Oct 26, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Rebecca COOK

Rebecca Cook, distinsă scriitoare marca  Bread Loaf Fiction Scholar, 2009, scrie poezie şi proză. A publicat volumul Click (New Rivers Press, 2014), şi două culegeri de versuri: Copilul Teribil (Dancing Girl Press, 2006) şi Nu voi renunţa (Aldrich Press, 2013). De trei ori a fost nominalizată la premiul Pushcart şi „Flacăra” (Southeast Review), s-a remarcat printre eseurile din 2013 Best American Essays. Poezia şi proza lui Cook au apărut în The Georgia Review, New England Review, Map Literary, The Rumpus, Jubliat, Antioch Review, Seneca Review, The Nervous Breakdown, Massachusetts Review, Southeast Review, şi în multe alte reviste, în format tipărit şi online.

Adresă blog: godlikepoet.com

 

 

În Vest

 

Răsare soarele peste păşune,

peste mlaştina dispărută cîndva, peste bătrînele pietre stivuite;

vântul fierbinte bate peste păşune, peste

tata. Faţa lui e acum scofîlcită, mâna îi tremură

pe braţul meu. Soarele se tîrăşte peste fermă,

peste coama dealului, bastonul tatei, bandana ponosită,

înnodată la gît, vata din urechi. Cum ne mai dă tîrcoale

umbra mamei demult plecate dintre noi

pe câmpul de sus,

la capătul vestic al lumii.

 

Vînătoarea  

 

Sunt prea multe căprioare acum. Stăm jos şi urmărim cum ascultă puştile pocnind. Trebuie împuţinate, ţinute permanent sub control. De multe ori am văzut căprior prins cu o curea de husa unui camion turtit, cu Drapelul Confederat fluturînd. Limba se înnegreşte înainte de a ajunge la Alabama. Sau Cookeville. Sau la două districte mai încolo, unde sunt prea mulţi cei care vînează.

 

În miezul  dimineţii

 

Aici era casa bătrînească. Aici mă jucam, pe lîngă iazul  mamei, aproape de  careul curţii îngrijite pe unde mă învîrt, ridic fetele cu fuste duble, verzi şi pantofi violeţi. Smulg şi crini, şi cu o mişcare scurtă şi bruscă trag limbile bâlbâitoare, strîng petalele petuniei şi la celălalt colţ aflu un cuib de dansatoare – fuste galbene şi picioare de catifea neagră.

 

Pe marginea somnului 

 

Mai toarnă o dată în sticlă amurgul bătrîn, umbrele sărind capra. Îşi dau din mînă în mînă borcane cu licurici, se răsucesc şi sar peste curtea plină de rouă, unde apare luna. Şi popcorn. Şi din pricina verişorilor roşcovani aştept să fiu ridicată şi dusă. Of, Daddy. Cum izbuteşte o amintire să mă sfîşie acum, şi cum trupul se lasă din nou în acel pătuţ  cu  păpuşi şi ursuleţi şi, nu după mult timp, şi Cindy, care se cuibăreşte lîngă mine.

 

Cînd ne punem la somn

 

Am visat că eram din nou acolo, din nou aveam părul lung. Şi totul

era neatins, după cum şi eu eram neatinsă, cu părul învolburat  în aerul mătăsos de vară, în ventilatorul din fereastra bucătăriei. Din nou e cald. Ce des stăteam acolo, aplecată peste chiuvetă în timp ce ea  îmi spăla părul, îmi freca pielea capului, mirosind a Head and Shoulders  – ce n-aş da. . .

Vara ne trimitea la spălat pe toţi cîţi eram. Ne ştergeam cu prosoapele ei aspre şi ne puneam la somn cu Domnul pe buze. De s-ar întâmpla să murim. De ne-am întoarce. De-aş putea să o trag în jos din cer. Să mă aplec din nou în chiuvetă.

Vino, Mama. Freacă-mă pe cap din nou.

 

Poetul desprinde zidul

 

Îmi pare rău. Nu am realizat. Cuvintele pe care le-am strîns grămadă. Între mine şi  lese. Între mine şi putinei, scaunul din şipci. A fost o vreme cînd mă făceam  mică, mă strîngeam sub raftul din cămară. Aveam o vedere clară a cerului. Auzeam paşii mamei pregătind masa. Ce simplu. Nu e nevoie de nici o artă. Cine are nevoie de versul  perfect ca să spună ─fata duce dorul mamei?

 

Şi ne plecăm în faţa lor

 

Cinstim vechiul hambar roşu, gurile de fîn. Cinstim coteţul puilor, pătulul. O cinstim  pe mama care împinge plugul cel vechi. Cinstim ferma, noroiul care ne prinde, îl cinstim pe tata care cheamă vitele. Picioarele noastre în balta mică a vitelor, burţile noastre turtite de păiuşe, glasurile noastre prinse rapid în desişul de pini, în pădurea îmbătată de tihna verii, în ultimele noastre şoapte legănate pe perne. Mult timp am crezut că voi iubi veşnic pămîntul. Iute a poposit dorul căci pînă la urmă l-am vîndut. Stau îngheţată în privirea-mi din urmă, apoi mă întorc şi cad în frunzele toamnei, inspir plinul tuturor anilor ─ tata, tatăl tatei, mamele toate, toate picioarele goale ştergîndu-se la intrarea din spate.

 

Traduceri: Olimpia IACOB

 

Revista indexata EBSCO