Oct 26, 2016

Posted by in Istorie literara

Florin FAIFER – Ecouri de lectură

Bucureşti

Sîntă Măria Mică, nu, Ziua Crucii

14 septembrie 2014

 

Dragă Florin,

În mult aşteptatul număr „tomnatic” al „Cronicii vechi”, frumos ca un „septembrie la Veneţia”, am găsit cronica ta (probabil cu statut de recenzie, dar ce importanţă are?) şi bineînţeles m-am zbătut să sfidez lista de aşteptare şi să-i zmulg Cezarei locul la lectura de pe „sticlă”. Aşteptările mi-au fost şi de data asta absolut îndreptăţite, căci lectura mi-a produs aceeaşi încîntare din totdeauna, cu amendamentul că ceva nou şi-a făcut loc în scrisul tău, un „ornament” original, neobişnuit: e vorba de tuşele de tandreţe şi aerul de poezie, însemnînd frumuseţe, culoare, extaz de climat de tropice (discursul tău fiind foarte cald). M-a tuşat în mod deosebit de plăcut expresia ta, inconfundabilă, de distins filolog: „dantelăria de metafore” descoperită în ţesătura fabulaţiei. Se vede că ţi-a plăcut cartea (nici nu trebuia s-o spui!), dar şi mai mult bucuria de a scrie despre personajele ei, nici îngeri, nici demoni, ci suflete pereche care s-au regăsit după ce lădiţa lui Dumnezeu a fost răsturnată peste omenire.

Ceea ce am mai observat (fii liniştit, nu fac, Doamne fereşte, o cronică a cronicii, nu m-am bolunzit!), îţi place expresia epistolară abordată de noi, şi-ţi merge la suflet confesiunea de o ireproşabilă onestitate lăuntrică. N-ai putea descoperi nici o umbră de nefiresc, necum de „fraudă”, fie şi înduioşătoare, cînd eroii înfruntă urîtele zile şi nopţi ale vieţii din frumoasa dictatură. Mă crezi sau nu, am avut o premoniţie uluitoare cînd m-am gîndit că sfîrşitul şi prăbuşirea imensului clan de ticăloşi va avea ca prilej o mare adunare populară „de adeziune” în care să facă explozie mămăliga geto-dacică-latină. Nimeni n-ar mai fi putut (şi s-a şi văzut clar) să oprească furia vulgului după marele Declic!

Slavă Domnului, spun, că am apucat teribilul ’89, cu libertatea de scriere şi opinie, căci multe din carte n-ar fi putut fi spuse în prezenţa acelei „cenzurici” odioase, mai rea decît „haia bătrînă şi desfiinţată” care avea slujbaşi „competenţi” şi ştiind să mai închidă ochii, ori să se facă că plouă.

Mi se pare la fel de neobişnuit pentru tine, ca cronicar literar (şi istoric literar), fraternizarea absolută cu autorii romanului epistolar, mergînd pînă acolo încît să le faci stop-cadru şi în cea mai discretă intimitate: „Mark e fără doar şi poate un om fericit şi, dacă el este aşa, aşa e şi Igena”. Mersi, chèri!

Mă gîndesc acum, după două lansări, cronici şi multe opinii citite şi auzite, că publicul a receptat corect „mesajul” cărţii, că e într-adevăr o realizare bună în cariera de scriitor, şi-l mai citez şi pe Paul Drumaru care a scos doar un scîncet: „frumoasa ta carte”.

Amintiri din teatru

Îţi mulţumesc mult pentru cartea Emil Coşeru – actorul nostru, pe care am citit-o şi recitit-o din plăcere dar şi din raţiuni de inimă, fiindcă acolo e oglindită, fără ca Emil să vrea şi să ştie, tinereţea mea cea fragă, întîmplările şi evenimentele la care am fost un martor principal şi serios. Din păcate, aş avea multe observaţii să-i fac, dar n-are rost, e o carte de amintiri şi n-are nevoie de scrupulozitate cronologică ori documentară. Ce cred că i-a scăpat fostului coleg de teatru? Păi amănunte de care n-avea cum să ştie, ele desfăşurîndu-se în cabinetul directorial din care eu nu lipseam niciodată. Apoi, erau multe chestiuni care nu se expuneau la avizier fiind secrete de serviciu. Mă refer la miile de taifasuri „clandestine” în care se luau hotărîri grele.

Prima dată, spre neşansa mea, Emil aminteşte de Filip nu pentru a face vreo aluzie la contribuţia sa niciodată la vedere, cea a funcţiunii executată de „creierul mic al instituţiei”, cel care asigură echilibrul făpturii umane sau instituţionale, ci de primirea lui în Partid (şi a lui [Petrică] Ciubotaru). Scena a fost în şedinţa Biroului Municipal PCR o şotie de milioane, pentru că domnii candidaţi la primirea în partid nu aveau habar de statut, ceea ce e o calamitate, fiindcă indiferent în ce partid intri trebuie să-i cunoşti statutul şi doctrina, ca nu cumva să intri „gură-cască fiind” în vreun cuib de terorişti ori în Nazi şi să afli după un timp că eşti copărtaş la holocaust ori distrugerea ţării. Cînd i s-a reproşat asta, Emil a avut o replică catastrofală: „Să ştiţi că dînsul (M.F.) n-are nici o vină”. Atît el, cît şi Petrică au fost rediscutaţi şi primiţi apoi. Nu fuseseră „racolaţi” pentru îmbunătăţirea procentului în Organizaţie a „personalului de execuţie”, ci pentru că erau actori foarte buni. Aici a greşit Emil, spunînd că au fost aleşi de iznoavă. Cu [Anca] Ovanez şi [Cătălina] Buzoianu am avut probleme mai grave. Anca a trecut, cu scrîşnet de frîne, dar Cătălinei i s-a pus o întrebare care a îngheţat adunarea: ce politică a făcut tatăl dvs.? După o tăcere sinistră, C.B. a îngăimat: „a făcut cea mai detestabilă politică a vremii, fiind legionar. Acum e în detenţie la Canal, dar mama s-a despărţit de el cînd eu aveam 2 ani”. Mamă, după ce-a plecat, neconfirmată, ce bătaie la fund am căpătat eu. Şi fetele au fost primite pînă la urmă şi ulterior mi-au declarat că le-am făcut un mare bine în carieră, Cătălina intrînd urgent la Institut, iar Anca putînd pleca peste hotare.

Emil are scăpări de memorie, sau nu-l interesează în cartea sa să explice anumite împrejurări şi puncte de conflict în teatru. De pildă, referindu-se la Celestina şi elogiind-o, nu aminteşte că piesa a fost adusă de mine de la Weimar, tradusă şi apoi apărată de furia Ministerului. La premieră (de unde să ştie Emil?), venise de la CCES instructorul D.St. cu misiunea criminală de a scoate spectacolul din repertoriu, căzut peste noapte în dizgraţie, şi de a arunca marama neagră de mazilire asupra mea şi-a lui Val [Condurache]. Se retrăgea programul de sală. Ca „bonus”, sancţionarea personalului de specialitate pentru selecţia neprofesionistă.

Oare cui ar trebui să-i mulţumească pentru rolul Calisto, admirabilă prezenţă într-o biografie actoricească? Mie şi lui [Teofil] Vîlcu.

O concesie tot ne face Emil, nouă, secretarilor literari, afirmînd că, uneori, au şi ei un cuvînt de spus la alcătuirea repertoriului, pe lîngă eminenţele cenuşii de bază: directorul şi regizorul. Întrebare: atunci ce semnificaţie valorică a avut premiul pentru „cea mai frumoasă opţiune repertorială” pe ţară (Festivalul Braşov, 1975) şi al Uniunii Scriitorilor pentru Istoria ieroglifică?

Tot în culpă de neinformare este şi amintirea spectacolului cu Amfitrion, de care mult a mai fost încîntat Emil în rolul Jupiter. Altă piesă, tradusă de mine şi susţinută ferm. Emil: a fost „un spectacol de succes, gustat de public”. O glumă: fraza de început a partiturii lui Emil începea (caz unic în teatrul mondial) cu replica „Ce text prost, Doamne, ce prost text”.

O ultimă scăpare a fost şi experienţa formidabilă cu piesa Căpitanul din Köpenick, tot de mine tradusă şi care a uluit spectatorul german în turmeul nostru în RDG 1979. Piesa este o adevărată biblie a dramaturgiei germane şi a înnobilat repertoriul TN Iaşi. Vîlcu, cînd i-am predat textul: „– Mamă sfinte, ce-i ăsta, Letopiseţul Ţării Moldovei?”

Cînd laudă spectacolele lui Dan Nasta, vezi, n-are de unde să ştie că bătrînul a fost „recrutat” de mine cu mari eforturi diplomatice şi menţinut apoi cu „amăgele” tot de mine, care-i plăteam aşa-zisele actualizări ori teatralizări ale unor mari piese, scoţînd argumente ridicole din burtă.

Dragă Florin, acum, cînd am atîtea poze cu tine la banchet, mi-e uşor să mi te-aduc în faţa ochilor, şi tare mă bucur că ai fost la aniversarea mea împreună şi cu Laurenţiu (ştii c-am citit ce-a scris despre satul bunicilor!). O.K.

Nu ştiu cum să fac apropo de colaborarea la „Dacia literară”, unde nu mă cunoaşte nimeni. Am pregătit pentru ei o povestire fantastică, Năzdrăvanul Orientului, cred foarte originală şi bine izbutită avînd ca scuză „realul transcende într-o direcţie inaccesibilă raţiunii”. Am şi pentru „Revista română” o nuvelă, Bluză albastră, cu intruziune fantastică, dar şi politică. Îmi telefonezi şi eu voi expedia apoi prin E-mail bucăţile, dar nu ştiu cui să mă adresez.

Cu dragi salutări, Mircea

 

P.S. Iertare că nu te-am anunţat. Am primit şi revista pe hîrtie, ceea ce ne face o mult mai mare plăcere să citim şi să recitim vorbele înţelepte cu care ne-ai atins sufletul.

O debutantă la prima şi ultima ei apariţie în literatură.

Cezara

 

Adumbriri

 

Încă de cînd el şi ai lui mai locuiau în casa veche de pe lîngă Cişmigiu, în anii din urmă, Mircea Filip mi se părea foarte slăbit. Vorbea cu glasul stins, rîdea piedut, se mişca asemeni unei umbre. Oricîte buline ar fi înghiţit, şi alea cu cîr şi mîr, nu credeam că îşi mai poate reveni. Că o să mai scrie, ba încă o să şi publice. Cînd, prin reviste, texte diverse au (re)început să-i apară, mai multe chiar decît înainte, cînd şi-a publicat romanul celor două „suflete pereche” şi stafful Filip&Mucenic făcea înfrigurate planuri de lansare, am înţeles că mă înşelasem. Mircea Filip n-are să se dea bătut; el merge mai departe, atît cît… i-o fi scris!

Merită! O fi avut parte şi de comentarii de complezenţă, dar cartea cu poeticul titlu În bătaia nopţii a cucerit cititorii, cîţi vor fi fost. Amintindu-mi de epoca din care se inspiră, am citit-o cu fireşti tresăriri. O mică lume pe care s-a întîmplat să o cunosc, un mănunchi de personagii cu care nu rareori mi-am încrucişat paşii, episoade pe care nu le pot uita. O uimire, totuşi, pe care nu pot – şi nu vreau – să mi-o reprim. Eu oare de ce nu exist, nici ca umbră a umbrei, în toate aceste incursiuni în trecut? Atîţia şi atîţia şi-au găsit locşorul. Nu şi cel care acum vă face părtaşi la clipa-i de tristeţe. Sub pecetea inexplicabilului… Sub un văl de discreţie, mi s-a pierdut urma. În amintirile naratorului, nici o amprentă, nici o şoaptă care să-mi aparţină. Dar poate că e mai bine aşa. Dacă aş fi vrut să ies la rampă, îmi luam internet.

Vii sînt paginile, cu iz polemic, în care Mircea Filip, care a trăit mulţi ani în teatru ca secretar literar, sesizează nişte inadvertenţe în rememorările lui Emil Coşeru din cartea lui Călin Ciobotari, Emil Coşeru – actorul nostru. M. o citeşte cu înfrigurare, corijînd ce ar fi fiind de corijat. E şi un prilej de flatante autoaprecieri, vizînd propriile merite ca om de teatru. Şi, ca întotdeauna, îi vin idei bune de pus în pagină. Numai timp de-ar fi!…

Revista indexata EBSCO