, cu cît este mai subţire. Mă refer desigur la sensul figurat al acestor cuvinte. A-ţi fi mîna care caligrafiază versurile un seismograf de o fineţe maximă, prin care îţi transferi sufletul în scris cu fidelitate faţă de tine însuţi, dovedindu-ţi capacitatea de a-ţi reproduce în vers şoapta confidenţială, suspinul aluziv, oftatul. Citeşti şi citind parcă simţi respiraţia autorului care îţi murmură complice versurile sale. Senzaţia este de insuportabilă intimitate cu poetul descoperindu-ţi-se în mod agresiv. Acestea sunt tehnicile actuale de a scrie. Încă în anul 1950, un manifest Projective Verse, referindu-se la avantajele utilizării maşinii de scris, datorate rigidităţii modului ei de operare şi preciziei spaţiale, semnala faptul că astfel poetul poate să-şi indice cu exactitate respiraţia, pauzele, suspendarea, eliziunea unor silabe, juxtapunerea a întregi părţi de frază etc. Dar lucrurile acestea trebuie înţelese nu atît în sensul propriu al cuvintelor cît mai ales la figurat. Legat de o rigiditate mecanică, putem constata că aceasta e stadiul primitiv al modernităţii, ei computerul i-a adăugat o proliferare de noi tehnici poetice. Performanţa celui care scrie este în legătură cu puterea lui de a comunica cu cititorul său direct, agresiv, imediat. A-l transpune chiar în cîmpul tău de referinţă. Aceasta este adevărata poetică de azi. Nu scandarea, nici sonorităţi de ritmuri şi de rime rare şi nici oricare alte zorzoane, ci aducerea cititorului în cuprinsul unui eventual fragment din ceea ce eşti, intimitatea cu el. Artă poetică de dincolo, de peste orice artă poetică. Vechile artificii de scriere lirică sunt prin comparaţie doar moduri grosolane de a fi în poezie. Prezenţa lor ar perturba adecvarea absolută dintre comunicare şi ceea ce este de comunicat. Numai nuditatea pură poate să facă faţă unei atari exigenţe. Sunt forme şi forme de agresivitate asupra cititorului. Una este cea grosolană, care loveşte direct şi neinspirat, producînd indiferenţă dacă nu chiar repulsie, semn mai degrabă de insuficienţă poetică. În timp ce subţirimea, regimul minimului penetrant, potrivirea insinuantă, nici prea mult nici prea puţinul, acestea dau forţă lirică. În poezie întotdeauna nu vehemenţa cucereşte ci ceea ce nu afirmă direct, ceea ce doar se strecoară pe neobservate, numai inaparenţele înving.

Un exemplu, ba chiar un caz flagrant de astfel de artă nouă îl reprezintă poezia Luciei Negoiţă, pe cît de discretă tot pe atît de tare, de o măiestrie impecabilă, ocolind întotdeauna efectele facile, desfăşurările zgomotoase, trivialitatea succesului imediat. E o stăpînire mai degrabă bărbătească a materiei poetice, necruţarea cu care autoarea taie conturele poemelor sale evitînd zorzoanele, alintul liric, melodicitatea fie ea şi doar insinuată. În totul e un ton opac, restrîns la minim, întotdeauna nimic de prisos, cu orice risc, fie şi cu acela de a displace. O austeritate dominatoare născută nu dintr-o pauperitate a spiritului, ci din prea marea lui forţă. E un fel de ermetism ca un refuz al popularităţii, al căderii în vulgar, în accesibilitatea cu orice preţ. Trimiterile livreşti sunt făcute nu de dragul erudiţiei, ci pentru a stabili o legătură cu un cititor selectat astfel, împărtăşit cu aceleaşi cunoştinţe, unul care poate ghici identităţi culturale, fie şi numai prin parcurgerea unor prenume. Pare a fi un joc cu iniţierea într-o cunoaştere anumită. Pentru o clipă ne putem imagina o ediţie a acestor poezii în care pentru un cititor lipsit de minima iniţiere informativă nişte note erudite să deconspire cine este în fapt poetul Rainer Maria, cine Gaspara Stampa şi unde-i castelul Duino; cine Isidor D., cine Dido; ce este Antologia Des Granges, cum se traduc în română scurtele texte latine inserate în poeme, precum cel prescurtat V.I.T.R.I.O.L; cine sunt ele: Emily Sylvia Ileana Mariana Marin şi mai ales cine domnii aceia Dylan Rainer Maria Cezar Daniel şi Mihai, Luca Ion, Matei – Jean. Ba chiar şi doamnele acestea, iubite sau soţii de poeţi: Zulnia Elena Veronica Natalia Magda Gabriela Ulvine. Ca şi versul acesta din Dante, citat între ghilimele dar într-o traducere rezumativă: Noi leggiavamo un giorno per diletto di Lacialotto. Poezia recentă, asemeni poeziei mari dintotdeauna, sfidează accesibilitatea imediată, presupunînd subteran inumerabile racorduri de erudiţie culturală. Şi cu toate acestea şi dincolo de toate acestea, o exprimare aproape eliptică, aproape gîngavă, nu din neputinţă ci doar sub presiunea tensiunii lirice din poem.

Caracterizez poezia Luciei Negoiţă de parcă aş viziona-o în ansamblul integral al operei acesteia, cînd de fapt am în faţa mea, şi o străbat cu insistenţă, doar placheta de versuri Scutul vulnerabil, Editura Pleiade, 2016. Însă, fără a-i cunoaşte publicaţiile precedente, pe care noua carte le menţionează într-o bibliografie ataşată în finalul ei, în baza unor informaţii secundare, cutez totuşi o ipoteză cam extravagantă. Oare, nu cumva poeta nici nu a scris decît aproximativ o singură carte pe care o şlefuieşte continuu, republicînd-o într-o nouă formă, tot mai aproape de o ipotetică perfecţiune? Teribilă ipoteză, poate neadevărată! Dar important este că orice act auctorial este în felul lui unul extrovert, un exhibiţionism, scriind, producînd ceva artistic te semnalezi semenilor tăi. Îndată apoi se pune problema a ce transmiţi prin creaţia ta, sub ce ipostază te arăţi lumii. În mod frecvent, în poezia de azi găsim exhibată natura, natura într-un mod multiplu. Fiindcă nu am în vedere natura doar în înţeles de mediu campestru, peisaj, ci firea în ansamblu, şi presupun mai ales capacitatea autorului de a se înfăţişa pe sine, faptele, trăirile, sentimentele sale, propria irepetabilitate. Rezultatul este o artă minimă, adesea inferioară şi folclorului pe care ampla circulaţie îl şlefuieşte mult peste ceea ce sunt productele lirice contemporane, prizoniere ale condiţiei ingrate de a fi originale, sincere, de a aparţine unui autor mărginit, egal exclusiv cu el însuşi. Poezia Luciei Negoiţă, aşa cum se înfăţişează în această ultimă carte, depăşeşte mult modul liric respectiv. Care îi sunt treptele pe care se înalţă poeta – este ceea ce voi încerca să stabilesc. Trecerea prin aceste etape, deloc rigidă, ci prin texte care se întrepătrund, e ca o ascensiune spre a fi tot mai dificil accesibilă, dar şi mai profundă, mai aproape de un presupus adevăr.

Mai întîi, întîlnim şi aici un lirism ce a putut fi catalog drept feminism, o poezie prin excelenţă lirică, artă comună cît timp autoarea pare a se confesa, vorbind chiar despre sine. Sunt exemple de mici crudităţi verbale, impudori feciorelnice, detalii de fizionomie femeiască, la modă în epocă: “printre zăbrele şi zăvoare/ licărul seminal aţipeşte/ pe jgheabul petalei pierdut/ în cîmpul reginei nopţii”. De la acest stadiu al unei pudice erotici florale se trece apoi, nu fără o anumită cruzime în exprimare, spre explorarea iubirii în adolescenţă, din feciorie la feminitatea propriu-zisă. Este momentul în care “prima menstră aduce cu ea macularea”, un vers brutal dintr-un poem ce excelează mai degrabă prin jocul aluziv şi curat al cuvintelor.

Al doilea nivel este dat de intrarea în comuniune cu precursorii sever selectaţi. Poezie, în pofida aparenţelor, deloc livrescă, ci doar presupunînd, afirmînd chiar acceptarea celorlalţi, ca de exemplu M(e) Ivănescu, caligrafiat astfel, şi alţii tot pe atît de specioşi. E divulgarea unei apartenenţe la familii de spirite fraterne. Trimiterile acestea cărturăreşti nu afectează, nu impietează şi nu micşorează verosimilitatea realistică a poemelor respective, ci în mod paradoxal o amplifică. Aşa se întîmplă în cazul poemului Miros incestuos de cărbune (Ca întotdeauna în această carte, titlul este chiar primul vers, detaşat de trunchiul textului şi subliniat prin faptul că literele ce îl compun sunt scrise cu caractere bold şi de un corp mai mare.). Cum se vede şi din aceste cuvinte minime, materia din care este alcătuită poezia e una aspră, rugoasă, indicată cu necruţare: e o intrare-n depozit, presupus de cărbune, iar alături în ceea ce ar putea fi definiţia spaimei, îi este asociat şuieratul letal / al personalului de Feteşti. Acestor detalii mizere, de umil decor citadin, le este alăturată trimiterea la norii, citaţi cu patru denumiri latine, norii lui Petru Creţia. Ce poate fi mai contrastant, mai provocator de tensiune lirică!

Al treilea nivel este cel al unei poezii de factură mistică, dar o mistică specială, absconsă, depărtată de orice bigoterie, deşi religioasă în modul cel mai evident. Cea mai mare parte a acestei cărţi este plină tocmai de aluzii la sfinţenii bisericeşti, de trimiteri la personaje din credinţa creştină. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi, mistica acestei poezii e una a limitei care o poate oricînd răsturna în magie. Poate pentru că orice poezie adevărată nici nu este atît de mult rugăciune, cît mai ales descîntec, o lirică nu celestă, cît mai degrabă satanică, neagră. E semnificativ în acest sens faptul că, între cele două războaie mondiale, la noi se bucura de mare prestigiu francezul Paul Valéry, iar poeţii români discutînd cum s-ar traduce titlul cărţii acestuia Charmes, atunci Ion Barbu propuse cuvîntul Vrăji. Ar fi fost poate mai potrivită echivalarea cu Fermece, pluralul de la mateinul fermec. Vrăji sau farmece, invocări alchimice, probabil aceasta este poezia, cel puţin în una dintre accepţiunile ei, nu însă şi a poetului francez pomenit cît timp el exalta metoda lui Leonardo da Vinci, raţionalitatea lumii şi nu spontaneităţile, entelehiile, forţele iraţionale, mai proprii acestea poeziei moderne.

Şi astfel, în al patrulea nivel al acestei opere a Luciei Negoiţă, ajungem la intersectarea poeziei cu alchimia. Dacă prima parte a plachetei de versuri are drept titlu cuvintele Inimă tăiată împrejur, a doua parte are pus în frunte şirul de iniţiale V.I.T.R.I.O.L., denunţînd o apropiere a poetei de doctrina secretă a alchimiştilor. Majusculele respective sunt deconspirate îndată apoi în textul unui poem: Visita Interiorem Terrae Rectificando Inveniens Operae Lapidem. Deschid  dicţionarul şi îmi lămuresc înţelesul textului latin. El este o deviză a alchimiştilor care îşi exprimau prin el speranţa că vizitînd, cercetînd interioarele pămîntului, ale materiei, distilîndu-le ai şansa de a descoperi piatra din unghi a lucrării celei mari, piatra filozofală. Ceea ce se şi traduce în sensul că tu coborînd în sinele tău cel mai din adînc, găsind acolo nodul insecabil, pornind de la el vei putea să-ţi construieşti o altă personalitate, să devii un om nou. Păşind pe calea transmutării elementelor, poate nu vei obţine aur propriu-zis dar cu siguranţă aurul sufletului uman.

Izbuteşte oare Lucia Negoiţă să efectueze transmutaţia vigorilor spiritului, să treacă prin athanorul harului poetic înţelesul lumii, întrezărind o sticlire nelumească în privirea acelui înţeles? Citez ca performant şi semnificativ chiar poemul pe care autoarea îl scoate în evidenţă transcriindu-l şi pe coperta a patra a cărţii sale, un cumul în rezumat al calităţilor acestei poezii: “Trufia verii trece-n umilinţă/ pămîntul ţine în palme un stol de grauri/ străin de căpetenie cum chipul/ de lămurita lui asemănare// vînat să fi căzut dinspre înalt/ sau înger biruit de mult prea grele aripi?// e laţul doar-al încîlcirii/ ursite să-l trezească pe coconul/ netulburat în duh şi nedat încă Lumii// pe drumul care duce spre celălalt tărîm/ printre calcane înfăşate în pleoapele orbului/ printre subsoluri imunde magazii cu oglinzi/ ce văzură splendoarea in-co-rup-ti-bi-lă// frumuseţea şi hidoşenia viaţa şi moartea/ într-o primitoare groapă comună// de unde mie clisoasele pulberi?/ atingeri impure şi sfinte// vaietul stins funerar// mă tem/ – nu te teme/ încă poţi naşte”. Bineînţeles, naşterea de care este vorba aici nu este una fiziologică, ci o alta,  mult mai adevărată, o naştere mistică, în spirit, o creaţie în artă. Iar Lucia Negoiţă nu este o farmazoană, deşi poate aspiră să fie una, şi nici măcar un alchimist, ci doar un poet. Unul adevărat şi puternic.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO