Oct 26, 2016

Posted by in Ex libris

Petru M. HAŞ – Alfabetul şi umbrele

Umbrele îl urmăresc pe poetul Ioan Dehelean, încă de la prima sa carte, Ţipătul bufniţei (2013); acolo, în panta rhei, „şi umbrele se zvîrcolesc” (Lui Heracles). Tot acolo ne întîlneam cu alfabetul, incertul parcurs de la A la Z, în labirintul bibliotecii; unde literele sînt praguri, iar poetul se vrea ajutat să treacă pragul literei A. Litera A va reveni în a treia carte a domniei-sale, Umbrele din alfabet.

Cele de mai sus mărturisesc despre o anume constantă şi consecvenţă a poetului Ioan Dehelean, adică despre ceea ce s-ar numi, în fond, unitatea operei. Dimensiunea intelectuală, o dimensiune sine qua non a poeziei de azi şi de totdeauna. Poetul vine în poezie dinspre ştiinţă, şi anume dinspre biologie, despre care Malraux afirma că s-ar cuveni să salveze specia, condiţia umană grav atinsă de o criză, aproape iremediabilă.

Cu aceste „umbre”, Dehelean descinde nobil din direcţia eminesciană a poeziei româneşti; numai de ne-am gîndi la marele poem Memento mori sau Umbra pe pînza vremii. Ca imagine a lucrurilor trecătoare, că toate umbră sînt, în viziune copulativă „umbră şi vis”, de la taoişti sau de la buddişti, feţele umbrei sînt obiect de cugetare, spirit sau filosofare.

Umbra este înrudită cu ecoul, deşi nemuritorii n-au umbră. Multe ne-ndeamnă să cugetăm grav la o fenomenologie a umbrei. Oamenii au întrevăzut şi adesea au chiar cultivat un cult al umbrei, dovadă că tunguşii evită să calce pe umbra altora.

Că umblă pe la umbră, că merge pe la soare, omul naşte şi moare. Nu este de ici de colo să cugeţi la o realitate ireală. Pentru că şi literele care alcătuiesc alfabetul, tot obiecte sînt, poetul are a se confrunta cu alt soi de umbre: „umbrele au alfabet”. Expresia grafică a sunetelor, primele elemente ale graiului, consoane şi vocale. Alef are prioritate. Ca număr este egal cu unu, iar unitatea este atributul lui Dumnezeu. Nu întîmplător Allah şi Adam încep cu A.

Reflexivitatea lui Dehelean ajunge la un pas iniţial în cultură şi civilizaţie, la scriere: „Cuvîntul are în sine înţelesul/ înfăşat în litere/// Ca un nou-născut/ ori/ ca o mumie” (Cuvîntul e în sine). Sîntem, aşadar, la scriere, scrierea încadrată fie în era manuscrisă, fie în galaxia Guttenberg, ca instrument care tezaurizează înţelesuri, taine, mistere.

Tindem aşadar la o nouă aproximare a poeziei pure, a inefabilului, a lumii ca mister, prin odiseea alfabetului: „În alfabet sînt umbre însă/ tăceri misterioase” (Umbrele din alfabet)

Benedetto Croce invocă poezia ca formă primordială a limbajului cînd spune că primii oameni vorbeau în poezie. Era primordială a logosului era poezie, mit. Se pare că atari intuiţii nu-i sînt străine poetului Ioan Dehelean, cînd scrie: „Cuvîntul şi poezia, se pare că/ sînt două feţe/ ale aceleiaşi monede”. (Cuvîntul şi poezia)

Cele de mai sus conving despre originalitatea acestui poet, originalitate ce se cuvine a trezi un mai mare interes criticii literare, care adesea e tentată mai mult de „senzaţionala” amînare a debutului literar, fenomen devenit loc comun în istoria literară. Ioan Dehelean este deja om cu operă prin cele trei apariţii editoriale consecutive.

Frapează şi în recenta apariţie editorială ponderea temei poetice, dar şi diversitatea. Multe poeme sînt frumoase poezii de dragoste, cum ar fi aceea despre gravitatea jocului dragostei (Doar cînd vii). Turnirul dintre inimă şi minte e o altă temă, iar poetul, în condiţia de gladiator, condiţie riscantă, se simte expus în arenă. (Inima se precipită).

Creionul şi hîrtia devin persoane, măşti epice în gestul recuperator, al genului alegoric, fabulistic (Hîrtia şi creionul).

Referinţele culturale sînt nu puţine în poezia lui Ioan Dehelean, ele resuscită zorii culturii şi civilizaţiei, străvechiul Eghipet, iar mumia devine figură adeseori frecventată, după cum la inventarul „şirului de umbre”, poetul invocă areful, prima literă, poliedric, figurînd marea ţi misterioasa figură a primei antichităţi: „A/ piramidă a faraonilor” (Un şir de umbre). Dar, odată cu geometria în spaţiu, iată-ne ajunşi în sfera tuturor posibilităţilor: „intrare-n mister, în miracol, în viaţă,/ cenotaf (idem).

Domnului Ioan Dehelean i-a fost hărăzită o considerabilă zestre afectivă, pe lîngă intelectul neliniştit, în permanentă căutare a sensurilor vieţii. Dar privirea sa este îndeosebi circumspectă, iar circumspecţia alimentează adeseori indignarea, revolta. Ceea ce nu-l împiedică să evoce prieteni: „Cine n-a stat măcar odată/ cu prietenii la masă?// Cine nu crede că-i veşnic/ după o gură de vin” (Cina de la prînz).

Viziunea poate deveni astfel, cel puţin stranie, de nu cumva înfricoşătoare, ducîndu-ne cu gîndul la picturile lui Goya, cînd urmărim acel alai cutremurător: „În faţă merge un chior/ în spatele chiorului merge un şchiop/ în spatele şchiopului merge un ciung/ în spatele ciungului merge un lepros/ în spatele leprosului merge un cocoşat/ cocoşatul duce în spinare cîte doi răniţi/ sînt din ce în ce mai mulţi cocoşaţi/ şi din ce în ce mai mulţi răniţi/ în spatele răniţilor merge o mulţime de proşti ce plîng/ orbii urmează toată coloana/ ce merge perfect// şi toată această turmă de estropiaţi ridică/ şi lasă în urmă un nor de praf/ ce se va depune/ pe dosarul unei istorii.” (Scadenţă), sau, pe pagina următoare, trista alternativă: „acum fanfara înghite taraful/ ţambalul intră în tubă/ şi dintr-o dată a început, începe să plouă/ mohorul se bucură în cîmp// cu paşi/ umezi şi grei/ alaiul îşi schimbă cadenţa” (Alai şi cortegiu).

Poezia lui Ioan Dehelean este poezie a poeziei, fascinaţie în faţa misterului cărţii ca obiect definitoriu al omenirii, definitoriu şi neliniştitor, neliniştit ca însuşi poetul, suscitat şi resuscitat de noi şi noi întrebări: „Unde eşti cînd nu eşti?// Probabil la pagina de început/ la cuprins/ sau la erată// cazi brusc dintr-un secol/ în altul…” (Uneori).

[1] Ioan Dehelean, Umbrele din alfabet, Editura Brumar, Timişoara, 2015

 

Revista indexata EBSCO