Oct 26, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Două debuturi

CORINA GUGULUŞ – ILUZII OPTICE

 

Corina Guguluş este o poetă care a ales, ca mulţi alţi români de-altfel, traiul de dincolo de ţară. Ea a ales Canada, după ce a absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii din Bucureşti, în 2004. Ca poetă a debutat în „România literară”, la poşta redacţiei susţinută de Horia Gârbea, care, după debutul remarcabil al poetei, i-a publicat la „mica antologie” o altă poezie, deschizîndu-i calea spre afirmare. Afirmarea definitivă vine acum, în urma Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…”, ediţia din 2015, cînd a obţinut premiul Editurii Timpul din Iaşi, care i-a şi publicat cartea sub titlul Iluzii optice, în 2016. Calea „exilului” nu este pentru poeta aici comentată o temă, aşa cum, speră ea, cred, ca aceasta să fie o soluţie „de viaţă”. „Soluţia de poezie” pare a fi sensibilitatea poetei, sinceră, fără complicaţii şi alinieri la site-urile din ce în ce mai multe în ultima vreme, care deschid poteci pline de bălării celor dornici de afirmare uşoară. Corina Guguluş a ales hîrtia, contactul viu, nu virtual, cu cuvîntul scris şi demn de a fi citit. Poeta este atentă şi acolo, la netul dătător de şanse pentru oricine. Cartea ei se deschide cu un poem care ilustrează relevant acest aspect: „Pe vremea când internetul/ nu se cuibărise încă în minţile// oamenilor, mantaua neagră a disperării/ se suia liniştită în tren. La clasa întâi// îşi făcea apariţia câte un domn îmbrăcat/ într-un costum gri ce ducea la subraţ (ca// pe o icoană furată) un ziar pe care/ odată instalat confortabil la clasa// întâi /chiar la cea dintâi) îl desfăcea/ tacticos şi începea să citească despre// mantaua neagră a disperării care se/ urcase într-un tren. Astăzi, în acelaşi// tren, la clasa întâi, a ajuns din greşeală/ un nebun care ţipă după ajutor: „săriţi// că mă omoară gândurile”, zbiară iar şi/ iar nebunul înfofolit în ceea ce pare/ să fi fost odată un costum gri/ în timp ce îşi târăşte picioarele// goale în urma lui, ca pe nişte bagaje/ grele de cel puţin o sută cincizeci// de kilograme. Toate acestea se întâmplă/ azi la clasa întâi unde costumele/ gri citesc ziarele online în timp ce nebunii/ lor se leagănă într-un delir surdo-mut” (Delir online). Cu astfel de notaţii reportericeşti, poetizate cu atenţie şi, uneori, chiar cu talent, îşi umple cartea Corina Guguluş, o carte remarcabilă şi sinceră.

Poezia care dă şi titlul cărţii ţine tot de această formulă reportericească („ Pajişti de măceşe. Lanţuri carpatine./ Sus pe Piatra Craiului stă un pândaci./ Să fie un vulture, o cioară cu aripile/ împletite în nămolul scurgerii vremii,/ Dumnezeu în haine de oţel sau/ pur şi simplu o iluzie optică dată de/ legănarea trenului în viteză?” (Iluzii optice). Vizualul joacă un rol important în redarea atentă a detaliilor. Elementele realului sunt materia cu care lucrează poeta, material pe care, de cele mai multe ori, îl transformă în formule estetice de luat în seamă. Elementele stilistice sunt prezente, ceea ce duce textul într-o expunere ce îl apropie de o „realizare literară”. Nu apar naivităţi, nici stîngăcii, aşa cum nu apar nici lucruri care să rupă gura, care să sară din tipar. Ceea ce o face remarcabilă pe Corina Guguluş în cartea ei de debut este sinceritatea cu care redă totul, aşa cum vede şi cum filtrează prin inima şi mintea ei. În poezia Lie sunt surprinse aspecte din viaţa de zi cu zi a emigrantului, care-şi face din gară sau dintr-un „pub irlandez” un loc de dus traiul îmbibat de alcool. Sunt aspecte observate cu atenţie, care, pe viitor, o pot duce pe Corina Guguluş spre proză, unde, se vede din poezia de acum, are potenţial real. Un debut normal şi legitimat de un juriu prestigios.

 

CARMEN NICOARĂ – STRUCTURI PENTRU DEMOLAT GALA

O poetă cu o oarecare „maturitate creativă” pare a fi Carmen Nicoară din Cluj, care debutează relativ tîrziu, tot prin Concursul Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…”, cu cartea Structuri pentru demolat gala, la Editura Eikon în 2015, care a şi premiat-o de fapt. Aşa cum remarcă şi Lucian Verona într-o scurtă postfaţă a cărţii, Carmen Nicoară scrie „inteligent şi sensibil, rămînînd mereu lucidă, ironică şi autoironică”. Nu e puţin lucru să rămîi lucid cînd scrii poezie. Să fii ironic şi autoironic este chiar o marcă a talentului, dacă aceste lucruri îţi reuşesc. Şi lui Carmen Nicoară se pare că de cele mai multe ori aceste lucruri îi reuşesc.

Cartea ei de debut se deschide cu o poezie care lămureşte asupra acestor elemente: „azi noapte/ mi-am salvat sufletul/ se înecase printre vise hipnoze şi amintiri// să nu-mi vorbeşti/ de autobuze/ trenuri şi tramvaie// nu vreau să mă mişc/ nu vreau să plec/ nu vreau să vii// lasă-mi timpul să-mi fie mie secundă/ să-mi fie mie noapte şi zi// iubirea nu are timp/ are paşi de nisip şi apă// nu te atinge de nimic/ nu vreau să bată vântul/ peste dragostea mea de nemişcare// opreşte-te cu mine/ prinde-mi talpa în palmele tale/ e fierbinte/ e arsă e rănită/ de-atâta umblet/ a uitat să respire/ şi să vorbească// poţi s-o îngropi/ poţi s-o alungi/ poţi să o iei cu tine// rămâi cu mine// iubirea nu o ia niciodată la fugă/ dar nici nu stă în mijloace de transport în comun/ iubirea îşi roade tălpile aşteptând” (statui de ros tălpile). Cîteva imagini remarcabile într-o diluţie verbală, exprimată cu degajare şi dezinvoltură. Poeta se adresează mereu cuiva, unui iubit, unei fiinţe pe care o doreşte, dar în acelaşi timp o şi respinge. Indecizia ei se apropie de o oarecare ambiguitate, de un „mod artistic, poetic”, cu care ar dori să impresioneze. Uneori nu ştii dacă ironia este aşezată în text cu un scop sau a ajuns acolo din întîmplare, aşa cum apare pe ici şi colo şi umorul involuntar. Iată un joc textual care o apropie de ludic: „ratamahatta mahata hata mahata// dumnezeul păpuşilor are barba de aţe/ dumnezeul păpuşilor cu suflet de sfori/ dumnezeul acela din lemn şi carton/ o să vă cânte la noapte// ratamahatta mahata hata mahata” (voodoo trening). Un limbaj ce se apropie, dar nu cu acelaşi talent, de cel al bobinocarilor. Observaţiile pe propriu trup ţin şi ele de un anumit caricatural: „mi se scurtează degetele/ sunt tot mai mici mai strâmte şi mai anchilozate/ timpul se scurge printre ele şi e tot mai neîncăpător/ iubirile-mi se micşorează pe zi ce trece”. (lumea mea fără lupă). Un vag paseism transpare şi din astfel de versuri: „altădată/ iubeam/ bărbaţi cu gust de ambră/ îngeri cu aripi de ceară/ umbre muşcate de lună/ drumuri cu paşi de păpuşă” (răni de liniştit umbrele). De aici şi pînă la desuetudine nu mai e decît un pas. Poeta, însă, ştie să o depăşească printr-un metaforism ce dă impresia de prospeţime. Iată şi o poezie ce se susţine de la cap la coadă şi ne asigură ca autoarea Carmen Nicoară este dominată de o stare poetică susţinută de un talent nativ, nu însă îndeajuns de cultivat: „amalgam de cărămizi/ o mână spală pietre/ o piatră spală altă piatră/ sunt un turn babel înclinat înspre partea de noapte/ în care bate vântul// ciment gudron şi carbonuri integrate// mulţime de cutremure/ o mână creşte în piatră/ o mână creşte în altă mână/ un pod de piatră dărâmat în partea de zi/ în care se iubesc doar tălpile// tsunami/ richter şi îndrăgostiri imediate/ o inimă spală pe alta/ piatră cu piatră” (asfalt de dragoste). Ceea ce iese în evidenţă la Carmen Nicoară este ştiinţa de a dat titluri reuşite poeziilor, ceea ce nu este chiar puţin lucru.

Un debut tîrziu, cu unele reuşite ce ne dau speranţa că vom citi pe viitor şi alte cărţi semnate de Carmen Nicoară.

Revista indexata EBSCO