Oct 26, 2016

Posted by in Ex libris

Octavian SOVIANY – „Toate singurătăţile noastre sunt copaci retezaţi…”

Puţin interesată de ultimele mode poetice, care operează mai degrabă cu senzaţii decît cu sentimente, Angela Furtună (Misterele de la Ilisos, Editura Vinea, 2015) scrie o poezie anticanonică, elegiac-meditativă, interiorizată, din care nu lipsesc însă accentele de revoltă sau grimasa sarcastică, iar trăirile sînt trecute întotdeauna prin filtrul reflecţiei.

Natură anxioasă, neliniştită, subversivă, poeta resimte angoasa timpului,  evocă imaginea clepsidrei ce se goleşte pe nesimţite, corpurile mumificate, antichităţile: „sînt o mumie cît se poate de vie/ supravieţuiesc ciugulind din alte mumii/ şi mă simt bine/ în secţiunea scriitorilor/ uitaţi, interzişi, vînaţi sau marginalizaţi// îmi aud inima/ cum se adună încet la baza clepsidrei/ praf de solzi sub soarele aprig/ cuibărit în burta unui dragon/ ce locuieşte în vitrina magazinului de antichităţi/ printre unghiile şi vechiturile de lux ale prinţesei/ cleopatra trubetzkoi/ din calea victoriei nr. 194// dacă inima ar fi făcută numai din litere, îmi spun,/ atunci e sigur că sufletul s-ar poticni mereu/ novice silabisind/ chiar şi atunci cînd/ îşi ştie pe de rost cuvintele/ şi adîncimea cicatricilor –/ dar inima atinsă de nebunia prinţesei/ e făcută din scorburi/ umplute cu bîlbîieli” (ce am învăţat de la drumul care mă povăţuieşte în şoaptă?).

Volumul îi va aparţine astfel unei conştiinţe traumatizate de toţi şi de toate (nu întîmplător primul ciclu se numeşte cuvinte post-traumatice), care şi-a constituit tocmai din aceste traumatisme un fel de a doua natură, destinată să reziste eroic la suferinţă. Conştiinţă traumatizată şi traumatizantă în acelaşi timp, căci poezia este destinată – în viziunea autoarei – să producă asupra cititorului şocuri şi crize menite să-l trezească din starea lui obişnuită de inerţie: „doar o supraveghere a firii/ cînd libertatea nu poate fi acceptată decît/ ca o cămaşă de forţă aruncată  peste un grup de copii/ ce se joacă de-a războiul/ şi nu reuşesc să cîştige lupta cu viaţa// în timp ce intră în valuri şi plutesc/ ca nişte pene de albatroşi pe luciul apei,// copiii mă învaţă să urc pe o scară ce nu se sprijină/ decît în vîrful unui copac care nu există// să cauţi eliberarea fără să te împotriveşti,/ la fel cum îţi aduci aminte// fără să vrei/ de oamenii care şi-au construit prin trecerea ta/ o traumă// pe care sînt condamnaţi să o poarte în cocoaşă” (oamenii care şi-au construit prin trecerea ta o traumă).

Dispoziţia armonioasă de a scrie pare că se conjugă, uneori,  cu o pulsiune violentă a cuvintelor –  care e totodată agresivă şi autoagresivă –, şi trezeşte la viaţă fauna tenebroasă a inconştientului, din mînie sau din resentiment, în căutarea ieşirii dintr-o apostazie: „încă o dihanie, încă o dimineaţă reală/ petrecută în mijlocul mulţimii/ îngropate în asfalt ca în chihlimbar/ care în genunchi/ care topit// care răsucit cu faţa la rai/ care măcinat între pietre/ cerînd regilor dreptul de a avea umbră/ mai scurtă la amiază/ prelungă la căderea serii// frumoasă dihanie, realitatea gloatei/ cînd se holbează la tine/ albă şi umedă/ sub ploaia de noiembrie/ şi te face să scrii// aici, în vitrină, printre exponate,/ mînă scheletică trage dihania afară din cerneală/ peste o pagină ce conţine un poem pe care, chipurile/ (din cîte susţine neputincioasa critică literară)/ l-ai fi scris atunci cînd/ cel rău din tine l-ar fi gonit/ pe cel bun din tine/ dibuindu-i ascunzătoarea de cuvinte/ şi dîndu-i foc (…) în timp ce tu încerci să-ţi aminteşti/ ce este realitatea/ şi cine face legea/ în fiinţa ta de miracole (dihania ce te face să scrii).

Monologurile personajului liric se desfăşoară pe fundalul unei lumi ostile, în care fiecare necunoscut poate să se transforme în agresor, plasată sub semnul exterminării potenţiale: „de fapt, mă gîndeam la felul în care/ se despart generaţiile, cu o îmbrînceală,/ cei tineri surpîndu-i pe cei bătrîni,/ iar cei epuizaţi sorbind vlaga celor proaspeţi –/ (…) dintr-o dată, drumul mă părăseşte/ se îngustează/ şi mă îngurgitează cu poftă/ interiorizîndu-se/ precum o axă a lumii mele,/ sunet stors în pizzicato pe o coardă/ între suiş şi prăbuşire –// mai apoi, drumul trece/ odată cu mine prin/ cei ce rămîn fără/ propriul lor sens,/ smulgîndu-i din vedenia iluziilor,/ icon de iluminare –/ la fel cum firul de oţel cînd despică/ în două ţeasta unei fiinţe nemaivăzute:/ jumătate pentru cochilia primului copil cealaltă jumătate pentru masca mortuară” (ce am învăţat de la drumul care mă povăţuieşte în şoaptă?).

Umanitatea ce populează această lume poartă mărcile grotescului şi ale derizoriului, e o umanitate bolnavă, un veritabil „insectar” în care sînt prezente toate malformaţiile naturii umane: „nu e o lume de prieteni/ nu e o plajă plină cu trupuri de marmură/ ci e un sanatoriu de anxioşi/ devianţi şi fanatici/ pentru care cel mai probabil eveniment cultural/ din următoarea lună e sosirea unui stol de email-uri şi de sms-uri/ ori beţia din ziua de salariu la mall după care urmează o teribilă nevoie de a-şi eviscera/ propriile idealuri ratate/ cu elanul unui cîştigător la loterie/ cînd înţelege brusc că nu este pregătit pentru un purcoi de bani/ la fel de mult cum nici pentru subterană nu este//  noul val e un curent uşor/ ce duce la rigolă mucurile de ţigară/ urina de după beţie şi sîngele vărsat în cenaclu/ de poeţii care încă mai au erecţii în timp ce îşi imaginează/ că nevestele lor vor rezista ispitei de a fi simple muze/ crucificate/ pentru un pariu literar-politic” (noul val).

În faţa acestui spectacol, pe cît de hilar pe atît de dezgustător, actantul liric are o mişcare de repliere în sine însuşi, asumîndu-şi condiţia fiinţei solitare care îşi caută cu înfrigurare propria identitate: „toate singurătăţile noastre/ sînt copaci retezaţi/ în care cresc zilele şi nopţile/ ca nişte scorburi// tu, locuitor al acestui paradis,/ ştii desigur că prima oară grădina ţi se arată în minte/ ca un vis întîmplător,/ doar cît să intuieşti rostul singurătăţii tale/ printre singurătăţile celorlalţi// în această lume,/ singura cale de a afla cine eşti/ e să te rătăceşti de toţi,/ strigînd apoi după ajutor/ cînd nimeni nu mai spera că vei fi redescoperit” (pentru că nimeni nu a avut curiozitatea să se apropie de tine ca de o premoniţie).

Singurătatea predispune la fantazare, pune în mişcare mecanismele secrete ale închipuirii şi ale viziunilor transdisciplinare, iar în poemele Angelei Furtună vor apărea astfel – post-hipnotic (în registrul de acum ştiut al poetei care a impus în literatură această direcţie) – , evaziunile în oniric, reveriile care evocă un tot ce se întinde de la univers pînă la fractali, sau de la ritualurile de trecere pînă la, bunăoară, paradisurile infantile ale fructelor şi zaharicalelor: „privesc în gol doar visez şi deschid ochii/ iar starea aceasta zen mă îmbracă în mantia/ unei fetiţe care şi-a lipit faţa de fereastra cupeului/ cu care pleca în taxid la anul 1850 scotocind după/ cutii de scoici, comete şi cartoane mov/ borcane, sticle verzi şi mojare/ sipeturi, săculeţi de mătase şi site de bambus/ bune pentru păstrat biscuiţii cu salep/ cataifurile pîntecoase înghesuite printre sarailii şi rahat/ dulceţuri de lămîi mici de genova/ dulceţuri de smochine de hio/ dulceţuri de fragi vestiţi în mărime de la constantinopol/ lisă cu pergamote pesmeţi de pressburg/ pişcoturi cu nuga unse cu ciocolată plină de alune/ pesmeciori de braşov umpluţi cu brînză de sibiu/ şi leuştean dulce acrişor cules din luminişurile sinaei” (la capşa, după taxid).

Asemenea  momente de înseninare îşi fac însă rar apariţia în poemele din volum; viziunile poetei sînt în general sumbre, neliniştite, străbătute de presentimentul morţii care e evocată ades: „o încercare de a dărui/ o formă incoerenţelor/ şi de a ţese/ pentru rătăciri un fir călăuzitor// starea de roşu şi negru:/ un avertisment ce pune fiinţa/ în tensiunea de maximă încărcare/ luciferică// a iubi sau a muri:/ suprafeţele a două oglinzi/ privind fiecare numai către îngerul ei/ se intersectează în sufletul unui om;/ din această tăietură, vor ţîşni mereu/ oceanele clepsidrei –/ unul către celălalt,/ pe un drum feroce şi blînd” (învaţă să iubeşti moartea).

Asemenea înfiorări thanatice îşi găsesc expresia în poeme de „trecere” ce înfăţişează călătorii imaginare prin lumea de dincolo, cu valenţe de gestă de iniţiere, care nu conduc însă decît la profetice iluminări şi la un eşec al cunoaşterii ce se ciocneşte de propriile limite, toate rămînînd undeva suspendate în gol, pentru că adevărul ultim nu va fi revelat niciodată: „nu credeţi că noi toţi sîntem/ prea puţin treji pentru a înţelege că/ realitatea este de fapt un poem ce ne rescrie destinul?// au apărut în faţa mea/ cele patru mari eliberări:// îngerii care urcă, cei înveşmîntaţi în lumină verde/ şi cei  înveşmîntaţi în lumină albastră// îngerii care coboară, cei înveşmîntaţi în lumină roşie şi cei înveşmîntaţi în lumină violetă// toate aceste ritualuri se reped către mine/ ca un dans ce începe înafara mea şi smulge apoi/ alene/ sferele din care e făcut corpul ermetic// faţa e acoperită cu văl/ îngerii nu se văd între ei, ci se arată numai/ celor nepregătiţi să vadă,/ pentru a rămîne veşnic în adînc/ ce se ascunde în spatele vălului? îl întreb/ pe sacerdotul de la sais/ şi adevărul e acolo, dar nimeni nu se poate bucura de el/ şi numai un văl mă desparte de adevăr?/ după moartea întîmplătoare vine o iluminare ratată” (celor nepregătiţi să vadă, pentru a rămîne veşnic în adînc, III).

„Marea călătorie” va deveni în cele din urmă aventura despărţirii poetului de cuvinte, trecerea de la rostire la o tăcere încordată şi plină de înţelesuri, pe care nu le mai poate articula niciun limbaj, căci nucleu apofatic: „pentru marea călătorie ce abia acum începe/ vom lua cu noi umbra ce scade/ picătura ce se usucă/ motanul bătrîn subţire ca fumul/ gîtlejul adîncit cum o groapă din care se iţeşte firul de iarbă/ cuvîntul// vocea care se aude e vîntul cînd ne smulge din rădăcină/ nuiaua de molid/ bulgării de sare ascunşi în cuibul căprioarei/ vîntul-cuvîntul// vom călători, în sfîrşit, către părinţii dezlegaţi/ ne vom împotrivi unui ţărm la care valul nu ajunge/ iar atunci cînd în urmă noastră nu va mai păşi/ credinciosul păianjen al zilei/ vom şti că despărţirea de cuvinte nu e un răspuns/ ci numai următoarea întrebare”  (despărţirea de cuvinte).

Există în aceste poeme ceva din spiritul vechilor cărţi de înţelepciune, iar poezia Angelei Furtună capătă aici accente sapienţale, ce devin şi mai evidente în ciclul Experimentul identităţi matrioshka. În opinia mea acesta reprezintă partea cea mai originală şi mai convingătoare a volumului. Autoarea mizează acum pe o maximă concizie, poemele sună aproape ca nişte sentinţe, discursivitatea a dispărut. Ai impresia că te găseşti în faţa unor străvechi tăbliţe de lut, inscripţionate cu învăţături stranii: „străin de tine/ şi totuşi înăuntrul tău/ ascultă cum se contractă universul// şi pulsează prin arterele tale/ niciodată nu vei mai dormi/ pe un cîmp cu lalele// la răscruce te aşteaptă/ un înţelept/ zdrobit mărunt/ e pofta de a trăi/ cît o lumină pe un chip omenesc”. Iar principala ambiţie a autoarei pare a fi aceea de a-şi constitui poemele într-un manual sui-generis de înţelepciune. Lucru destul de rar în contextul liricii actuale şi, totodată, demn de respect, care îmi întăreşte convingerea că Angela Furtună e un poet cu personalitate, din specia celor ce încearcă mereu să ridice temperatura în athanor.

 

Octavian Soviany

Angela FURTUNA Misterele de la Ilisos, Vinea, 2015

 

Revista indexata EBSCO