Oct 26, 2016

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Vasile Pogor – filiera culturală basarabeană

Dacă pînă la unirea din 1859 cureaua de transmisie culturală Iaşi-Chişinău era stabilită prin intermediul lui Mihail Kogălniceanu (ale cărui rădăcini, este bine ştiut, se situau în Basarabia, pe firul de apă al Cogîlnicului), cel care îşi crease organe de publicitate deschise românilor de pretutindeni – să numim doar „Dacia literară” şi „Arhiva românească”, la 1840, mai tîrziu „Propăşirea” (1844) şi „Steaua Dunării” (1855) – în a doua jumătate a secolului ştafeta este preluată de Vasile Pogor.

Legăturile binecunoscutului (oare?) junimist cu Basarabia (am mai discutat acest lucru, dar nu strică să reîmprospătăm memoria) au fost de ordin familial, prin mai multe contracte matrimoniale săvîrşite de-a lungul timpului, care au dus la o amplă ramificaţie în cadrul clasei boiereşti de primă mînă, aşa încît el se poate considera, în provincia răpită de pe malul stîng al Prutului, ca fiind „acasă”. Începînd de la mama sa, Zoe Cerkez, de extracţie basarabeană, „răpită” de tatăl său de la tutorele Vasile Coroi, ajunge să-şi „consolideze” sîngele răsăritean prin căsătoria cu Elena Hartingh, nepoata de fiu a celui de-al doilea guvernator ţarist al Basarabiei, Jean Hartingh. Bunica soţiei sale nu era alta decît sora domnitorului Mihail Sturdza, în vreme ce un frate vitreg al socrului său era domnitorul Grigore Al. Ghica, aşa încît nu se poate spune că nu avea rude „sus-puse”. Descendenţii generalului Hartingh ajunseseră, în timp, să se înrudească îndeaproape cu bună parte din ceea ce însemna familie de prim rang în Basarabia (Donici, Feodosiu, Casso, Bantîş, Başotă, Kalmuţki etc.). Unii dintre aceştia nutreau puternice sentimente româneşti, aşa încît nu este de mirare că un Nicolae Casso înzestrează tînăra societate Junimea cu tipografia care avea să facă epocă: „Nepotul lui Pogor, Casu, june basarabean modest, binevoitor şi foarte avut, voind a înavuţi Basarabia cu o tipografie română ce cumpărase de la Paris, guvernul muscălesc îi refuză deschiderea tipografiei şi el dedică tipografia sa societăţii noastre şi aşa peste cîteva săptămîni va funcţiona o nouă tipografie în Iaşi, sub numele «tipografia societăţii Junimea»” (Iacob Negruzzi, scrisoare către Al. Gregoriady-Bonachi, din 17/29 sept. 1865, în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. III, p. 348).

Dacă tot ne aflăm pe terenul genealogiei, să facem o mică precizare: Nicolae Şt. Casso (1839-1904) era „nepot” al lui Vasile Pogor în calitatea sa de soţ al Smarandei Bantîş (1847-1913), fiica Anastasiei, sora lui Vasilică al nostru. Adică, Smaranda era nepoată dreaptă a junimistului, dar pentru corifeii societăţii de la Iaşi amănuntul acesta era lipsit de importanţă, mai ales atunci cînd profesau cu toţii aceleaşi sentimente naţionaliste româneşti. Cu adevărat nepot îi era, însă, fratele Smarandei, Gheorghe Bantîş (1849-1888), moşier la Brătuşa-Chişinău, de la 1884 mareşal la Bălţi, decedat la Odessa, provenind dintr-o familie care se putea mîndri că o avea printre ascendenţi pe Anna Bantîş, mama lui Dimitrie Cantemir.

Acuma, după ce ne-am arătat cunoscători, cît de cît, ai relaţiilor familiale (graţie informaţiilor „ciugulite” din publicaţiile lui Gheorghe G. Bezviconi: revista „Din trectul nostru” şi cele două volume din Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru), se pune întrebarea: în afara unei asumate vieţi sociale pe plan local, prin ce ar merita scos din uitare Gheorghe Bantîş? Răspunsul ne stă la îndemînă în depozitele Arhivelor Naţionale Iaşi, acolo unde stă pitită o „scrisorică” a lui Vasile Pogor, care glăsuieşte:

„Domnule Rector,

Nepotul meu, Georgie Bantîş, decedat în Besarabia, a manifestat dorinţa ca partea serioasă a bibliotecii sale să fie donată Universităţii din Iaşi. Spre a îndeplini această dorinţă, am onoare a vă înainta o ladă cu 262 volume, pe care veţi dispune a se aşeza în biblioteca universităţii, dîndu-mi totodată şi o adresă despre primirea lor.

Profit de ocaziune, Domnule Rector, pentru a vă exprima prea distinsa mea consideraţiune.

  1. Pogor.

Jassy 13 august 1889.

Onorat Domniei Sale Domn Rector Universităţii din Iaşi”

(Arh.Naţ.Iaşi, Fond Rectorat, Dosar 585, f. 258 – în trimiterea tipărită în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Rectoratul, 1860-1944, Inventar arhivistic, vol. I, Bucureşti, 1985, la nr. 582 şi 585, apare, dintr-o lecţiune neglijentă, numele „Bautis”, care nu deschide ochii cercetătorului grăbit asupra adevăratului posesor).

În urma diferitelor acte însoţitoare, de mulţumiri pentru intermediarul donaţiunii şi de anunţ către Minister, aflate în Arhivele Naţionale sau în cea a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”, bibliotecarul Petru Gîrcineanu pune punct final, detaliind conţinutul fondului: „150 exemplare, cuprinzînd peste tot 389 volume, 10 broşuri şi 41 fascicule, de deosebite mărimi, şi că s-au şi trecut în registrul matricol al acestei Biblioteci” (Arhiva BCU „M.E.” Iaşi, Dosar nr. 2/1890 – Eşite, f. 10). Din fericire, în dosarul respectiv se mai păstrează lista cărţilor, defalcate pe domenii: Teologie, Filosofie, Matematică pură şi aplicată (marea majoritate), Ştiinţe naturale. Fizică. Chimie, Literatură, Economie politică, Agricultură, Sociologie ş.a., în limbile franceză – marea majoritate – , germană, italiană şi rusă. Exemplarele poartă, într-o bună şi elegantă tradiţie, ştampila verde-albăstruie cu inscripţionarea: „Georges Bantisch”. (O la fel de grăbită menţionare a donaţiei ne-a făcut, în Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Monografie, Iaşi, 1989, p. ………, să-l botezăm pe generosul boier cu numele „Gh. Bantaş” – facem aici cuvenita rectificare).

Donaţia nu sare în ochi prin valori deosebite (ori nu ne pricepem noi la domeniile de referinţă – fiind vorba de un fragment de bibliotecă preponderent ştiinţifică), dar putem menţiona, pe lîngă lucrări ale cunoscuţilor H. Taine, E. Renan, E. Scherer, V. Hugo, Hector Malot, Cicero, Sallustiu, Montaigne, La Fontaine, Edgar Poe, cîteva dicţionare şi alte cărţi cu titluri atractive, care ne indică larga plajă culturală pe care se simţea bine mlădiţa pogoreană: Guide du libraire antiquaire et du bibliophile, Le bon jardinier, „Almanach horticole” pour 1881, „Revue des deux mondes” pe 9 ani, de la 1879-1887, La question des Israélites en Roumanie, Rudiments de la langue Hindoustane, Traité d’escrime, pointe et contre-pointe de Brunet Romuald, Le Coran de Kasimirski M. ş.a.m.d.

Cît va fi fost de mare biblioteca boierului de la Brătuşa s-ar putea să aflăm, cu timpul, în eventualitatea că se vor mai fi păstrat ecouri ale acesteia în arhivele basarabene. Şanse există, odată ce, recent, avizata cercetătoare de la Chişinău Maria Danilov ne-a pus la dispoziţie un temeinic tom, intitulat Carte, cenzură şi biblioteci în Basarabia. Inventarierea surselor (secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea), Chişinău, 2016, 300 p., în care scoate la iveală, şi pe bază de aprofundate scotociri în fonduri de arhivă prăfuite, cîteva impresionante biblioteci basarabene, aparţinînd lui: Constantin Tufescu, Dimitrie Govdelas, Alexandru Cotruţă, Paul Gore şi unor instituţii. Cartea Mariei Danilov îşi face loc printre studiile de referinţă şi prin documentatul excurs privind cenzura în Basarabia, care ne deschide ochii asupra limitelor impuse alcătuirii unei biblioteci personale de ţinută (lucru valabil şi pe teritoriul principatelor române, dar parcă nu cu atîta stricteţe – există la Arhivele Naţionale din Iaşi documente referitoare la acest aspect, fără să ştim dacă au fost valorificate pînă în prezent).

Şi iată cum, printr-un gest de nobleţe făcut cu discreţie, Gh. Bantîş îşi „ţine rangul” boieresc şi păstrează aerul de familie, cu preocupări intelectuale (cumnatul său N. Casso era vestit şi pentru că la moşia sa strînsese o bibliotecă rară, fiind supranumit „filosoful din Chişcăreni”). Iar ca punct final, de ce să nu reproducem cîteva versuri meşteşugite, vechi de două sute de ani, semnate de Vasile Pogor tatăl, care par a se adresa celor cu suflet larg, generos, dezinteresat:

„Evgheniţi au fost aceia care acum sunt pămînt”,

dar în care se pot regăsi (dacă n-ar fi pierdut deprinderea lecturii) şi cei, mulţi, din ziua de astăzi, cărora le este străină cultura şi ideea de mecenat:

„Iar acei care sunt astăzi, nu-s decît ceea ce sunt,

Pronia care înalţă, tot aceea şi pogoară,

De multe ori pînă şi neamul ni să face spre ocară,

Omul dar în faptă bună, nu în neam să să fălească,

Căci ea poate să rămîie, cînd neamul să disflorească”

(pe o spiţă a neamului Coroi, din 1816 – Arh. Naţ. Iaşi, Documente, 1036/29).

Revista indexata EBSCO