Oct 26, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Tristan Tzara – scurtă poveste cu incurabilul teribilist

Pe la vreo 16 ani, în 1912, Tristan Tzara, elev la un liceu din Bucureşti, dă la iveală, împreună cu cel care avea să-i devină prieten, Ion Vinea, şi cu alt prieten, nedespărţit pentru o vreme, Marcel Iancu (Janco), o revistă juvenilă botezată Simbolul. Fără îndoială că titlul dădea în vileag orientarea adolescenţilor către poezia simbolistă, pe atunci în mare vogă în România. Printre modele: Ion Minulescu, Claudia Millian, N. Davidescu, Al. Th. Stamatiad, Emil Isac, Eugeniu Ştefănesc-Est, dar mai ales Adrian Maniu, ultimul considerat nu atît simbolist cît un important imagist. Revista a vieţuit din octombrie pînă în decembrie 1912, însă a găzduit în paginile ei versuri care anunţau doi poeţi a căror valoare avea să fie recunoscută nu peste multă vreme. În Simbolul se puteau vedea ilustraţii semnate de Adrian Maniu, Claudia Millian, Iosif Iser. A fost publicat acolo chiar şi un poem al lui Alexandru Macedonski. Gazeta efemeră a fost considerată, cu relativă îndreptăţire, un punct distinct în evoluţia modernismului românesc şi un preambul al avangardei de peste cîţiva ani. Desigur că spiritul celui care a semnat la început cu pseudonimul S. Samyro, ca şi al lui Ion Iovanaki (Vinea), se întrezărea în versuri de o bună factură. Cele cinci poeme publicate de Tzara în Simbolul sînt un melanj simbolist şi expresionist, mişcări pe atunci dominante în Europa de Vest şi Centrală. Ele vădesc un real talent şi o detaşare incipientă faţă de cutumele epocii, de tradiţionalism şi de ruralismul semănătorist în special. Neaplecarea faţă de establishment îl prefigurează, putem spune, pe insurgentul de peste puţini ani. Am considerat cîndva prezenţa lui Tristan Tzara la Simbolul şi apoi la Chemarea drept o etapă predadaistă a biografiei şi a creaţiei sale, urmată fiind de cea dadaistă propriu-zisă şi apoi de o treia, postdadaistă, după 1921, care a fost postulată şi de criticul şi istoricul francez Marc Dachy, autor al mai multor lucrări despre mişcare.

Chemarea, revistă într-un anume sens cu denumire premonitorie, a publicat în toamna lui 1915, prin grija lui Ion Vinea, două poeme pentru prima dată semnate cu numele de Tristan Tzara. Era exact perioada cînd cel al cărui nume real a fost Samuel Rosenstock a simţit… chemarea  Elveţiei, stat neutru în plin război mondial. În octombrie 1915 acesta se opreşte la Zürich, unde îl reîntîlneşte pe Marcel Janco şi pe unul din fraţii săi, Jules. Cei doi, animaţi de spirit antirăzboinic şi antitradiţionalist, neagreînd sub nicio formă naţionalismul vremii, se învîrt prin cercurile nonconformiste, marcate de idei socialiste, din metropola elveţiană. Tzara îl va cunoaşte pe Hugo Ball, poet anarhist german, şi pe juna lui soţie, englezoaica Emmy Hennings, artistă de cabaret,  şi împreună se gîndesc la o manifestaţie care să iasă din obişnuit, să încerce să deturneze atenţia de la carnagiul terifiant din Europa. Ceva pacifist, dar totuşi turbulent… La începutul lunii februarie 1916 Hugo Ball închiriază un local ce se va numi Le Cabaret Voltaire. Spaţiul era destinat spectacolelor şi expoziţiilor, dar, în primul rînd reuniunilor noii grupări, care, în cel dintîi moment, alături de Tzara şi Ball, îi mai contabiliza pe Arthur Segal, Hans (Jean) Arp, Otto van Rees, Max Oppenhaimer ş. a. Acolo, la 5 februarie 1916, într-o atmosferă desigur fulminantă, are loc evenimentul fondator al mişcării Dada. Tristan Tzara, teribilistul precoce, avea să împlinească 20 de ani puţin mai încolo, la 16 aprilie 1916! În martie 1916 se alătură grupului şi scriitorul german Richard Huelsenbeck. Le Cabaret Voltaire se închide de voie, de nevoie, în vara lui 1916 şi se mută în alt stabiliment. Atît cît a durat Cabaret Voltaire, adică vreo jumătate de an, localul a aparţinut în exclusivitate dadaiştilor. Acolo a fost lansat la inaugurare şi numărul unic al revistei cu acelaşi nume, Le Cabaret Voltaire, şi tot acolo s-au auzit şi văzut reprize informale de muzică, dans, recitaluri poetice, jonglerie, mimică, performări ale unor clowni etc. S-a mai spus că la Cabaret Voltaire şi-ar fi etalat anumite experimente unii scriitori şi pictori asemenea lui André Gide, Guillaume Apollinaire, Alfred Jarry, Jacques Vaché, Marcel Duchamp, Francis Picabia.

În textul iniţial din Le Cabaret Voltaire Hugo Ball anunţa intenţia unor tineri temerari de a gîndi diferit, împotriva curentului naţionalist şi belicos, visînd la alte idealuri,plănuia înfiinţarea altei reviste internaţionale numite Dada etc. Avînd în vedere asemenea argumente, scriitorul Walter Serner l-a creditat pe Hugo Ball drept întemeietor al mişcării, acuzîndu-l pe Tristan Tzara de abuz şi uzurpare a meritelor ce îi sînt în general atribuite. Tot lui Hugo Ball i s-ar datora şi alegerea faimosului nume prin binecunoscuta manieră a prelevării lui dintr-un dicţionar deschis la întîmplare cu ajutorul unui coupe-papier. Tristan Tzara însuşi şi-ar fi declinat pretenţiile de „naş”, dar Marcel Iancu l-a socotit îndreptăţit la paternitatea termenului. Oricum, Tristan Tzara a mai adăugat noi sensuri vocabulei titulare şi a fost cel mai persistent dintre membrii fondatori. Chiar înainte de sfîrşitul primului război mondial Tzara era recunoscut drept promotor al mişcării. Tangenţial fie spus, Walter Serner a fost un scriitor de limbă germană, autor al unui destul de cunoscut manifest dadaist; el se născuse în 1889 la Karlovy Vary, vestit oraş balnear aflat pe atunci în Imperiul Austro-Ungar. A rămas alături de Dada pînă prin 1920 cînd se afla la Paris, ca şi Tzara. Acesta din urmă are însă principalul merit de a fi autor al cunoscutelor Manifeste Dada, şapte la număr, incluse de Henri Béhar în incitantul volum Dada esttatou. Tout est Dada (1994). Acele texte se voiau şi au fost, de fapt, nişte grenade ofensive menite să pulverizeze gîndirea, morala, literatura deja consacrate de spiritul burghez dominant, dar suficient, rigid şi mărginit. Nici gramatica nu a fost ferită de şarjele ofensive ale noii abordări, drept pentru care dadaiştii s-au apucat să confecţioneze inclusiv poeme tipografice care constau din aranjamente deşucheate ale literelor de diverse corpuri şi caractere. Ca să nu mai vorbim despre metoda aleatorie de a compune versuri după faimoasa reţetă dadaistă pentru a face un poem, ce este tot patentul lui Tzara. În fond totul era provocator, de o superbă gratuitate şi nonşalanţă, sfidarea cutumelor de orice fel mergînd pînă la autopersiflare şi autonegare: „Dada nu este nimic” (Dada n’est rien), cum  stă scris în Manifest Dada 1918. Cu toate acestea Tzara a declarat că este împotriva manifestelor şi a principiilor ipocrite prin uzanţa lor!

Începînd din 1918 dadaismul iradiază în Germania, Franţa şi chiar în Italia. Curentul e făcut cunoscut şi cîştigă destui adepţi în Germania graţie lui Richard Huelsenbeck. În inima Franţei, chiar în Parisul modernist, ideile mişcării Dada sînt răspîndite de Tzara însuşi care gravitează în cercul revistei Littérature (1919), unde-i cunoaşte pe tinerii viitori suprarealişti André Breton, Louis Aragon, Philippe Soupault, Georges Ribbemont-Dessaignes, Paul Éluard. Dar ce spun eu „tinerii viitori suprarealişti” de vreme ce Breton se născuse în acelaşi an cu Tzara (1896), iar Éluard chiar cu un an mai devreme! Tristan Tzara şi promotorii suprarealismului făceau parte din aceleaşi contingente! Tzara, împreună cu Breton, Aragon şi Soupault au făcut o incursiune la Köln ca să ia aminte la colajele lui Kurt Schwitters şi Max Ernst, primul un cunoscut dadaist iar al doilea un aliat al suprarealismului în scurt timp.

Ca şi Guillaume Apollinaire pe care-l preţuia, Tristan Tzara a fost un inamic al futurismului italian despre care el spunea ca a fusese înghiţit de dadaism cu pene cu tot, ca apoi să fie regurgitat. Cu toate că nu l-a agreat deloc pe şeful şcolii futuriste de la Milano, Filippo Tommaso Marinetti, politiceşte un militarist cu simpatii pentru extrema dreaptă, Tzara a legat o prietenie strînsă cu pictorul, poetul şi cercetătorul Julius Evola de orientare fascistă, mai tîrziu un sfătuitor al lui Mircea Eliade în materie de istorie a religiilor. În afară de poezie şi teatru, Dada a promovat şi pictura, existînd chiar o Galerie Dada, inaugurată de Tzara şi Ball în 1917, care prefaţează Galeria suprarealistă deschisă de André Breton în 1927. Tot în 1917 Tzara redactează aproape singur revista Dada. Prin Galeria Dada s-a stabilit un contact cu marele pictor italian Giorgio de Chirico, ulterior apropiat de suprarealişti, dar şi cu revista germană Der Sturm. Prin activitatea neobosită, pasionată, a lui Tristan Tzara, dadaismul a căpătat numeroşi adepţi în Europa, aşa cum se va întîmpla în anii ’30 cu suprarealismul, ba chiar mai mult, fiindcă acesta s-a răspîndit şi în cele trei Americi: S.U.A., Mexic, Martinica, Peru. Şi dadaismul a poposit apoi în Brazilia unde ideile lui au ajuns la mare cinste! Pe deasupra, se vorbeşte de mişcarea, e adevărat că mai puţin cunoscută, New York Dada, care s-a născut în metropola americană chiar cu un an înainte de „insurecţia de la Zürich” (Saşa Pană). În 1915 aşadar, la New York, un grup format din Francis Picabia, Man Ray, Marcel Duchamp, Beatrice Wood ş. a. s-au lansat într-o aventură nonconformistă sfidare a burgheziei (Épater la bourgeosie) prin artă şi gîndire liberă. Mergînd pe principii similare, grupul din New York s-a recunoscut în mişcarea de la Zürich, dovadă că în anii următori atît Francis Picabia cît şi Marcel Duchamp au venit în contact direct cu Tzara et Co. Deşi artistul plastic Hans Richter, unul din memorialiştii Dada, afirmă că cei de la Zürich au aflat de New York Dada abia în 1917 sau 1918, în alte surse e consemnat faptul că, la apariţie, Dada a fost salutată cu entuziasm de la New York de însuşi Marcel Duchamp iar Francis Picabia s-a simţit bine acolo de vreme ce, vorbind despre picturile sale ce redau aspecte citadine newyorkeze, Francis Picabia a spus odată că „New York este o citadelă cubistă şi futuristă”! New York Dada a durat pînă în 1923, în timp ce în Europa marele animator a continuat să susţină ideile fondatoare, fiind în legătură, pînă în 1922, cu suprarealismul incipient. Tzara, Breton, Éluard, Aragon, Picabia au performat împreună în diverse experimente la Paris. În primăvara lui 1920 în cadrul unui spectacol de varietăţi de la Théître de l’Œuvre au susţinut lecturi din creaţiile proprii André Breton, Paul Dermée, Francis Picabia şi Tristan Tzara. Nu de pomană unii teoreticieni şi istorici consideră suprarealismul drept o continuare a dadaismului, aserţiune  exprimată şi de Tzara, dar care nu ar fi fost pe placul lui Breton. Între cei doi a intervenit o ruptură în 1922 cînd liderul dadaist a refuzat invitaţia de a participa la primul Congres Internaţional suprarealist, spunînd că el nu se recunoaşte în noua mişcare. O relativă reconciliere între cei doi a survenit abia prin 1930.

În martie 1920, cînd citea din creaţia personală la pomenitul teatru parizian, Tzara poetul se găsea în faza incipientă. Primele culegeri de versuri, Vingt-cinq poèmes, Vingt-cinq (et un) poèmes et De nos oiseaux au fost publicate abia în 1925-1926 şi 1929, iar L’Homme approximatif, cel mai reprezentativ volum de poezii, în 1931. Totuşi o primă versiune (64 de pagini) a celor Douăzeci şi cinci de poeme apăruse la Zürich în 1918 cu ilustraţii de Hans Arp. Poeziile lui Tristan Tzara sînt scrise într-o manieră dadaistă pregnantă, ele lăsînd impresia de aleatoriu, dar la o examinare mai atentă se observă că sînt compuse îndeosebi prin juxtapuneri, ceea ce le apropie de tehnica binecunoscută a colajului, aplicată anterior cu succes de Guillaume Apollinaire în Zone. Impresia de sintaxă bulversată este întărită şi de lipsa (aparentă) a relaţiilor logice din  aproape fiecare vers. Elemente şi imagini disparate din universul tehnic industrial intervin frecvent avînd funcţie minimalizantă (şi)de persiflare. De fapt Dada şi productele sale nu sînt decît rezultatul unei stări de spirit al unor tineri care nu voiau să se ralieze niciunei doctrine.

Tristan Tzara, creditat în mod totuşi exagerat ca un om al extravaganţelor şi extremelor, a fost membru al Partidului Comunist din Franţa, după unii din 1934, dar sigur din 1945, de unde apoi s-ar fi retras. A luat parte ca reporter la războiul civil din Spania (1936-1939) şi la Rezistenţa franceză (1941-1944). Fiul său, Christophe, a luptat cu arma în mînă în detaşamentele rezistente din nordul Franţei. S-a întors în România în 1946-1947, cînd a ţinut conferinţe despre dadaism împreună cu Saşa Pană. A decedat în 1963, în ziua de Crăciun, cu trei ani înaintea fostului camarad de arme din tinereţe, André Breton. Este înmormîntat în cimitirul parizian Montmartre, unde îşi mai dorm somnul de veci Ilarie Voronca şi Victor Brauner.

 

 

Revista indexata EBSCO