Oct 26, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Kālidāsa, două scrieri inedite în versiune românească

După ce fructuoasa epocă a romantismului german reuşea să orienteze interesul europenilor înspre cultura şi literatura hinduse, considerate a fi expresia unui privilegiat exotism ce oglindeşte şi răstoarnă, în fond, mare parte din marotele continentalilor faţă de raportarea lor la alteritate, iată că apetitul pentru acest spaţiu rămîne la fel de viu şi se concretizează în tot mai trudite provocări, cum este şi aceasta, lansate cititorilor în contemporaneitate. Profesorul universitar ieşean Viorica S. Constantinescu, reputat traducător al Poveştilor Fraţilor Grimm, dar şi al Poemelor mistice lăsate posterităţii de Teresa de Àvila, dezvăluie, în paginile volumului de faţă, o primă versiune a poemului în spirit epopeic pe care ni-l dăruia, într-un timp al neuitării, Kālidāsa. Norul mesager, căci despre el este vorba, alături de fragmente din opere născute în siajul acestuia precum Kūmarasambhava sau Anotimpurile (unele traduse, altele repovestite), deşi au parvenit, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, unui public precum cel german sau francez, rămîn încă enigmatice pentru iubitorii cărţii din România.

Efortul cultural de a aşeza vechile producţii literare ale Indiei şi, o dată cu ele, pe Kālidāsa în volume care să fie oferite publicului românesc a ţinut pasul cu încercările europenilor de a şi le apropria pe calea influenţelor literare directe sau a traducerilor cum este cea, răsunătoare, a lui Goethe, care aducea din sanscrită în germană Sakuntala în secolul al XIX-lea. Paralelismul de fond şi formă dintre cosmogonia ce constituie nucleul ideatic al Scrisorii I eminesciene şi Imnul creaţiunii din Rig-Veda (Veda imnurilor de laudă adresate creaţiunii), influenţa orientalismului ca întreg formator asupra lui Eminescu demonstrată de Amita Bhose, alături de traducerile pe care i le datorăm lui George Coşbuc sau Eusebiu Camilar sînt dovada vie a interesului constant, de-a lungul epocilor, pe care publicul nostru îl manifestă, şi prin iscusitele lui vîrfuri, faţă de spiritualitatea Indiei.

O nouă strădanie îşi află deci locul în dinamicul tablou care aşază laolaltă, în deplină armonie, cosmogonia hindusă, mistica erotică din interiorul amintitei mitologii şi fascinaţia constantă pe care acestea le-au exercitat asupra europenilor. Adăugîndu-i, de ce nu, dragostea pentru cuvînt, pentru literatură a traducătoarei însăşi, volumul de faţă încearcă, după cum ar fi putut spune Virgil Ierunca, să umilească reprobabila condamnare la uitare a unui autor aureolat de legendă, despre care, din păcate, cititorul tînăr ştie la ora actuală prea puţin. Cele două versiuni în limba română ale unor opere inedite care îi sînt atribuite lui Kālidāsa – rezultatul actualizării creatoare a unor traduceri, la rîndul lor, pline de miez, dar nu lipsite de suişurile şi coborîşurile specifice distincţiilor de ordin gnoseologic şi semantic –, alături de repovestirile rezultate în absenţa unui text propriu-zis deservesc integrarea poemelor într-un întreg în fond atemporal, specific şi deci reprezentativ pentru ceea ce înseamnă astăzi apartenenţa la cultura Indiei. Prezenta ediţie oferă atît neiniţiaţilor, cît şi celor pasionaţi de orientalistică posibilitatea (re-)întîlnirii unuia dintre cei mai pasionanţi şi importanţi poeţi de expresie sanscrită pe care i-a lăsat posterităţii un spaţiu marginalizat vreme îndelungată fie din pricini istorice, fie, de ce să n-o recunoaştem, pe criterii geopolitice şi religioase.

Explicaţia este, desigur, una cît se poate de simplă: absenţa informaţiei, generată de necunoaşterea, în spaţiul nostru, a limbii sanscrite – limba culturii savante în India clasică –, nu a fost suplinită de constanţa vreunor preocupări cu metodă care să fi venit, cum se întîmplă în alte domenii, din spaţiul cercetării de top. Însă multă vreme nu au fost îngăduite, din prea multă şi nocivă condescendenţă ştiinţifică, nici încercările de popularizare a operei unui uriaş poet, precum cea pe care v-o propunem acum şi care utilizează, respectînd toate rigorile unei conduite oneste în relaţia cu textul-sursă, acele versiuni ale originalului care a transgresat limitele lingvistice, pătrunzînd în limba franceză. Versiunile după care s-a făcut traducerea în cazul de faţă sînt considerate a fi, atît în spaţiul exegezei franceze, cît şi în al celei germane, cele mai apropiate intenţiilor auctoriale, fidele esenţei hinduismului şi lipsite, aşadar, de intenţiile mistificatoare ori de autopromovare cu orice preţ pe care le putem descoperi la noi, căutînd, de pildă, Norul vestitor într-o traducere semnată de George Anca…

Pentru înţelegerea acestor scrieri, cititorul avizat nu se poate lipsi de reperele culturale. Ca şi amprenta societală, sînt în egală măsură indispensabile referinţele intertextuale care nu restrîng, ci deschid calea interpretărilor către o anumită arie de influenţă, una, cum se poate lesne observa, ce nu este determinată strict de apartenenţa etnică, cît geografică. Locul din care acesta îşi trage seva identitară devine prin urmare un marcant factor de orientare al inspiraţiei poetice, topos dinamitard prin care, cum scria Tzventan Todorov în Cucerirea Americii. Problema Celuilalt, identitatea se delimitează îndestulător de Celălalt. Acest din urmă receptor al capodoperelor Indiei antice va descoperi fascinat că liantul care a făcut posibilă curgerea prin aceeaşi albie a creaţiilor anonime, mărturisitoare ale unei oralităţi încărcate de concupiscenţa retoricii, şi opera cultă a lui Kālidāsa, un artefact în fond realizat „sub comănduire”, la curtea dinastiei Gupta nu diferă, în fond, de ceea ce avea să-i unească, peste secole, pe descoperitorii săi europeni: obsesia de a da naştere unei capodopere a cărei finalitate majoră, depăşind intenţia stilistică sau purul divertisment, era să oficializeze expresivitatea naţională, în text regăsindu-se permanent aluzii, dacă nu cumva chiar metonimii ale acelor elemente ce numesc (sau ţin de) fondul identitar.

O dată ajunşi în acest punct, nu putem să nu trecem în revistă marcanta strădanie a iluministului Johann Wolfgang von Gothe, o dată cu care, notează Raymond Schwab în La Renaissance orientale, „Europa învaţă sanscrita”, dar şi valurile succesive ale moştenirii sale culturale în întregul spaţiu european, începînd cu romanticii germani şi continuînd cu cei francezi sau britanici, ajungînd, fără vreo urmă de modestie, la sedimentele orientalismului din creaţia eminesciană descoperite de Amita Bhose sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pentru a ne opri, desigur arbitrar, la Cîntecul celui neiubit din Alcoolurile lui Guillaume Apollinaire. Cele mai consistente ecouri ne vin astăzi din spaţiul francez. Aşa aflăm, de pildă, că „Sakuntala decidea, în 1800, destinul lui Chézy; angelicul tînăr filolog, cu bucle blonde, voia să verifice cu propriii ochi dacă o literatură ignorată pînă de curînd ascundea într-adevăr asemenea comori. Cînd, în 1830, el a publicat versiunea franceză, singura realizată după original, a reprodus, ca epigraf, celebrele versuri ale lui Goethe, iar poetul i-a mulţumit printr-o scrisoare unde aşeza Sakuntala printre stelele care-i făceau noaptea mai plăcută decît ziua: cei patruzeci de ani nu-i stinseseră aşadar pasiunea. Sakuntala a fost un eveniment literar, unul dintre cele care au marcat cursul secolului al XIX-lea; nu influenţîndu-l direct, ci introducînd o competiţie neaşteptată în repertoriul universal. Lamartine va vedea în ea «reunite într-un singur poem, geniile lui Homer, Teocrit şi Tasso» (Curs familiar, II, 338). Chateaubriand, la rîndu-i, a lansat semnalul; în notele pentru Geniul Creştinismului, el o citează la rubrica Poezii sanscrite, apropiind-o de Ossian, pe urmele lui Jones. Referinţa indicată este Robertson’s India; într-adevăr, vorbea despre Sakuntala în An Istorical Disquisition, publicată în 1791, tradusă imediat în germană şi franceză (Recherches historiques sur l’Inde), operă remarcabilă pentru epoca ei”.

Nu putem să nu ne întrebăm astăzi ce ar fi putut însemna, în evoluţia internă a literaturilor generice, o traducere adecvată, în acele vremuri, şi o receptare rapidă în inima Europei, a scrierilor pe care le propune ediţia de faţă, respectiv Norul mesager şi Nunta lui Shiva cu Parvati. Norul mesager[1] ar reprezenta, în opinia conaţionalilor, o producţie literară de tinereţe, în vreme ce fragmentul Nunta zeului Shiva cu Parvati[2] ar face parte din Naşterea lui Kūmara, ce conţine şaptesprezece cînturi dintre care exegeţii i le atribuie lui Kālidāsa doar pe primele opt. Aici, inserţia episoadelor mitologice construieşte şi deconstruieşte textul şi ar fi putut juca un rol esenţial în a le modifica europenilor percepţia asupra unor probleme suficient de delicate, cum ar fi comportamentul conjugal al soţilor…

Cu toate acestea, o atare receptare s-a produs, după toate datele de care dispunem, cu o relativă întîrziere faţă de momentul descoperirii piesei de limbă sanscrită Sakuntala. Într-o covîrşitoare măsură, acest lucru a fost pricinuit de faptul că traducerile, după care şi prezenta ediţie este alcătuită, ne-au parvenit cu oarecare întîrziere. Iar acolo unde ele şi-au găsit receptori potriviţi în persoana unor traducători de mare expresivitate ori creatori ce i-au internalizat opera sub zodia descendenţei mărturisite explicit, făcînd prin urmare posibilă aurita cale de mijloc – a receptării mediate adică –, din nefericire ecourile aşteptate au întîrziat să apară.

Îndrăgostit şi atent în permanenţă să omagieze femeia, căreia îi consacră ample, apoteotice descrieri, dar şi de vestimentaţia, bijuteriile sau parfumurile cu care aceasta pătrunde (în) şi cucereşte lumea înconjurătoare, condamnat să expieze iubirea altora, posedat de un erotism extrem de modern, voaiorul din capodoperele închinate unei teme ce a născut atîtea polemici – iubirea împărtăşită sau pe cale de a fi trăită – seduce, pre-textual, prin misterul care-i aureolează propria biografie. Ea însăşi, apoi, această biografie este dificil de integrat în sistemul de vase comunicante al epocii. Catalogat cel mai adesea drept poet dramatic, dar unul care ştie, „asemenea lui Shakespeare, să îmbine cu o rafinată precizie comedia, drama şi proza, poet savant (s.n.) care reflectă o civilizaţie aristocratică stăpînită de un spirit atît de ales, de gusturi estetice la fel de desăvîrşite precum cele ce predomină în secolul lui Ludovic al XIV-lea”, Kālidāsa a trăit, totuşi, la începutul erei noastre. Observaţia de bun-simţ sub care îşi plasa, în 2005, Christine Devin, în Parvati ou l’amour extrême, efortul hermeneutic merită a fi reluată şi aici, întrucît, citindu-l astăzi, vom constata rapid că tot ceea ce poate fi atribuit epocii lui Kālidāsa face, de fapt, parte din epoca noastră. Acest poet care este mereu atent la efectele dramatice ale textului pe care îl oferă cu generozitate rostirii, nu lecturii (în primă instanţă, nota bene) este pus în scenă, citit, omagiat sau criticat de mai bine de două mii de ani. Şi totuşi, puţine alte opere pot face o „concurenţă” reală şi loială Norului mesager.

Fără a se putea sprijini pe limpiditatea şi acurateţea documentelor, indiferent de continentul pe care-l locuieşte ori din tradiţia religioasă de la care se revendică, cercetătorul de azi al operei lui Kālidāsa întîmpină dificultăţi de cu totul alt ordin decît antecesorii săi. El se confruntă cu o maximă dificultate în transmiterea mesajului acestei opere, provenind din distanţa ce se instalează între momentul lecturii şi cel al producerii propriu-zise a textului, continuînd cu obstrucţionarea perspectivei cititorului asupra a ceea ce înseamnă supraetajarea tipurilor de naraţiune/dramă/poezie în text şi încheind prin neadecvarea semnificaţiei operei rezultate prin traducere la semnificaţia truvabilă în original. Cumva, într-o lume a multiculturalismului şi a toleranţei religioase care se văd cumplit pălmuite chiar în propria lor casă, pledoaria pentru dragoste, bine, adevăr şi frumos – în sensul platonician cu care opera lui Kālidāsa rezonează – pare a semăna tot mai mult cu zgomotul de fond dintr-o curte a surzilor.

Dar, în oglinda netrucată şi stranie în care se privesc secolele „de aur” ale unor literaturi funciarmente diferite, se întrevede limpede un adevăr cu care poate opera comparatismul. În efortul de a atinge (ideatic şi formal) capodopera, artistul-somet al unei epoci, cum este cu prisosinţă şi Kālidāsa, cel căruia regele îi cunoaşte şi îi apreciază producţiile literare, devine neînseriabil. Cu alte cuvinte, el nu mai poate fi clasat într-o categorie fixă, în canoanele epocii sau în limitele stricte ale vreunui curent literar, ci îşi conţine propria metanoia. Iar opera sa, în ansamblu, deşi puternic amprentată etnic şi geopolitic, se preschimbă într-o metanaraţiune transistorică.

 

[1] Traducere şi prelucrare de Viorica S. Constantinescu după transpunerea din limba sanscrită în limba franceză a lui Armand Albert Guérinot: Meghadûta. Le Nuage messager. Poème hindou de Kālidāsa (Ernest Leroux, Paris, 1902).

[2] Traducere şi prelucrare în proză de Viorica S. Constantinescu, după traducerea din limba sanscrită a lui Hippolyte Fauche, Le Koumara-Shambhava (A. Durand, 1860).

Revista indexata EBSCO