Oct 26, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAŞ – Artă şi ideologie. Însemnările de călătorie ale lui G. Călinescu (II)

Călinescu dispreţuia literatura de tip memorialistic şi confesiv, în care nu vedea decît un simptom al neputinţei scriitorului de a transfigura realitatea şi de a o reduce astfel la esenţial. Aşa se explică de ce a refuzat el să ţină jurnal, preferînd să vorbească despre sine numai „sub speţa universalului”, prin propria sa creaţie, pe care o voia clasică şi monumentală. Din acest motiv, acceptînd să publice impresiile călătoriei în URSS, criticul ţinea să atragă atenţia asupra naturii particulare a notiţelor sale, configurate sub forma unui dialog între trecut şi prezent, între imaginea stereotipă a Rusiei, livrată de memoria culturală şi de prejudecăţile curente, şi imaginea construită subiectiv (ca „esseu”) de criticul-peregrin pe baza propriilor percepţii, modelate însă atît de concepţia sa estetică autonomistă, cît şi de mesajul schematic, în spiritul realismului socialist, impus de propaganda comunistă. Ca atare, pe lîngă conformismul de suprafaţă (asumat, trebuie s-o recunoaştem, din oportunism), textul călinescian respiră de fapt, jucăuş, în orizontul nuanţelor şi al ambiguităţilor infinite, delimitîndu-se de discursul oficial prin însăşi natura sa principial anti-dogmatică şi prin excesul (subversiv, cum altfel?) de erudiţie.

Deşi în cazul de faţă e vorba despre o suită de foiletoane relativ autonome unul faţă de celălalt, criticul plasează toate fragmentele acestea într-un compoziţie epică numai parţial dictată de itinerariul oficial, ce se încheie apoteotic cu vizitarea mausoleului lui Lenin. Demn de reţinut e că autorul Bietului Ioanide vehiculează şi în forma propriului său discurs (şi nu doar în teorie) viziunea unui clasicism arhitectural, articulat epic de emergenţa motivului muzical încă de la debutul călătoriei cu avionul(În treacăt fie zis, legătura dintre arhitectură şi muzică a fost semnalată din antichitate – vezi, spre exemplu, consideraţiile lui Platon, din Timaios).Ca atare, la fel ca în romanele sale postbelice, în care perspectiva arhitecturală e asumată explicit chiar şi în plan tematic, Călinescu respinge şi în jurnalul lui de călătorie realismul plat, de tip jurnalistic. Nu întîmplător, peisajul întrezărit prin hubloul avionului i se pare meschin(„nimic nu dă sentimentul geologiei reale”) şi îl plictiseşte, ochiul fiind atras mai curînd de amănuntul nesemnificativ („musca de pe geam”).În schimb, intuiţia specificului rusesc va fi stimulată adecvat abia pe cale auditivă, fiindcă „vibraţia profundă a motoarelor are un veritabil caracter simfonic”, asemeni sunetului de clopot făcut parcă spre a exprima abisalitatea sufletului slav, mereu sfîşiat de pasiuni răvăşitoare.

Abia după acest preambul urmează etalarea celor mai impunătoare monumente ale culturii şi civilizaţiei ruse, pentru ca la final, după vizita la mausoleu, criticul să surprindă tot în registru muzical dimensiunea profundă a personalităţii lui Lenin, imortalizată mai întîi corporal, prin mumificare (de unde şi impresia de „mască artificială” a chipului său privit doar cu ochiul). Or, dînd ocol mausoleului, printr-o „asociaţie de imagini sublime”, după cum spune el, Călinescu are impresia că aude „tocsinul cel de două sute de mii de kilograme” şi începe să viseze la propria sa apoteoză, de Napoleon al Literelor. De aceea sfîrşeşte prin a vedea în Lenin pe „omul de bibliotecă” care a schimbat lumea doar prin puterea cuvîntului, şi nu cu armele, ca legendarul corsican.„Napoleon a cîştigat bătălii dar a lăsat lumea cum era. Acest om genial a ţinut o cuvîntare, şi mii de oameni i-au primit rînduiala” – afirmă criticul român, trecînd sub tăcere crimele de care s-a făcut vinovat artizanul revoluţiei bolşevice. Prin aceleaşi „sublime asociaţii”de prestidigitator verbal îşi justifică de altfel Călinescu mai mereu angajamentul politic, camuflînd cu frumuseţi literare jalnice, în fond, compromisuri.

Jurnalul călinescian surprinde iniţial vastitatea spaţiului (criticul vorbeşte chiar de un spaţiu a priori rus), al cărui relief e menit a configura profilul psihologiei etnice, dar şi specificul culturii şi civilizaţiei ruse(„este cu neputinţă a pricepe o cultură şi o civilizaţie fără geografie”, afirmă el într-un loc). În consecinţă, poposind mai întîi la Kiev, criticul nu sesizează o diferenţă fundamentală în materie de peisaj, deosebirea dintre România şi marele său vecin de la Răsărit făcîndu-se exclusiv la nivel cantitativ, iar nu structural. Ca atare,criticul se simte în URSS ca la el acasă, pentru că vede un „cîmp lutos”, amintind la culoare şi la miros de „solul ieşan”, proiectat însă ca„o prelungire a pustei moldovene într-o cîmpie dezolată de dimensiuni incomensurabile”. Din acest motiv, Niprul îi apare ca „un Bahlui devenit fluviu”, iar configuraţia urbană a Kievului îi aminteşte de capitala Moldovei („străzi în urcuş evocînd Sărăria”), totul dilatat însă „la puterea a patra”. De altfel, „dilataţia orizontală” e considerată „fenomenul geografic rus cel mai caracteristic”.

Statuînd apoi, prin comparaţii dirijate ideologic,identitatea de esenţă a celor două popoare, Călinescu sugerează posibilitatea sovietizării complete a ţării noastre şi integrarea ei în Uniune, cu condiţia ca şi societatea românească să facă saltul calitativ şi să producă un om nou, de tipul homo sovieticus. În consecinţă, criticul sancţionează opiniile negative ale călătorilor străini, îndeosebi francezi (Gide, Duhamel), care au vorbit despre indolenţa rusului – considerată de critic doar„aparentă”, căci rusul „unifică şi mănîncă golul spre a-l desfiinţa”, ceea ce ar explica şi sentimentul „de sublim geologic”, şi „dezolarea solemnă”. Scurt spus, Călinescu susţine că, dilatată pînă la nişte proporţii enorme, lenea ar fi devenit o formă foarte particulară (şi productivă în plan creator) de melancolie, care nouă, românilor, ne lipseşte, căci noi n-am fi decît nişte ruşi in statu nascendi, adică nişte leneşi deocamdată doar „agitaţi”, „făcînd gesturi mărunte care induc în eroare”.Tot astfel i se înfăţişează criticului şi oraşele noastre, a căror configuraţie confuză sugerează persistenţa unor reziduuri burgheze, individualiste, ce transformă conştiinţa omului într-un labirint. Prin urmare, deşi Kievul îi apare ca un oraş în stil „roman” care seamănă cu Iaşul şi cu Suceava(„o Suceavă a Rusiei”), în Rusia, zice Călinescu, „spre deosebire de ţara noastră”, mizeria se estompează, căci „lipseşte misterul uliţei strîmbe şi înguste, umbra îngustă, îngrămădirea, Tîrgul Cucului ori Țicăul”.Îi va reveni arhitectului Ioanide, eroul romanelor postbelice călinesciene, menirea de a inventa un stil arhitectural şi urbanistic care să corespundă năzuinţelor grandioase ale omului nou, calchiat după model sovietic.

În spiritul acestui gen de analogii, menite a demonstra că Occidentul „s-a născut la Est” (ca să cităm titlul unei cuceritoare conferinţe a lui Alexandru Paleologu)şi că noi, românii, se cuvine să luăm de acum lumina din cealaltă parte, criticul va descrie ca după manual cîteva dintre cele mai relevante monumente ale culturii şi civilizaţiei ruse, ceea ce l-a determinat pe Angelo Mitchievici să-l încadreze în tipologia turistului „care estetizează o lume şi îi conferă un stil, prelevat din arhitectură” (Umbrele Paradisului. Scriitori români şi francezi în Uniunea Sovietică, Humanitas, 2011, p. 318). Ca atare, Călinescu va întrezări „un profil renascentist” şi în impunătoarele edificii socialiste, Kremlinul apărîndu-i ca un veritabil „monument de Renaştere”, la fel precum multe alte clădiri din Moscova (celebrată drept„capitala lumii civilizate”, asemeni Romei de altădată). Trebuie însă precizat o dată în plus că acest clasicism de fond, care generează monumentalitate, nu reprezintă pentru Călinescu un fenomen mimetic, ci o expresie sui generis a sufletului rus, surprins într-un moment de expansiune creatoare. De aceea şi afirmă el că „artiştii sovietici, italienizînd, sunt de fapt tradiţionalişti”.

Relaţia dintre mediu şi psihologia etnică scoate în evidenţă, mai apoi, importanţa fenomenului religios, pe care noul regim a ştiut să-l gestioneze eficient în propriul interes, controlînd acea „energie sufletească” relevabilă în „vechea pravoslavnicie”, energie care – atrage atenţia Călinescu – „nu a pierit”, ci „s-a prefăcut în una mai onestă” spre a se distribui mai apoi, sublimată, „în diferite zone ale sufletului”. Aşa se explică acea„stimă fără fanatism” arătată vechilor biserici-muzeu,căci – zice marele nostru critic – „guvernul nu stînjeneşte credinţele, se poartă însă obiectiv, fără a accepta demonstraţiile clericale în viaţa pozitivă a statului”. Ca atare, trecutul rusesc, conservat cu grijă, poate fi perceput ca  „o treaptă a dialecticii”, într-o manieră ce-i aminteşte criticului-peregrin de „atitudinea republicanilor francezi faţă de realizările monarhiei”.Aşadar, cum comunismul s-a pretins a fi un fel de religie laică, energia sufletească ce stă la baza religiozităţii poporului rus era firesc să contribuie la sacralizarea tuturor monumentelor şi a vieţii cotidiene în genere. Desacralizarea obiectelor de cult („Sfinţii ruşi sunt solizi şi femeile aproape planturoase”) determină astfel, compensativ, o învestire cu caracter religios a edificiilor laice, precum teatrul(„lojile par nişte altare”), dar mai ales metroul, celebrat ca un veritabil „sistem de bazilici”, de un clasicism ce„continuă spiritul Kremlinului”. De aceea, cînd întîlneşte „o femeie sdravănă, în uniformă neagră”, criticul are impresia că vede aievea „o preoteasă de templu, explicînd minunile zeului”, iar nu „o simplă tehniciană”.Fondul pasional ce modelează sufletul rus, predispus către misticism, explică prin urmare şi „admiraţia pentru marii bărbaţi ai sovietelor”(printre care Stalin ar fi o „figură paternă şi esenţial picturală”), dar şi fascinaţia copilărească pentru „miracolul mecanic” şi mai ales pentru ceasuri, Călinescu neputîndu-se abţine a strecura o „şopîrlă” („ni se spune că unii ofiţeri purtau la brîu cîte cinci”) menită are aminti cititorului român de apucăturile hrăpăreţe ale eliberatorului sovietic.

Deşi pleacă de la premisa impusă ideologic că „URSS nu rupe cu tradiţia, ci o perfecţionează în sens unanimistic”, probabil pentru a fi credibil, Călinescu menţionează şi unele aspecte mai puţin reuşite din punct de vedere estetic ale noilor edificii, criticînd realismul pedestru, care devine kitsch din cauza insuficientei stilizări a detaliului(„A copia toate elementele aspectului civil, bocanci, ciorapi, costum de baie etc. nu e poate cea mai nimerită metodă din punctul de vedere al economiei artistice. Nişte nuduri oneste, alegorizînd sumar ar fi fost mai sugestive”).  De altfel, observaţiile referitoare la artă nu se evidenţiază prin originalitate, sunt în general informaţii de catalog, criticul invocînd însă mereu rolul esenţial jucat de predeterminările sufleteşti, care modelează, în opinia sa, tiparele creativităţii. Arhitectura se remarcă aşadar prin „monumentalitate” şi prin „excesul de ornamentaţie cromatică”, pe cînd iconografia rusă îi pare eruditului exeget apropiată de pictura primitivilor italieni (Giotto, Cimabue). Vocaţia„coloristică şi decorativă” (exprimată plenar în faianţerie şi gobelin), precum şi predilecţia pentru un anumit tip de portret („un portret liric, al ţinutei patetice, distante”) s-ar explica, la fel, prin aceeaşi relaţie pe care sufletul o întreţine cu peisajul, imaginaţia copiilor şi artiştilor ruşi fiind „înflăcărată în măsura sărăciei priveliştei reale”.

Dacă un oraş precum Kievul aminteşte de fostele capitale ale Moldovei, fiindu-ne mai familiar nouă, românilor, prin arhitectură şi configuraţie urbanistică, nu acelaşi lucru se poate spune despre Moscova (oraş colosal, ale cărui monumente „pot fi gîndite separat”)sau despre Leningrad(„un oraş organic”, „plin de graţie”, de fineţă crepusculară, de inefabil”, în care pînă şi cumplita fortăreaţă Petropavlovsk pare un„monument gingaş”). Comparînd cele trei oraşe, Călinescu stabileşte implicit şi o ierarhie menită a evidenţia direcţia pe care trebuie să evolueze societatea, de la un stadiu semi-urban, în care legătura cu natura e încă puternică, pînă la completa emancipare estetică (ilustrată de frumuseţea decadentă a Sankt-Petersburgului/ Leningradului)şi ideologică (probată de pelerinajul obligatoriu la Kremlin şi la mausoleul lui Lenin, gîndit să încheie apoteotic orice vizită oficială în URSS).

În pofida tuturor clişeelor propagandistice şi a informaţiilor însuşite în prealabil din cărţi, Călinescu a ştiut totuşi să fie atent şi la peisajul uman, pe care l-a descifrat cu ochi de romancier – e drept, unul decis să slujească, chiar dacă fără entuziasm, partidul. Aşa după cum obişnuia să achiziţioneze mobilă şi obiecte de valoare din talciocurile româneşti, unde s-au risipit averile a numeroase familii de aristocraţi prigonite de noul regim, criticul descoperă în anticariatele sovietice cărţi vechi, în franceză, „legate somptuos”, şi nu ezită să cumpere abundent, delectîndu-se cu un splendid exemplar din memoriile lui Fouché (în contextul în care, la noi, atît scriitorii străini „reacţionari”, cît şi numeroşi autori interbelici erau deja interzişi). Fiind decis să-şi convingă cititorii că „totul merge ca pe roate în chipul cel mai firesc cu putinţă”în URSS, unde traumatizantul experiment social, despre care unii călători au adus mărturii cutremurătoare (Gide, Panait Istrati), e un simplu zvon („Cetăţeanul sovietic n-a simţit deloc că se izolează de restul lumii. Viaţa lui a rămas posibilă şi normală”), Călinescu semnalează toleranţa sovieticilor faţă de trecut şi de societatea burgheză.

Prin exagerare deliberată, criticul reliefează, după cum am mai spus,  elementele de continuitate între capitalism şi socialism, probabil şi cu scopul de a sugera liderilor politici români să nu atenteze în mod radical la libertatea individului şi să accepte ideea că lumea veche nu era de tot rea. Ca atare,dacă e adevărat că „în Rusia s-au schimbat constituţia şi condiţiunile de viaţă materiale, dar oamenii au rămas ca toţi oamenii”, atunci nu-i de mirare, constată criticul, că„au reapărut în URSS toate fizionomiile canonice”,mai exact „o serie întreagă de fizionomii burgheze”, recte „etern umane”.Tipuri caracteristice pentru noua societate ar fi, ca şi pentru societatea burgheză, „financiarul”, „marele negustor”, „măruntul comerciant afabil”, „tînărul salonard tip Wronski” etc. În spiritul consideraţiilor sale mai vechi privind arta romanului, dar în răspăr cu principiile realismului socialist (vezi broşura lui Ovid S. Crohmălniceanu din 1960, Pentru realismul socialist), Călinescu consideră că aceste tipuri îşi au rădăcinile„nu în sistemele economice, ci în coordonatele eterne ale biologiei şi sociologiei”. Drept urmare: „Nimic nu lipseşte afară de  un nume propriu pe firmă. (…) Un director de bancă chiar etatizată rămîne mereu un speculant, snobul n-a dispărut prin desfiinţarea societăţii feudale, spiritul moşierului (…) poate să treacă (fără elementele economice) în agronomul sau preşedintele unui colhoz, la grande dame găseşte oricînd recepţii şi dineuri”. Crohmălniceanu sancţiona însă asemenea răstălmăciri şi recomanda scriitorilor să urmeze principiile formulate de Lenin în articolul Organizaţia de partid şi literatura de partid, principii care prevedeau ca atitudinea critică faţă de trecut să lase totuşi loc unei tendinţe afirmative, menite a educa poporul şi a elogia realizările societăţii comuniste. Autorul Principiilor de estetică nu accepta însă perspectiva aceasta maniheistă, văzînd lucrurile, după cum am putut constata, mult mai nuanţat. Deşi nu-l viza direct pe Călinescu, menţionat printre personalităţile ce au sprijinit regimul, autorul broşurii ataca totuşi maniera „revizionistă” în care înţelegea el realismul, ca expresie acomodată istoric a unui clasicism de fond. De acelaşi păcat se făcuseră vinovaţi şi alţi autori iluştri, precum esteticianul maghiar Georg Lukacs sau prozatorul german Thomas Mann, dar şi unii cronicari ai momentului, ca Lucian Raicu sau Radu Cosaşu, sancţionaţi probabil din cauză că făceau concurenţă viitorului exeget al expresionismului.  Să revenim însă la însemnările voiajului călinescian.

Afirmînd că lumea nu s-a schimbat în datele sale fundamentale, Călinescu făcea de fapt figură de „revizionist” – aşa se explică, am mai spus,nota autocritică introdusă în subsolul prefeţei ediţiei din 1949 a cărţii. Nu întîmplător, după vizita la colhoz, asupra căreia de altminteri nici nu zăboveşte prea mult, criticul apreciază nu atît profilul comunitar, uniformizant, al societăţii sovietice, cît acea „inegalitate calitativă, determinată de meritul fiecăruia”. Drept urmare, concilierea dintre lumea veche şi lumea nouă, care s-ar fi realizat în URSS,se vădeşte a fi de fapt o utopie pur călinesciană, pe care nu o puteau agrea liderii noştri politici. Dincolo de aspectul acesta, demn de reţinut mi s-a mai părut faptul că, atribuind clasei muncitoare virtuţile aristocraţiei (la fel procedase cu ţărănimea în interbelic – vezi textele consacrate unor „rurali” precum Goga sau Creangă în Istorie…), Călinescu descrie de fapt un tărîm de poveste, modelat de proiectul unei societăţi perfecte, populate numai cu exemplare umane superior înzestrate. Copiii ruşi, de exemplu, sunt cu toţii „voinici, bine nutriţi”, ca întregul popor de altfel, care „se hrăneşte din abundenţă” (prăjiturile „au dimensiuni excepţionale” şi totul în general „merită o deplină încredere în materie culinară”).De asemenea, femeia sovietică afişează fără ostentaţie „un nivel de eleganţă superioară” şi se distinge prin intelectualitate şi „ţinută supravegheată”, cu precizarea că eleganţa „nu rezidă neapărat în vestimentaţie”, ci în „distincţia personală”. Atractivitatea femeii sovietice ţine deci, după Călinescu cetire, de „moderaţie” şi de „elementul imponderabil”, deşi luxul nu e cu totul exclus din ecuaţia distincţiei feminine(„Cine nu iese în haină de blană are măcar un larg guler de astrahan”).

Voiajul în URSS devine astfel, treptat, „o călătorie în Utopia”, cum bine remarcă Angelo Mitchievici în pătrunzătoarea sa analiză dedicată însemnării lor de acest gen ale scriitorilor români şi francezi. Călinescu elogiază aşadar prosperitatea fabuloasă a ruşilor, într-o manieră menită din capul locului a stîrni suspiciunea cititorului. Astfel, cum „tot ce priveşte traiul minim (locuinţă, alimentaţie) este asigurat de stat”, Călinescu afirmă că excedentul bugetar al cetăţenilor sovietici (salariile tuturor fiind, chipurile, cu mult peste necesităţile curente) se consumă în proporţii enorme pe bijuterii şi stofe, sau pe distracţii elevate, cum ar fi colecţionarea obiectelor de artă sau frecventarea spectacolelor de teatru şi operă (sălile sunt mereu pline, iar publicul, deşi proletar – foarte educat). Dar iată, in extenso, explicaţia criticului: „Cu asemenea sistem, inerent structurii sociale, avariţia este cu neputinţă şi producţia se va ridica concomitent cu instinctul somptuar, în marginile decenţei. Întrucît dreptul de proprietate asupra obiectelor este garantat, strîngătorii de bani neputînd agonisi terenuri ci cel mult o vilă modestă la ţară, mulţi vor colecţiona cărţi, tablouri şi opere de artă, valori sigure şi transmisibile”.

Cîţi dintre cititorii români îl vor fi crezut atunci cu adevărat pe Călinescu? Dar oare voia Călinescu să fie crezut pe cuvînt, sau exagera intenţionat, spre a-şi decredibiliza astfel mărturia? Unii l-au judecat poate prea aspru, considerînd că volumul din 1949 a fost un instrument propagandistic ce semnala demisia morală a cărturarului. Alţii au încercat să-l scuze în fel şi chip, invocînd rezistenţa prin cultură şi incriminînd regimul care l-a făcut de ruşine. Mie unul ambele opinii mi se par, într-o anumită măsură, îndreptăţite. Însă Călinescu nu trebuie nici scuzat, nici acuzat, chiar dacă am admite că şi-a dorit cu ardoare puterea,de care era atras poate mai mult decît de gloria literară – la fel ca Balzac bunăoară, marele său model, cu diferenţa că„divinul” critic a avut neşansa de a fi trăit la alt moment istoric şi într-o cultură în care lumina a venit, o vreme, doar dinspre marele nostru vecin de la Răsărit.

Revista indexata EBSCO