Oct 26, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Safari românesc

Între 3 octombrie şi 22 februarie 1895, boierul moldovean Dimitrie Ghika-Comăneşti şi fiul său, Nicolae, au întreprins o expediţie de vînătoare în Africa, pe un traseu antefixat. Aventura lor, foarte exotică şi costisitoare, pentru posibilităţile româneşti ale epocii, a implicat plecarea din Trieste, cu vaporul, pe Adriatică, traversarea Mediteranei şi a Mării Roşii, trecerea prin canalul Suez şi ajungerea în Golful Aden, ales ca punct de pornire, cu popasuri în porturi şi la reşedinţe guvernamentale britanice. Cu documentare precisă (lectura unor cărţi ale altor temerari care se încumetaseră, înaintea lor, să străbată Somalia şi Berbera, ba chiar o întîlnire cu un conte vienez care o făcuse, la rîndu-i), cu sprijin englez şi local, cei doi români îşi alcătuiesc un convoi, o caravană uriaşă, formată din ghizi şi servitori locali, animale de povară, provizii, muniţii, corturi şi cele mai performante arme de vînătoare ale vremii. Desigur, toate pe banii lor. Ţinta n-au fost doar rîvnitele trofee ale oricărui împătimit de cinegetică africană (donate, mai apoi, în ţară, Muzeului de Ştiinţe Naturale „Grigore Antipa”), ci şi adunarea de informaţii ştiinţifice despre fauna, flora, meteorologia, hidrografia şi topografia unei zone necunoscute publicului românesc de atunci şi puţin cunoscute celui occidental. La întoarcere, rezultatele expediţiei au fost prezentate unor importante societăţi geografice europene (legalitatea şi protecţia misiunii fuseseră tot britanice, prin ministrul României din Londra şi prin guvernatorul englez al regiunii Aden), iar aventurile au fost făcute publice prin conferinţe şi prin două cărţi, una a fiului, în franceză, alta a tatălui, în română. Prima ediţie a cărţii lui Dimitrie Ghika-Comăneşti a apărut în 1897, la editura Socec, iar cea de faţă (O espediţie română în Africa, Polirom, 2016, cu o prefaţă de Mircea Anghelescu) o reproduce, eliminînd oţioasele şi aridele pagini de meteo sau de botanică, dar adăugînd, în schimb, conferinţa susţinută de autor în 1896, în prezenţa regelui Carol I, şi primul capitol al cărţii fiului Ghika-Comăneşti, tradus din franceză. Dacă socotesc şi harta parcursului terestru al caravanei, lipită şi înfăşurată pe coperta a IV-a, avem o veritabilă consemnare a unui safari românesc, o splendidă aventură, care se citeşte cu plăcere şi interes.

Impulsul livresc-aventuros al autorului e evident din start. Se pleca din Moldova, o anonimă provincie carpatică, tocmai spre Africa, în altă emisferă, deci dintr-o ţară care n-avea nici tradiţia unei asemenea literaturi expediţionare, nici pe cea a călătoriilor atît de îndepărtate, înspre un continent despre care se cunoşteau mai mult legende, decît adevăruri. Era, într-adevăr, o acţiune incredibilă şi aproape irealizabilă pentru mulţi dintre contemporanii autorului. Lista celor care eşuaseră, anterior, în asemenea aventură, ofiţeri occidentali mult mai bine antrenaţi şi dotaţi (inclusiv a celor care au plătit cu viaţa), e trecută în primele capitole, pentru a conştientiza riscul demersului pe care şi l-au asumat cei doi aristocraţi moldoveni şi, totodată, pentru a-i transforma în pionieri ai genului.

Credibilitatea relatării e dată de precizia termenilor, dar mai ales de prezenţa fotografiilor numeroase cu animalele împuşcate, cu oameni şi locuri. Largile excursuri istorico-geografice despre populaţiile locale („somalii”, cum sînt numiţi) şi despre regiunile străbătute atestă primordialitatea interesului ştiinţific, deşi nu un asemenea interes îmi pare că a declanşat, neapărat, dorinţa de aventură a celor doi ghikuleşti. Peste asta, limbajul redactării e fluent şi adecvat, valabil şi azi, dacă treci peste formele regional-arhaice, inevitabile, pentru un discurs de secol XIX, într-o limbă română care nu cunoscuse încă varianta literară oficială.

Dincolo de informaţiile strict ştiinţifice, povestirea boierului Ghika-Comăneşti captivează prin cronologia strînsă, de jurnal, şi prin descriptivismul plastic, eficient, fără ocolişuri retorice. Reţin atenţia multe scene palpitante: confruntările ambilor protagonişti cu unii lei, rinoceri şi elefanţi, atacurile fiarelor sălbatice asupra animalele caravanei, noaptea, expunerea permanentă la rătăciri şi jafuri, implicarea involuntară în conflictele dintre indivizi sau triburi locale. Costumaţi exact ca pentru safari („cascuri de plută”, „haine uşoare şi largi, făcute din dril englez, foarte solid”, „ghetre din piele”), ajutaţi de „şicari” negri şi alţi nativi pricepuţi, cei doi au îndurat căldura ucigătoare, pustietatea locurilor, omniprezenţa carnasierelor, obiceiurile stranii ale străinilor, lipsa apei şi a reperelor − într-un cuvînt, necunoscutul absolut. Programul fiecărei zile era destul de strict, orientarea se făcea după hartă, busolă şi detunăturile puştilor, popasurile presupuneau permanent străji şi apărare, iar scopurile fiecărei etape erau dictate de prezenţa vînatului, pe specii (lista animalelor ucise ar îngrozi, astăzi, orice ecologist), şi de posibilitatea traversărilor. Marşul uriaşului convoi (vreo 60 de oameni, 72 de cămile, 4 cai, 2 catîri, 15 oi, plus efecte, arme, instrumente şi provizii) prin teritorii deşertice şi populate de războinici nu va fi fost uşoară, trebuie să ne imaginăm. Uneori sînt revendicate mici teritorii în numele României (un act de patriotism pur iluzoriu, fără urmări istorice), iar competiţia şi febrilitatea bifării a cît mai multe specii africane împuşcate nu au lăsat prea mult loc nostalgiei pămîntului natal sau a reflecţiilor trezite de vreun colţ de natură deşertică. De aceea epicul e, adesea, monoton, punctat de episoade cinegetice finalizate cu cifra pieilor sau a capetelor victimelor intrate în raza puştilor performante ale ochitorilor. „Caravana îşi schimbase cu totul aspectul ce-l avusese la plecare. În loc de lăzi şi de legături pline de muniţii şi de provizii de tot felul, erau spînzurate acuma de spatele cămilelor multe feluri de trofee vînătoreşti, dinţi de elefanţi, piei de lei, coarne şi piei de rinoceri, de gazele, de pantere, de antilope, o piele de girafă, piei de zebră şi, între toate aceste, multe legături de beţe pentru lance, aduse de oamenii noştri, ca un articol de comerţ, din centrul Ogadenului. Din 72 de cămile, patru pieriseră de boală, una fu mîncată de lei şi alta picase într-o prăpastie. Din cei patru cai ai noştri, doi muriseră muşcaţi de musca tze-tze, ceilalţi doi erau abia în stare să mai umble. Numai catîrii noştri se înturnau mai veseli şi mai graşi decît erau la plecare, măgarii asemenea, fără a fi fost rupţi de lei. Din personalul caravanei nu pierdusem pe nimeni, deşi unul fusese aproape de moarte şi într-o stare care ni se părea desperată”. Un asemenea decupaj african e uimitor, cu atît mai mult cu cît are în centru un evocator care e un personaj autohton, un moldovean de-al nostru, cum s-ar spune.

La puţin peste 20 de ani după Pseudokynegetikos-ul Al. Odobescu (1874), Dimitrie Ghika-Comăneşti publica un adevărat tratat de vînătoare, cu peisaje, portrete, întîmplări şi strategii eficiente de capturare. Deşi nu s-a ridicat la aceeaşi performanţă estetică precum cel al ilustrului predecesor, l-a concurat prin veridicitate, precizie şi exotism. Nu era chiar literatură, dar nu era de lepădat, era povestea fascinantă a unei „espediţii” africane, într-un secol al  pionieratului cultural românesc de toate categoriile.

 

 

Revista indexata EBSCO