Oct 26, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Necesitatea unui poet de tren

Ion Mureșan ar putea spune, asemenea unui „personaj” dintr-o secvență a cărții sale Oglinda aburită. Eseuri conversaționale (Charmides, 2013), că „De la o vîrstă și asfaltul e ca o pagină dintr-o carte, o pagină opacă în care rîndurile joacă, se amestecă, așa că trebuie să le urmăresc cu degetul ăsta de lemn. Cînd o să ajung acasă, o să scriu asta” (p. 12). Și el scrie foarte bine despre una sau alta din ceea ce a văzut din sintaxa străzii, pentru că știe să citească așa cum se cuvine textul realului. Dacă în filosofie dificultatea constă – așa cum remarcă într-un loc – în a nu spune mai mult decît se știe, în eseurile conversaționale talentul constă în a spune mai mult decît poate oferi un subiect banal. Iar Ion Mureșan are acest talent. Cele întîmplate mai demult sunt cizelate de memoria afectivă, replicilor li se conferă subtilități semantice. În oglinda aburită a amintirii apar felurite chipuri, iar spuma reprezintă cel mai bine această stare de agregare la frontiera trecerii prin vîrste: „În adolescență, bărbierindu-mă. De sub spumă, după fiecare trecere a tăișului lamei, mi se năștea chipul. Apoi, încă un strat de spumă” (p. 88).

Mergînd prin oraș, eseistul este îngrozit – bacovian, aș zice – de perioada de tranziție dintre iarnă și primăvară, cînd zăpada nu poate acoperi mizeria în totalitate. Există, de altfel, de-a lungul culegerii de față, o permanentă alternanță vîrstă matură–copilărie, urban–rural, real–fictiv. Luînd-o la picior prin urbea Clujului, Ion Mureșan își dă seama că plimbarea pe stradă este o instituție pe cale de dispariție, că a decăzut din obiceiurile onorabile. El preferă plimbatul pe stradă iarna, deoarece simte că atunci i se oferă mai multe ocazii pentru jocul minții, că atunci este mai aproape de vîrsta copilăriei. Afișierele i se par complet inutile peisajului stradal. Mai mult: cu cît încrederea în afiș scade, cu atît ofensiva mesajului se intensifică, fără însă a avea funcția mobilizatoare și chiar amenințătoare de altădată. Sunt convins că în zadar ar intra însuși Ion Mureșan în greva foamei (cafeaua „e permisă”), cu o pancartă agățată de gît pe care să scrie „Ce am avut de spus, am scris!”, pentru că nimeni dintre cei pe care îi vizează nu îl va băga în seamă, mai ales în privința pauperizării generalizate. Sărăcia purtată cu demnitate nu stîrnește compasiunea nimănui, așa cum i se întîmplă și unei femei rămase fără adăpost și ajunse în stradă, în urma vreunui accident biografic sau a unui efect dureros al interminabilei tranziții („Dacă ar fi fost o femeie bolnavă, ar fi luat-o salvarea. Dacă ar fi fost o cerșetoare, ar fi fost alungată. Dacă ar fi fost o infractoare, polițiștii ar fi arestat-o. Dacă ar fi fost o spioană, ar fi detectat-o cei de la SRI. Dacă ar fi fost o nebună, cineva ar fi trimis-o într-un sanatoriu de nebuni” – p. 60).

Eseistul găsește un lucru lăudabil în a-ți face o meserie din a repara păpuși stricate, pentru că „doctorul de păpuși” le vine în ajutor copiilor care nu vor să se despartă de ceva drag lor. Dar ideea este dusă mai departe și cineva a avut inițiativa neinspirată să introducă în grădinițe păpuși cu dizabilități, ceea ce stîrnește o reacție pertinentă: „Și, apoi, părinții își duc copii la medici tocmai pentru că nu i-a părăsit speranța intrării în normalitate. Mai mult, mi s-ar părea de un cinism fără margini să oferi și copiilor cu dizabilități păpuși cu dizabilități. Eu cred că și copii cu dizabilități preferă să se joace cu păpuși frumoase” (pp. 47–48). Ion Mureșan este nemilos și cu mediatizarea excesivă a sinuciderilor: „Deținuții politici au suportat toate ororile în numele unei idei. Junii necopți s-au sinucis din lipsă de idei. Hai să zicem că «idei» e prea pretențios. Dar «din lipsă de gînduri» mi se pare mai trist și mai exact spus. Nu e cazul să facem din asta o dramă națională. Putem, cel mult, avea un sentiment de milă” (p. 207). Mai am la îndemînă un exemplu în care se exprimă o nelămurire în legătură cu intenția de ordin guvernamental ca tuturor animalelor să le fie implantate microcipuri: „Ciobanului nu-i rămîne decît să stea la umbră și să supravegheze pe un mic ecran fiecare oaie și capră. Nu din cauză că ar fi mare pierdere o oaie dispărută în neant, ci din cauză că e scump microcipul. Ba mai mănîncă lupul o oaie cu microcip cu tot, iar tu, pe ecran, ajungi să numeri și lupul printre mioare” (p. 149).

Capcana egalizării în sărăcie și invazia de jocuri piramidale, de loterii televizate au dat naștere unui nou tip de cetățean: cetățeanul Bingo, care vînează „marea lovitură”. În privința a ceea ce facem cînd nu facem nimic, Ion Mureșan este de părere că unii dintre noi suntem atît de leneși, încît ne e lene pînă să și furăm, dar avem un adevărat geniu al organizării muncii. Cert este că organizarea muncii ne ia mai mult timp decît munca efectivă. Semn al respectului de sine este să mergi în weekend cît mai departe de locul unde lucrezi, pentru că, în fond, distanța față de locul de muncă e un mod de a-l respecta. Partea proastă constată este că, pe parcursul zilelor libere, românul nu este nici la serviciu, nici la odihnă.

La țară, lucrurile sunt luate mai în serios. Iată o conversație, demnă de sorescienii La Lilieci, purtată pe tema războiului din Kosovo, în timpul căreia fiecare contribuie cum poate la bunul mers al grădinăritului și al conflictului beligerant: „– Ce mai zici de război?/ – Nu mai apucăm noi să gătim de pus ceapa și cade bomba pe noi, zice badea Ionel./ Așa-i, că Serbia îi aproape, la doi pași, răspunde mama, daʼ nu ți-o mai rămas niște sămînță de morcovi?/ […] Ne-or bombarda și pe noi ungurii, că toată noaptea au zburat avioane peste sat, se amestecă în vorbă vecinul Nicu. Lele Mară, nu ți-o mai rămas vreun pic de sămînță de spanac, cît să compleetz un capăt de strat?” (p. 125). Spre seară, bombardamentul și mirosul prafului de pușcă se îndepărtează: „Parcă nici ungurii, de atîta stat aplecat peste straturi, nu mai vor așa de tare Ardealul, iar americanii nu mai au în gînd decît șmecherii cum să fure eclipsa de la poparele din Balcani, ocupate cu răsadnițele, și să o ducă în țara lor. Acolo nu au război, dar nici eclipsă” (p. 116). Lasʼ că nici la oraș nu stăm mai bine, deoarece aici se vorbește despre războiul meteorologic, declanșat de americani, care au perfecționat un sistem de dirijarea vremii, astfel încît plouă sau este secetă unde vor ei. Iar autorul nu poate să nu se prefacă în a le da dreptate panicarzilor: „Plouă pe blocul meu, iar blocul vecin se scaldă în soare. Și nici măcar nu plouă la toate etajele, căci tehnica e atît de perfecționată, încît plouă pe orizontală. La etajele șase și șapte plouă, iar la opt e seceetă, că umblă furnicile și gîndăceii pe peretele blocului. La etajele patru și cinci e secetă. Doamnele și-au scos legeria intimă la uscat pe balcoane. Combinezoanele scot abur fin sub soarele orbitor. La etajul unu și la parter picură” (p. 128).

Într-o lume în care cele mai multe lucruri necesare nu sunt plăcute și cele mai multe lucruri plăcute nu sunt necesare, „avem noi capacități suficiente ca să administrăm nevoile satisfăcute? Cu rușine mă surprind gîndind ca un om mare” (p. 92). Dacă Ion Mureșan, om mare, este foarte atent cu ceea ce se întîmplă în jurul lui, rămîne total visător în ceea ce îl privește și nu ia seama la ce îi spune un ziarist: „Sunt lucruri și întîmplări pe care le văd numai pentru că sunt ziarist. După cum sunt lucruri și întîmplări pe care nu le văd, tot pentru că sunt ziarist. De multe ori, îmi atrage atenția ceva pe lîngă care omul de pe stradă trece nepăsător, după cum eu însumi trec cu nesimțire pe lîngă ceva care scandalizează întreg orașul. Este uimitor (ori, mai curînd rușinos?) felul în care meseria ne cenzureză privirea și auzul” (pp. 183–184). Înclin să-i dau dreptate ziaristului, pentru că numai lui Ion Mureșan – miop și aiurit cum (pare că) este – i se putea întîmpla să încurce încurce petrecerile în calitate de nuntaș: la una a mîncat aperitivul și a dansat vreo două jocuri cu presupuse verișoare și la alta a mîncat desertul și a oferit darul.

Scriitorul clujean încearcă să pună ordine în ceea ce nu poate fi sistematizat: vremea unei cauzalități confuze, specifice copilăriei. Pentru el, fiecare dintre noi purtăm un copil pe care nu îl putem avorta, el fiind embrionul în care sălășluiește proiectul de viață din lumea fiecăruia. Dar „Copilăria se termină brusc. Pe neașteptate. Fără preaviz. Într-o bună zi, licean sau student, te întorci acasă și nu mai recunoști nimic: stîlpii de la poarta casei s-au micșorat drastic, de parcă cineva a făcut o glumă proastă și i-a retezat, camerele sunt mai mici, lumina e mai clară, obiectele par desenate cu rigla, după calcule pe care nu le pricepi, icoanele sunt icoane, miresmele au dispărut ca luate cu mîna, mama ta e mult mai scundă și mai tristă. Pe scurt, fiecare lucru este exact ceea ce spune numele lui că este: scaunul e scaun, vaca e vacă, ușa e ușă, fîntîna e fîntînă. Nimic mai mult, nimic mai puțin. atunci e gata” (p. 37). Parcă l-am auzi pe Marin Preda destăinuindu-se lui Florin Mugur despre prăbușirea lumii țărănești, producîndu-se astfel ceea ce se numește „efectul necontrolat de debara”: „dacă privesc înlăuntrul meu și văd cîte resturi ale lumii altora s-au adunat acolo, îmi dau seama că nu sunt decît o debara pe picioare” (p. 67).

Cedînd la dreptul fundamental al lui „homo zappiens” adult, Ion Mureșan dă și el în mintea celor mici, care văd literele jumătate semn, jumătate gîște sau șerpi (măcar că fiica i se plînge că nu a avut parte de „copilăria copilului universal”). Îi place această vîrstă, pentru că este una a tuturor promisiunilor, care absolvă de responsabilitate ratările ultrerioare. Însă uneori are impresia că Dumnezeu depune mult efort ca să demonstreze că proverbele și zicalele românilor își păstrează nealterată fibra înțelepciunii, care se întreține pe seama a multor înfrîngeri. „Noi, la fel ca și copiii din clasele primare, dacă nu ni se aduc tot timpul exemple noi și cît mai surprinzătoare, ne plictisim” (p. 63). Pentru a nu-și plictisi copilul cu fel de fel de sfaturi părintești, un țăran îl duce la oraș, în gară, pentru a-i da o superioară lecție de pedagogie, de inițiere în viață, pierzînd intenționat trenul pentru care luase deja bilete. Pentru hîtrul tată, este moral să pierzi trenul din moment ce nu este al tău sau, generalizînd, este necinstit să spui măcar că iei un lucru ce nu îți aparține. Sosiții în gară nu sunt „proștii” rebrenieni, ci au refuzat, au pierdut trenul cu bună știință. Și-au făcut programul așa cum au avut chef – la o bere sau la mai multe – nu și l-au conformat după „mersul trenurilor” (sintagmă foarte potrivită, pentru că, oricum, nu putem spune „acceleratul trenurilor” sau „rapidul trenurilor”). Este de găsit aici un fel de superioară independență moromețiană.

Într-unul din eseurile sale conversaționale, autorul propune să fie și la noi angajați, ca în alte părți, „poeți de tren”, care să se întrețină cu călătorii. Așa cum îl știm, Ion Mureșan însuși ar fi potrivit să fie angajat pe un asemenea post, dar tare mă tem că, avînd fibra sa etică de ardelean, va refuza să se urce în tren. Va motiva că nu este al lui, preferînd să rămînă, demn, la o berărie din gară, cu legitimația de serviciu în buzunar și cu ecusonul pe haină. Cel mult, s-ar putea urca în vagonul restaurant, a cărui proprietate ar trebui să-i fie cedată printr-o clauză din contractul de muncă.

„Memorialistul” își amintește de un episod din copilărie, cînd cineva a țintit o cioară cu un bulgăre și nu a nimerit-o. Apoi, șugubăț, a motivat că ar fi nimerit-o la fix dacă nu ar fi existat atît loc în jurul ei. Este un bun prilej pentru extrapolare: „Dacă nu ar fi atîta loc în jurul cuvintelor, gîndul ar merge direct, punct-ochit, punct-lovit, ca printr-o pîlnie, la cuvîntul potrivit. Dar, pînă la urmă, nu din aceeași rațiune, ținem minte doar cărțile pe care le-am citit pentru că întîmplările din ele nu ni s-au întîmplat nouă, pentru că gîndurile din ele nu ne-au trecut nouă prin minte?” (p. 45) Din moment ce „unele cărți sunt făcute spre a fi gustate, altele înghițite și numai puține spre a fi rumegate și mistuite” (p. 13), cartea de față le presupune pe toate deodată: ea trebuie gustată, înghițită, rumegată și mistuită cu folos.

Este încercat și un sentiment al zădărniciei în fața celor scrise: „Degeaba îi vom explica românului că ceea ce vede scris negru pe alb nu este adevărat, că «semnificațiile textului sunt cu totul altele» (altfel spus, una scrie, alta trebuie înțeles), că ne va rîde în nas” (p. 131). Cultivator de parabole, autorul dă și o definiție acestui gen: „Parabola e un gen de povestire simplă care împarte oamenii în proști și deștepți. Adică, dacă îi spui unui om o poveste simplă, iar el nu e capabil să facă din ea o poveste complicată, e prost. În schimb, dacă îi spui o poveste complicată, iar el o înțelege imediat ca pe o poveste simplă, e deștept” (p. 210). Cum eu îi consider pe toți cititorii lui Ion Mureșan a fi deștepți, îi îndemn să citească și cartea Oglinda aburită. Eseuri conversaționale, plină de asemenea dezvoltări și contrageri narative. Sunt sigur că vor ști să aprecieze umorul spumos, ironia fină, observația morală tăioasă, profunda notație poetică, unda nostalgică și, nu în ultimul rînd, fantezia debordantă iscată de vreo întîmplare „nicicum”.

Vasile Spiridon

Revista indexata EBSCO