Oct 26, 2016

Posted by in Ex libris

Diana BLAGA – Iadul carceral şi oamenii săi

Al Doilea Război Mondial şi anii imediat următori lui au reprezentat pentru România o perioadă de intense transformări, totul părînd a sta în acele timpuri sub semnul provizoratului şi al instabilităţii. Pierderi teritoriale, alianţe mai mult sau mai puţin avantajoase, lovituri de stat, asasinate, toate au culminat cu sfîrşitul monarhiei în ţara noastră şi cu ivirea pe scena istorică a Republicii Populare Române, aflată în imediata „grijă” a Rusiei staliniste. Una dintre primele măsuri luate de conducerea noii republici a fost, după cum este astăzi bine-cunoscut, condamnarea (sau chiar eliminarea) aşa-numiţilor „duşmani ai poporului”. Printre aceştia se afla şi actualul director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, Radu Ciuceanu, care este, de altfel, şi fondatorul institutului. Actualul istoric intră în închisorile comuniste la numai 20 de ani, ca o consecinţă a activităţii sale în cadrul Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia. Astfel, din octombrie 1948, cînd este arestat, şi pînă în 1963, Radu Ciuceanu este deţinut politic şi „vizitează” marile centre carcerale ale ţării, începînd cu Craiova, pentru ca apoi să ajungă la Piteşti, Gherla, Jilava sau Văcăreşti, dar nu numai.

La taină cu diavolul reprezintă al cincilea volum din seria Memoriilor semnate de Radu Ciuceanu şi cuprinde perioada amplă dintre decembrie 1950, cînd este mutat de la penitenciarul Tîrgşor la cel de la Gherla, şi toamna lui 1956, cînd urmările protestelor eşuate din Ungaria, dar şi ale celor studenţeşti din ţară,se resimt la Văcăreşti prin schimbările efectuate de conducere în rîndul personalului medical. Volumul apărut în 2015 la editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului este precedat de alte patru volume de Memorii, după cum urmează: volumul I, Intrarea în tunel, apărut la Ed. Meridiane în 1991, consemnează arestarea tînărului de 20 de ani, şi o parte din activitatea sa în cadrul rezistenţei de dinaintea acestui moment. Următorul volum, Potcoava fără noroc, apare în 1994 şi cuprinde perioada petrecută în penitenciarul de la Craiova. Pecetea diavolului este titlul celui de-al treilea volum al seriei, care a apărut în anul 2002 la editura aceluiaşi Institut şi care consemnează primele semne ale experimentului reeducării de la penitenciarul Piteşti, cuprins pe larg în volumul apărut zece ani mai tîrziu, Prea mult întuneric, Doamne!. Volumul de faţă, al cincilea, îşi va găsi urmarea în alte pagini, căci momentul 1956, cu care se încheie, este urmat de alţi şapte ani de periplu carceral. Însă opera lui Radu Ciuceanu nu se „limitează” la rememorarea mediului fizic şi psihologic din închisorile comuniste. Începînd cu anul 2001, domnia sa a publicat o serie de volume privind Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, al cărei ultim volum, al cincilea, a apărut în 2007 şi a fost realizat în colaborare cu Puica Buhoci. De asemenea, tot în 2001, la Editura Charme-Scott, Bucureşti, îi apare studiul Autocraţie şi naţionalism. Destinul unei dinastii (1665-1856), reprezentînd teza de doctorat a istoricului, care a mai colaborat şi la numeroase alte studii despre fenomenul prigoanei comuniste.

Amplul volum de memorii La taină cu diavolul, asupra căruia mă voi opri în cele ce urmează, impresionează prin diversitatea aspectelor mediului concentraţionar pe care le cuprinde în paginile sale, oferind, astfel, multiple puncte de vedere din care poate fi abordat, dar şi multiple teme de reflecţie, vizînd un public larg. Şi nici nu se poate altfel, în condiţiile în care istoria ţării şi istoria oamenilor care au suferit pentru ea ar trebui să fie un subiect de interes pentru fiecare. Complexitatea problemelor abordate în cartea fostului deţinut politic Radu Ciuceanu a determinat, probabil, şi prefaţarea ei de către mai multe personalităţi din sfere culturale diferite. Astfel, Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, şi dr. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic de Bucureşti, insistă asupra laturii spiritual-duhovniceşti a cărţii şi a autorului ei, pe cînd acad. D.R. Popescu vorbeşte despre scrierea memoriilor carcerale ca „datorie”, iar acad. Răzvan Theodorescu surprinde multipla funcţionalitate a volumului, determinată de natura publicului: pentru cei care au trăit evenimentele rememorate, ea constituie un remember, pe cînd pentru tineri, cartea are funcţie pedagogică ş.a.m.d.

Paginile cărţii de faţă sînt memorabile mai cu seamă prin oamenii exemplari care o populează, adevărate modele de umanitate şi eroism. Putem spune că aceştia reprezintă oameni-romane, ale căror poveşti pot constitui tot atîtea cărţi cu consistenţă spirituală, dar şi documentară. Este ceea ce face ca fiecare dintre cele 69 de capitole ale volumului La taină cu diavolul să fie citit cu sufletul la gură şi cu un interes constant, menţinut tocmai de apariţia perpetuă în scenă a noi şi noi modele umane. Un astfel de om, prieten al lui Radu Ciuceanu la Jilava, a fost Nicolae Chiselev (Puiu). Apropiindu-se eliberarea sa din închisoare, el îi propune deţinutului Ciuceanu un schimb de identităţi, pentru că acesta din urmă ar avea şanse mai mari ca, în libertate, să facă ceva pentru a schimba situaţia ţării, avîndu-se în vedere apartenenţa sa la rezistenţa anticomunistă înainte de arestare. Oferta este, desigur, respinsă, însă în condiţiile în care se aflau ea însemna enorm, iar Radu Ciuceanu îi declară prietenului său că „Nu voi uita mult timp, poate niciodată, imposibila ofertă din seara asta”. Un alt om a cărui conduită s-a impregnat în amintirile fostului deţinut este doctorul Moţiu, medic-şef la penitenciarul Văcăreşti, unul dintre puţinii oameni care, deşi parte a personalului penitenciarului, empatiza cu deţinuţii. Prinţul Radu Sturdza, coleg de celulă la Văcăreşti, este un alt om cu care Radu Ciuceanu se împrieteneşte în perioada detenţiei. Viaţa sa poate fi considerată oricum, doar banală nu, după cum aflăm şi dintr-o scurtă prezentare pe care un alt coleg de celulă i-o face: „domnul din faţa dumitale este Radu Sturdza, cu mutră de Domn şi Voievod, fost matematician, fost locotenent la Vînătorii de Munte, erou la Sevastopol, rănit acolo grav şi, ulterior, bandit, condamnat la ani grei de puşcărie de actualul regim”. Dincolo de torturile fizice şi psihice suferite în detenţie, ceea ce a marcat această perioadă pentru Radu Ciuceanu şi a mai îndulcit lipsa libertăţii au fost tocmai aceste legături stabilite între oameni trecuţi prin aceleaşi suferinţe, legături care nu de puţine ori ajungeau la stadiul prieteniei, determinînd o mai subtilă conştientizare a trecerii lente a timpului: „Prieteniile în temniţă le-am asemuit firelor de nisip care se scurg în clepsidră şi se adună, paradoxal, fără să măsoare timpul trecut. Adunate la un loc, ele pot, însă, demonstra, cu siguranţă, ţesătura unei legături ce se poate înfiripa şi afirma independent de pecetea vremii”.

Nu putem uita atunci cînd vorbim de modelele umane pe care cartea de faţă le promovează de unul care se impune de la sine, fără a necesita o prezentare directă şi explicită, şi anume autorul însuşi, Radu Ciuceanu. Supravieţuitor al „abatoarelor umane” care au fost penitenciarele regimului comunist, istoricul a rămas un exemplu de stabilitate, supravieţuirea sa nefiind doar una fizică, ci şi una morală, după cum ni se relevă din unele episoade ale cărţii, autorul ei refuzînd să facă compromisuri.

Avîndu-se în vedere mediul şi contextul în care se petrec toate evenimentele din Memoriile lui Radu Ciuceanu, prezenţa oamenilor lipsiţi de orice simţ al valorilor şi al umanităţii este iminentă. Figurile care se diferenţiază printr-un grad ridicat al bestialităţii, al violenţei şi al lipsei de empatie sînt, în primul rînd, Eugen Ţurcanu, „tartorul cel mare al reeducării”, urmat de Alexandru Popa (Ţanu Popa), descris ca o adevărată maşină de tortură, Mihai Livinschi, subaltern docil al celui din urmă, şi alţii. Lumea carcerală pare a fi una maniheistă, în care doar binele şi răul pot fi reperate, relativul stînd sub semnul întrebării: „În puşcărie nu poţi face o departajare strict şi definitivă decît atunci cînd este vorba de un om bun sau rău. Răutatea este cea mai vizibilă şi mai uşor de constatat. Bunătatea se bucură de un cu totul alt statut şi, chiar dacă are un afişaj personal, ea devine, în curînd, un bun public, în mediul zăbrelit, recunoscut şi recomandat după luni şi ani de graţie…”

În prefaţa sa, conf. univ. dr. Octavian Roske remarcă faptul că Radu Ciuceanu nu pune accentul în paginile rememorate pe tortura fizică, ci pe cea psihologică. Ne frapează atmosfera creată în jurul actelor de violenţă, ceea ce se petrece înainte şi după executarea acţiunilor inumane. La fel, frica ajunge să fie o stare determinată nu de durerea fizică, ci este frica de a nu putea rezista emoţional, frica determinată de responsabilitatea asupra vieţii altora, nu numai asupra propriei vieţi. Radu Ciuceanu îi declară unui coleg de celulă de la Gherla: „Nu mi-e teamă c-o să-mi ţîşnească din nou lacrimile sau că o să ţip de durere ca un animal. Groaza mea a fost şi este că o să ajung iresponsabil de ceea ce vorbesc sau de ceea ce scriu şi o să bag la puşcărie oameni care au fost lîngă noi şi ne-au ajutat…”. Ni se explică şi cum viaţa carcerală te învaţă în timp să îţi controlezi emoţiile de zi cu zi, banale şi de nereperat în condiţii normale, însă care constituie un pericol pentru supravieţuirea în închisoare: „În temniţă, stările emotive nu se explică. Încetul cu încetul, de-a lungul anilor, ţi se stinge surîsul pe buze, ba chiar dorinţa de a-l exprima. În puşcărie nu se rîde şi, deopotrivă, nu se plînge, întrucît ambele stări te dezghioacă şi te fac vulnerabil”. Însă cel mai important este autocontrolul în momentul interogatoriului: „îmi intrase, în sînge şi în gesturi, controlul a tot ceea ce însoţeşte aparatul unui interogatoriu: ochi, maxilare, tonul vocii, mişcarea epiglotei, camuflarea ţintei, tremuratul mîinilor, sudoarea pe faţă şi, mai ales, poziţionarea corpului pe scaun!” În ciuda autocenzurării afişate, spiritualitatea, credinţa şi speranţa libertăţii şi a revederii celor dragi erau trăiri unanime printre deţinuţi, deşi ţinute sub tăcere. Nota diferită o constituie momentele marilor sărbători creştine, cînd atmosfera între deţinuţi capătă o altfel de încărcătură spirituală. De asemenea, se disting şi momentele în care deţinuţii trădează umorul, însă un umor negru, determinat de atmosfera terifiantă: „Inginerul Păunescu era o umbră de om, nu cred să fi depăşit 40 kg. şi, cum ne amuzam noi, decanii puşcăriei, în faţa unor astfel de arătări umane, declaram că poseda 40 kg. cu oase cu tot”.

Toată această conduită care se impune de la sine ţine de un cod de legi nescrise al mediului concentraţionar. Acestuia îi putem adăuga şi alte comportamente şi acţiuni care formează o radiografie a adaptării la viaţa carcerală, precum „chestionarul” la care este supus un nou-venit de către colegii de celulă, pentru că „desluşea şi preciza firul detenţiei şi eventualii martori” şi pentru o „fixare a abcesului şi care-l recomanda, în chip absolut, pe noul venit”. Spiritul analitic este o trăsătură regăsită la multe dintre „personajele” care populează închisorile acelor vremuri. De remarcat este modul în care acestea reuşesc să facă conexiuni între ceea ce se întîmplă în ţară, în afara zidurilor penitenciarelor, şi modul în care situaţia rezonează asupra tratamentului aplicat deţinuţilor şi asupra comportamentului adoptat de personal. O altă regulă, însă venită din partea sistemului de această dată, era cea a regimului special la care erau trecuţi cei care se apropiau de eliberare, regim care consta într-o îmbunătăţire a condiţiilor de tratament, din toate punctele de vedere, cu scopul, se înţelege, de a nu trăda, odată eliberat un deţinut, prin înfăţişarea sa, duritatea adevăratei situaţii din închisori.

O altă modalitate de a rezista trecerii timpului presupunea schimbul de informaţii şi de credinţe de ordin intelectual. Se remarcă din punctul acesta de vedere „cenaclul istoric” de la camera 99 a penitenciarului Gherla, fosta „cameră a morţii”, cenaclu la care se discutau evenimentele deceniului al cincilea, evenimente din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, acţiunile Mişcării Legionare, acţiunile Armatei Roşii pe teritoriul românesc ş.a., în condiţiile în care unii interlocutori fuseseră martori ai evenimentelor cu pricina. Atmosfera intelectuală se resimte pregnant şi la Văcăreşti, unde se reunesc în acelaşi „salon” foşti oameni politici, oameni ai armatei, avocaţi de renume (precum Jean Cohen), filosofi (de exemplu, Ernest Bernea), iubitori de literatură şi cunoscători avizaţi ai istoriei. Sub auspiciile acestei atmosfere, Radu Ciuceanu, el însuşi fiul unui cunoscut profesor de istorie din acea perioadă, Ştefan Ciuceanu, declară: „În temniţă, un regim bun, intelectual, dizolvă graniţele orelor, concentrîndu-le în două etape, despărţite de prînz. Regimul prost, cu valenţe de exterminare, dilată ceasurile, prin suferinţa picurată clipă de clipă”. Prin aceste „colocvii” organizate în mediul ostil al închisorii, cititorii iau contact cu Istoria şi cu principalii ei actori (istoricul Dan Falcan îşi intitulează, de altfel, partea sa din prefaţă Întîlnirea cu Istoria).Astfel, cartea nu oferă doar modele şi lecţii de viaţă, ci şi adevărate lecţii de istorie (a României, dar şi universală), de literatură, geografie sau diplomaţie politică.

Radu Ciuceanu demonstrează în volumul de faţă o capacitate rară de memorare a informaţiilor şi a evenimentelor trăite, cu o apetenţă aparte pentru detaliul anecdotic. Remarcabilă mi s-a părut şi dinamica dialogului, care trădează veleităţi de romancier. Fără această aplecare spre literaturizare, Memoriile fostului deţinut politic ar fi constituit un preţios, dar fad document istoric. Însă dincolo de dimensiunea documentară şi de cea stilistică, ceea ce rămîne în memoria cititorilor este lecţia de umanitate şi de supravieţuire pe care al cincilea volum din seria Memoriilor lui Radu Ciuceanu ne-o aduce în prim plan. O lecţie despre importanţa de a fi om oferită de oameni ale căror rol şi loc în istorie merită şi trebuie să fie recunoscute.

 

 

Revista indexata EBSCO