Oct 26, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Cezar Ivănescu – 75. Un poet-trubadur

Puţini şi-au amintit că, luna trecută, Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, la Bîrlad) ar fi împlinit 75 de ani, deşi, într-o carte care îi era consacrată (Eros & Thanatos la Cezar Ivănescu, Contemporanul, Bucureşti, 2010), nici ea îndeajuns comentată, Petru Ursache observa, cu temei, că „primează (încă) legenda omului”. Incomodul poet, ins orgolios şi, inevitabil, polemic, risipind – în apariţii zgomotoase, vădind o „iritaţie perpetuă” – cuvinte grele, atacuri şi laude, trăia întru poezie, împărţindu-se între reprize de teatralitate, cu public şi lungi însingurări, scriind, cu o furie rară, pentru a-şi „mîntui” existenţa. Şi aducînd în peisajul liricii noastre un sunet nou, sfidînd constrîngerile socio-istorice şi rezistînd prin poezie. Insurgentul Cezar Ivănescu, urmaş de drept al lui Labiş (cum se considera) apărea, reamintim, într-o epocă de restaurare a lirismului. Chiar dacă îşi reproşa că s-a lăsat „îmblînzit”, domesticit etc., că, debutînd, a publicat „două poezii comuniste” (în 1960, rectifica P. Ursache), că în Luceafărul, la rubrica Dintre sute de catarge, invoca lumina zilelor de august („fugărind noaptea de pe coardele inimii mele”; v. Noapte şi zile de august), poetul bîrlădean, deja „o celebritate” în anii studenţiei ieşene, a regîndit, de fapt, poezia, înţelegînd-o ca artă tradiţională. Existenţa sa aventuroasă (fost boxer, cu cenaclu interzis, intrat în greva foamei, supus linşajului mediatic, mereu marginalizat, neavînd vreo carte tipărită „în întregime” etc.), trăirile paroxistice, ieşirile vitriolante (intolerant, acuzator-pedepsitor, dar şi pătimitor) i-au creat adversităţi trainice. Chiar dacă, declarativ, credea că „adversităţile fac bine”, poetul, speriat de ideea literei tipărite şi a sa poezie insubordonată (faţă de un Nichita, de pildă, „oficializat”), au suportat consecinţele. Încît „eliadistul” Cezar, înfiinţînd la Piteşti orchestra Baad şi-a asumat calvarul christic: „!cine vrea mă scuipă,/ scuipă cine vrea/ eu mereu tot urcu/ urc pe Golgota”. Într-un splendid portret (Maître de la clarté, în Contemporanul-ideea europeană, mai, 2010), Gabriela Creţan vorbea despre iluminarea prin suferinţă şi iradierea „de fascinaţie şi tremendum”, întreţinute de răzvrătitul poet.

Aşadar, poetul-trubadur (baladeur), experimentalist, certat cu lumea, dar angajat fiinţial, scria „pe creier” şi voia să ia în posesie conştiinţa, asumîndu-şi destinul. Sondează, cu efort reconstitutiv, adîncurile mitice, dezvăluie amintirile traumatice şi universalizează, s-a observat, biografemele (precum în Tatăl meu Rusia); icoana înlocuită cu portretul lui Stalin consfinţeşte triumful Răului (pre-existent, care se întinde însă) şi, uitat de „Părintele din ceriuri”, aduce – ironic – „laude” părintelui biologic („vrednicia ta de Tată”). Plîngerile sale, prevestirile rele, suferinţa atingînd pragul sacrificial, trase într-o rostire ritualică, impregnată de tragism se lovesc de neîncredere: „acolo unde nu te-ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat”. Acuzat pentru „senzualitate excesivă”, izvodind „o poezie dezordonată” (scria Marian Popa), aglutinînd motive, autorul Rod-ului este, înainte de orice, un inovator de limbaj, cîntînd sacralitatea fiinţei. Cu o ritmică proprie, repetiţii, vocabule rare şi durităţi de limbaj, cu semnul exclamaţiei „plasat iberic”, mînat de un impuls melodic şi vizînd sincretismul antic, acest poet vocalic (în sens aedic) îşi dorea reprezentarea scenică, cîntîndu-şi versurile. Arhaizant, incantatoriu, de rafinament grav, pendulînd între limbajul naiv şi cel esoteric, căutînd rădăcina comună a artelor şi cultivînd, cu bocet sincopat, speciile oralităţii (doină, colind, descîntec), el se plasează în tradiţia menestrelilor medievali. Dar, în decriptarea simbolurilor, astfel de texte (corespondente) se dezvăluie prin co-semantizare, observa Petru Ursache. Încît citatul/ tiparul folcloric, substratul distilat slujesc un vizionarism cu virtuţi iniţiatice, chemînd în sprijin, în seria Doinelor (daina), „cuvîntul adamic” (cf. Theodor Codreanu) pentru a ajunge, pe urmele lui Eminescu, la adevărul din inimă, nu la cel mortificat.

La „ceasul cărnii bolnave”, poetul vrea să iasă din temniţa sinelui şi acest ecou baladesc, de o naturaleţe rafinată, întreţine vraja orfică şi, în acelaşi timp, obsesia lutului sexualizat, împăcînd chiotul dionisiac cu puritatea lilială. Lîngă dulceaţa cîntecului de leagăn, Cezar Ivănescu încheagă, cu virtuozitate, tablouri terifiante, hrănindu-se din esenţa comună a muzicii şi a poeziei. Căinarea pentru precaritatea omenescului, drama spiritului şi năruirea trupului converg; acest lirism thanatic face din iubire reperul existenţei şi invocă moartea pustiitoare ca iubită, sfîrşind în Mariolatrie. Cu nostalgia Paradisului (inventat în amintire), cu vocaţie de eretic şi experienţă de „marginal”, poetul pare, s-a observat, un posedat al reînvierii, căutînd în fascinantul Baaad o lume „de la-nceput”. El îşi îndrăgeşte propria-i tristeţe (cum mărturisea în Jeu d’amour), făcînd saltul în cultura sentimentului; cîntă aşadar, în manieră incantatorie, o absenţă, făptura ideală, eterată – proiecţie a unui truver villonesc, de fibră eminesciană. Pe bună dreptate, Theodor Codreanu (v. Cezar Ivănescu-transmodernul, Princeps Edit, 2012)*) insista asupra eminescianismului de fond, abisal, al poetului, rîvnind întoarcerea la primordial. Eminescu – Dumnezău are un „ales”; el e chiar poetul-profet, uimit şi umilit, cu destin „de victimă ispăşitoare”. Într-o „ţară de murit”, Cezar Ivănescu deplînge tragismul condiţiei noastre după deceniile suportate de un „popor de hibrizi”, sub teroarea Racului roşiu. Şi, desigur, venind dinspre tabăra luceferistă se va război cu postcominterniştii. Om revoltat, pătimaş, incomod, dificil, orgolios, frustrat etc., Cezar Ivănescu a fost, inevitabil, stigmatizat. Ţinut „în lesă” în perioada comunistă, supus apoi linşajului mediatic, suportînd agresiunea haitei (hăituit), pendulînd între tăcerea instituţionalizată şi mitizare, turbulentul poet a fost văzut ca un om al extremelor; fie înconjurat de sicofanţi, în chip de învăţător, cultivînd discipolatul (vezi cenaclul Numele Poetului), fie urcînd Golgota, convertindu-şi trăirile, exasperările, reprimanda etc. în gnoză, deviind – crede D. Micu – într-un experimentalism burlesc, de textură postmodernistă.

Rivalitatea carnalitate/spiritualitate, drumul anabasic, dematerializarea l-au „confiscat” pe poetul-profet, anunţînd dorita eliberare din „închisoarea” trupului. Acest vector ascensional, asupra căruia stăruia demult Alexandru Horia, defineşte emblematic, dincolo de accesele paranoide, lirismul ivănescian. Iar omul, pătimaş, nedrept (uneori) şi generos, hăituit şi vindicativ, o fire violent-resentimentară, prins în felurite diferende şi încăierări a rămas un răzvrătit, accesele de mînie mascîndu-i timiditatea. Oricum, imun la capcanele defunctului regim. Hărţuit în anii din urmă, considerîndu-se abandonat, părăsit de ciraci, victimă a unei campanii întreţinută cu metodă (o „vînătoare de oameni”, zicea Basarab Nicolescu), Cezar Ivănescu îşi preconizase sfîrşitul: „mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă”. Poetul, care a fost şi traducător şi memorialist (dezordonat, justiţiar, condamnînd cu francheţe – în cărţi care au iscat scandal – ocultarea adevărurilor) a rămas o figură incomodă, singulară, cu orgoliu supradimensionat, lansînd acuzaţii furibunde. Sau, cum zice Th. Codreanu, producînd „o proză flagelară”, frustă, radiografiind acel timp al asasinilor şi experimentul „haşişinic”, aruncînd vorbe grele la adresa prostmodernismului, a „imbecililor piramidali”, regretînd boala discordiei sau cinstind mitologia sacrificială (Labiş, Marin Preda). Persuadant chiar prin monotonie, captiv al unei fascinaţii morbide, apt de splendide dezlănţuiri vizionare, poetul (un poeta magnus) şi-a croit un destin învolburat. Un inovator ispitit de chemarea arheităţii, cu o imensă cultură poetică impunînd o viziune; tortura Poeziei, cazna scrisului, prezenţa sacrului, tragismul condiţiei umane, gestul sacrificial (în sensul zidirii fiinţei), în fine, sufletul-copil cu „carnea flagelată”, ura din jur ş.a. nu l-au deturnat şi nu l-au înrăit, găsind, finalmente, tămăduirea: „să las surîsul să alunge/ aceste feţe de coşmar”. Sau: „dar lîngă Tine-i numai bine,/ de-aceea-Ţi zic neprefăcut,/ fie să treacă de la mine/ tot răul ce mi s-a făcut!” Urmînd a fi redescoperit, într-o bună zi, ca un uriaş poet, Cezar Ivănescu a stăruit „pe crucea zăbavnicei file” pentru a ne dezvălui înţelesul mitic, iniţiatic al unui lirism pierdut în societatea noastră orizontală.

Cum bine se ştie, întreaga lirică a lui Cezar Ivănescu stă sub metafora rodirii şi obsesia morţii, îndemnînd la exerciţii de exorcizare prin repetiţie; sau, altfel spus, celebrînd rodirea morţii (cf. M. Mincu). Poezia devine terapie (soteriologie), îmblînzind spaima de moarte: „Vorbind despre moarte mă simt mai puternic şi mai viu”, simţea nevoia să (se) mărturisească poetul. Artistul (tînăr, de regulă), iubindu-şi arta şi îndurînd „groază”, contemplă rodul pieritor (deci nu increatul), descompunerea, degradarea etc., vegheat de trupul bănuielnic. Metamorfozele trup/ suflet în variantele Doinei, moartea (ritualizată) ca „rod perfect”, prezenţa ei (familiară, senzuală) par a întreţine – accentua N. Manolescu – un manierism fundamental, nutrind „o poezie monocordă”, condamnată: „suferinţele mari se făcură,/ De cum am ieşit din tine,/ ca un ochi din orbită/ Toată căldura soarelui/ Menită fu să mă usuce”.

Cultul iubirii, erotismul ce impregnează ţesuturile acestei poezii cheamă în memorie poeţii noştri timpurii, veşnic înamoraţi. Cezar Ivănescu are însă, spuneam, ideea morţii, o nelinişte scormonitoare, cu refrene obsedante, thanatofile. În oglinda iubirii el descoperă rînjetul morţii; de aici şi jalea cosmică, umilinţa unui spirit ce conştientizează pierderea tinereţii şi trăieşte cu obsesia sfîrşitului (ca experienţă impusă). Erosul lui Cezar Ivănescu e thanatic. Poezia sa „funcţionează” în doi timpi, cu fluxuri şi refluxuri erotice, asemeni trupului „iluminat” ori al celui „otrăvitor”. De la acele versuri de rugă şi de libovie, tincturînd tînguiri amoroase („…prea frumosu-ţi chip / e numai muzică şi taină”), poetul ajunge la marea revelaţie: trupul e ameninţat, „groaza de a fi om pe pămînt” strecoară sentimentul torturant al destinului tragic. „Eu mă-nvăţ să mor” – va spune Poetul (reluînd aici vocea eminesciană), „timpul dus n-o să mai vină/ Tînăr eu n-am să mai fiu”. Observăm însă că Moartea e personificată, cutremurul extincţiei se îmblînzeşte, trecut printr-o intimizare care seamănă a identificare; spaima devine extaz. Fiinţă tragică („De ce cu moartea te-ndrăgeşti mereu?”), poetul descoperă că Moartea e chiar Iubita. Spectacolul tinereţii, al vieţii e permanent ameninţat; vitalitatea acestei lirici se autosubminează, înregistrînd cu fineţe jocul stărilor de suflet, avînd ca poli efemeritatea şi eternitatea. Credem că Hristu Cîndroveanu avea dreptate notînd că poeziile lui Cezar Ivănescu sînt contraimnuri. Poetul deplînge destructurarea materiei (conştientă de sine), realizează miracolul existenţei ca neîntinare, procesualitatea şi zvîrcolirile ei, naşterea şi extincţia, invazia răului şi a întunericului, dărnicia şi risipa – toate ca variaţiuni cuibărite într-o aceeaşi temă: implacabilul sfîrşit şi reîntemeierea vieţii. În lirica sa, Rodul rămîne simbolul tinereţii eterne iar crezul poetic îmbracă gestul sacrificial.

Prin repetiţie motivică şi reluări obsedante, Cezar Ivănescu riscă impresia de monotonie. Un Baaad fictiv, simţit ca real, de neevitat, în care respirăm un aer bacovian („tot Pămîntul e-o provincie”) vorbeşte de această graţie fragilă, pioasă a poeziei sale, mereu ameninţată. Cezar Ivănescu este „un rob răbduriu”, muncind asupra versului, evitînd luxurianţa lexicală. Experienţa scrisului, urmînd convulsiile interiorităţii constituie un supliciu ce duce la purificare: scrie pe creier „cu negreala de pe suflet”. Infernul Baaadului, cu a sa pecete funebră îngăduie acum revelaţia seninătăţii: o iubire expurgată, de limpezimea cerului sticlos, şi-a domolit furiile temperamentale, rămînînd senină şi sfîşietoare totodată. Descoperim aici atitudinea mioritică; poetul elimină suferinţa, îşi vindecă spaima de urît doinind: „Doina o îngîn şi-o uitu”. Grefele de poezie populară în registrul bocetelor şi colindelor fortifică această lirică (care, rămînînd doar „de inimă albastră”, s-ar fi anemiat). Or, Cezar Ivănescu actualizează doina şi ne reaminteşte efectul ei cathartic pentru sufletul românesc; încercat în timp de atîtea potrivnicii, el îşi află aleanul în Doină: „alina-m-oi cu Doina!” – zice şi Cezar Ivănescu sfidînd, cu o sinceritatea împinsă la paroxism şi într-un decor ce trimite la austeritatea monahală, fluctuaţiile modei. De altfel, poetul ignoră ceasul modelor; ca dovadă, deşi spiritele firave, alertate de mareele modei au expediat doina în sala de reanimare a liricii, dezinteresîndu-se de soarta ei, Cezar Ivănescu o cultivă. În consecinţă, el respinge risipa verbală şi evită arborescenţa lirică. Aşa cum s-a mai spus, recuzita sa nu e săracă ci esenţială. Într-un moment poetic care traversa canonada antilirică, poezia lui Cezar Ivănescu se încarcă de afectivitate; ea este rugă fierbinte şi sfîşietoare, o imploraţie deznădăjduită, o muzică tînguitoare care redescoperă omul muritor: sublimul şi eroarea coexistă, materia folclorică e surdinizată, dar evidentă. Această tulpină folclorică a unui baladesc „cultivat”, de un tardiv trubaduresc provoacă o revelaţie etnologică. Coborînd în arhaic, ecourile străvechimii se simt, potenţînd efectul soteriologic. Formulelor de invocaţie, vechii tehnici a repetiţiei, rimelor simple, termenilor livreşti li se alătură vocabulele arhaice (moldave, cu deosebire) şi cuvintele „retezate”. Dar arhaismul său este, întîi, o stare de spirit. Desigur, Cezar Ivănescu confirmă şi aici uriaşa sa forţă de absorbţie, fiind o personalitate ce intersectează mari albii lirice. Sinteza ivănesciană îşi subordonează aceste experienţe poetice, brodată pe canavaua unei concepţii despre poezie. Lirismul său curat şi elevat, de o simplitate savantă, foloseşte un sever filtru cultural, poetul-receptacol impunînd tocmai prin forţa originalităţii. Sub cupola acestei lirici, amestecînd mulţi afluenţi şi folosind tipare de împrumut, răsună doar o coardă, forînd încăpăţînat cîteva teme, întoarse obsesiv spre tensiunea conceptelor antitetice: iubirea şi extincţia. Cezar Ivănescu nu este un colonist, anexînd universului său liric noi teritorii; nu este, în pofida virtuozităţii formale, un poet-orchestră, dar cîntecul său suav şi terifiant, de rafinament filigranatic, trădează grija şi superbia celui ce nu-şi expune în vitrină ciornele. El trăieşte cu mistica literei tipărite.

Evident, Cezar Ivănescu vede în poezie (necrezînd în evoluţia genului) un discurs fundamental, un act liturgic prin care ne salvăm (în spirit) de infernul teluric. Recuperată, spuneam, ca artă tradiţională, poezia ca rugăciune (prepolifonică), cantabilă, ca exerciţiu exorcizant (îmbrăţişînd senzualismul estetizat) dezvoltă de fapt o suferinţă poetizată, trăită – cu calm contemplativ – între graniţele imaginarului thanatic, temperînd combustia temperamentală. Fiindcă rodul înseamnă „înaintarea în moarte”; iar moartea-„curvană” (v. Doină/ Moartea peste tot), moartea ca „program zilnic” îşi dezvăluie puternicia, lucrînd – zice poetul – pentru gloria ei. Dincolo de imprecizii şi substituiri, refugiat în fabuloasa cetate a Baaadului, aşteptînd să coboare noaptea în păcătosu-i trup, Cezar Ivănescu a invocă pe cea cu „rîs frumos”, „Moartea Bună” sau „Mama mea Moartea” ca întîlnire norocoasă. Dar e vorba de un Eros thanatic, îmblînzind seductiv chinul, răul, teroarea etc. într-o interminabilă căinare şi descoperind „transparenţa desăvîrşită a morţii” şi, negreşit, precaritatea omenescului, ruina trupului. Bătăios, incomod şi imprevizibil ca om, Cezar Ivănescu – poetul ştie prea bine că „tot ce-a fost se pierde”; versurile sale fiind „cîntare şi amintire”, ne propun, pe portativ imnic, spectacolul genezic, rememorînd „vremea cu greime”, întunecimea, suferinţa; sau, mai evident în Rosarium, într-o epocă de-spiritualizată, sensul ascensional: „eu la cer m-aş înălţare”. Paradoxal, la Cezar Ivănescu poemul ascensional, rîvnind descătuşarea, devine posibil prin imersiunea în adîncul Istoriei; doar aşa, ştiind că drumul „e de făcut înapoi”, bardul din Bîrlad, întregind strălucita falangă moldavă, află, prin stihurile sale psalmice, puterea genezică a cuvîntului. Încît, scăpînd din strînsoarea trupului, mîngîiat de gîndul morţii (curăţat însă de „otravă”) va zări – eliberat – izbăvitoarele „lumine”.

Evident, poezia lui Cezar Ivănescu trebuie examinată şi în contextul promoţiei ’70, pe care mulţi o consideră „al treilea val” al generaţiei Labiş. Ivită în spaţiul de linişte dintre două explozii (zicea Laurenţiu Ulici), această promoţie infirmă ideea (cîrcotaşă şi agresivă) a „vacuum-ului poetic” al acelor ani, încriminînd – prin argumentele ei valorice – tăcerile unor critici, al căror interes a fost confiscat fie de momentul ’60, fie de agresivitatea junilor anilor ’80. Exegeza rămîne încă datoare acestei promoţii (care, să observăm, nu a pătruns „grupat”), dar, mai ales, acestui poet. Glumind, Cezar Ivănescu se considera un nouăzecist; afirmaţia rămîne valabilă doar în sensul unei visate purificări, volumele ivite/ recuperate după seismul decembrist oferindu-i statutul de „nou născut”. În rest, el este şi rămîne, indiferent la mode şi clasificări, un mare poet.

*) Dezvoltînd („ameliorînd”, cum zicea, cu modestie, însuşi autorul) o mai veche tentativă exegetică (Eseu despre Cezar Ivănescu, apărută la Tîrgovişte, 1998), prizată, aflăm, „cu reticenţă”, Theodor Codreanu propunea o carte fundamentală despre Cezar Ivănescu – transmodernul. Criticul de la Huşi tipărea, se ştie, şi o primă sinteză românească asupra transmodernismului (în 2005), deschizînd colecţia Ananta. Studii trandisciplinare, iniţiată chiar de poetul Sutrelor muţeniei în anii directoratului său junimist. Încît, ca „trubadur” trasmodern, configurînd, alături de Labiş şi Nichita, o trinitate paradigmatică (demonstra Petru Ursache), neîncadrabilul Cezar Ivănescu îmbrăţişează o nouă paradigmă, reprezentînd ethosul transdisciplinar şi voinţa recuperatoare a Tradiţiei, într-o vreme a anemierii conştiinţei arheale. Între un util Tabel cronologic şi un dialog huşean, din 1993 (cules la Addenda, sub titlul Hoţii de istorie), Theodor Codreanu, un critic doctrinar, cercetînd „în vizorul criticilor” destinul creaţiei lui Cezar Ivănescu, realizează, cu apetit polemic, un alert excurs, temeinic documentat, el însuşi trandisciplinar, cu observaţii referenţiale, pensînd imagini arhetipale şi semne zodiacale, încercuind un idiom poetic inconfundabil.

Revista indexata EBSCO