Oct 26, 2016

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Manual de jocuri pentru copii!

Copilăria a fost o temă ingrată în literatură, replică firească la statutul ei în viaţa reală. Se ştie că pentru multă vreme imaginarul social al acestei prime trepte umane a fost distorsionat sau chiar absent, motivaţiile fiind uneori halucinante. Asociat, în secolele Evului Mediu, cu imaginea unui adult mai mic şi, implicit, mai expus vulnerabilităţilor sociale, copilul devine imagine literară târziu, prin secolul XIX, printre cele mai cunoscute ipostaze fiind cele ale copilului chinuit, exploatat de la o vîrstă fragedă şi supus perversităţilor societăţii sau ale copilului/ adolescent aventurier/ explorator, cu comportament de om matur în situaţii excepţionale. Charles Dickens, Jules Verne, Mark Twain sunt câteva dintre marile nume ce vor impune noile imagini, într-o literatură ce caută să fixeze tipologia copilului. În literatura română, numele consacrate sunt Creangă, Slavici, Ionel Teodoreanu, Marin Preda, ca să nu spunem şi altele, precum Grigore Băjenaru sau Mihail Drumeş, într-o altă paradigmă, e drept.

Desigur, tot ce se raportează la zilele noastre înseamnă altceva: imaginea copilăriei de azi nu se mai suprapune nici cu aceea din secolul XX şi, cu atît mai puţin, nici cu aceea din secolul XIX. Nu doar schimbările din plan social-economic-cultural-civilizatoriu contează cît, mai degrabă, uriaşele deplasări ce s-au produs la nivel de comportamente, deprinderi, preocupări etc. Copiii de astăzi nu s-ar recunoaşte în cei de ieri şi, desigur, nici invers. Tocmai din acest motiv şi multe altele asemănătoare, o carte care să surprindă ceva dintr-o anume zonă a copilăriei din zilele noastre devine deosebit de interesantă. Se ştie că literatura cu şi despre copii este mult mai dificilă decît se crede, de unde şi numărul restrîns al unor autori/ texte de acest gen. Prin urmare, o carte precum cea semnată de Lucian Zup (Manual de jocuri pentru copii, Editura Junimea 2016, cu prefaţă de Ioan Holban/ Copilăria fără copilărie) trezeşte interes de la început, fie şi prin tema de maximă actualitate propusă.

Lucian Zup, cunoscut prin alte două romane publicate (Rîul curge lent,  respectiv  Istoric), ca şi prin traduceri, alege acum o soluţie interesantă şi de efect, aceea de a elabora patru modele/ mai degrabă non-modele din perspectiva orizontului de aşteptare parental, oprindu-se asupra a patru imagini de copii şcolari (Alin, Cornel, Radu, Marcu); fiecare dintre aceştia sunt altminteri orientaţi într-o dinamică a copilăriei contemporane, pe de altă parte toţi au în comun riscurile ce vin din persistenţa fenomenelor specifice societăţii hiperconsumiste, societate care orientează, atît pe adulţi, cît şi pe copii, spre aspiraţii şi comportamente străine generaţiilor mai vechi. Aşa că e greu să mai aştepţi într-un roman brutal-realist cum este acesta semnat de Lucian Zup imagini legate de jocurile nevinovate de altădată şi de participarea, acceptată sau nu, a copilului la muncile ce însoţesc, ciclic, drumul prin viaţă. Cei care caută duioşia şi spiritul aventuros al jocurilor copilăriei, vor găsi în romanul de faţă imagini ce apropie preocupările copilăreşti de o limită a infracţionalului uneori, alteori doar de o trecere dincolo de limitele moralei curente. Copiii sunt acum o rezultantă a dimensiunilor reale şi virtuale ce particularizează un tip de societate în care insul tinde spre lipsa de comunicare, spre absenţa afectivităţii motivate, spre comportamente aberante. De aici se poate vorbi de priceperea scriitoricească a unui autor care, deşi încă tînăr, reuşeşte să se apropie într-un mod remarcabil de ceea ce înseamnă duritate existenţială, trăită şi înţeleasă din perspectiva copilului (teoretic inocent) şi nu a adultului. Deşi, dacă privim într-un anume fel tot ce se derulează în romanul său, personajele copii (comportamental vorbind) sunt viitorii adulţi care trăiesc vieţi debusolate, lipsite de camaraderie, de preocupări spiritualizate, cu puţine oaze de viaţă la limita normalităţii. Diferenţa dintre cele două ipostaze ale omului, copil şi adult, e surprinsă cu ochii copilului Alin, fascinat de eroii săi din jocurile de pe consola ce îi ţine loc de viaţă şi de joc, motiv pentru care, distanţat negativ de lumea reală, o priveşte critic, în felul său: „Şi-apoi urma masa. Toate creaturile alea mari se aşezau să mănînce şi să bea. Asta nu era neapărat ceva rău. Lăsînd la o parte treaba cu băutura, iar Alin era îndemnat din cînd în cînd la o gură de vin, că e bărbat, dar puţin, că e copil, însă lui nu-i plăcea gustul ăla care-l făcea să se strîmbe şi-i împrăştia fiori prin tot corpul, treaba cu mîncarea era foarte bună. Cît îi plăcea să mănînce lui Alin, carne dar şi dulciuri. Mîncarea îi regenera energiile pierdute. Unii spuneau că e gras, dar ăştia habar n-aveau că grăsimea lui acţiona ca un strat protector şi n-avea de gînd să renunţe la el, cum pretindeau ăia.// Totuşi, asta venea la pachet cu discuţiile cu creaturile alea mari, mereu aceleaşi, mereu plictisitoare. Căci de-obicei voiau să-i afle părerile despre diverse lucruri, deşi el n-avea nicio părere despre nimic, şi chiar dac-ar fi avut, ar fi vrut să fie lăsat în pace.”

Cu siguranţă, meritele evidente ale romanului lui Zup ţin de descrierile aplicate şi de felul în care configurează, convingător şi neforţat, patru imagini diferite de copii-şcolari. Primul copil Alin, cel care caută căi de scăpare pentru nu a-şi însoţi părinţii la o înmormîntare, este cel care e figurat cel mai mult în liniile unui peisaj social ce cuprinde familia, şcoala, prietenii care trebuie inventaţi (pentru a scăpa de teroarea însoţirii părinţilor la înmormîntare!) şi nesfîrşitele sale jocuri video de pe consolă. Lipsa de înţelegere şi acceptare a unui real deja traumatizant îşi spune cuvîntul. Tatăl, mama, sora mai mare, iubitul ei (cu creastă „reptiliană”…), un prieten al tatălui, un poliţist sunt transfiguraţi în personaje din jocurile de pe consolă („Asta era dragoniţa cu solzi roşii, care scuipa flăcări şi uneori îi punea probleme serioase. Era dificil să treacă de ea. Nu era una din creaturile alea pe care să le învingă pentru a trece la nivelul următor şi să nu mai aibă treabă cu ea.”; e vorba aici, de felul în care este văzută propria mamă). Raportîndu-şi sau echivalîndu-şi segmentul de viaţă reală cu imaginarul jocurilor video, copilul realizează o formă personalizată de evaziune şi de răstălmăcire periculoasă a vieţii. Nu mai e vorba doar de un joc nepericulos: profesorii devin „vrăjitorii”, colegii sunt „eroi”, colegele sunt „creaturi”; ceea ce creşte cota de interes este însă felul în care naratorul focalizează un anume gen de angoasă, nespecifică de altfel vîrstei copilăriei, angoasă care marchează comportamentul copilului care şi-ar dori o realitate în care să funcţioneze o telecomandă la fel de valabilă ca aceea cu care îşi ordonează el trăirile din spaţiul virtual; un transfer periculos, urmînd să anuleze chiar liniile de existenţă ale vieţii adevărate.

Ambiţia autorului este însă aceea de a surprinde prin fiecare tipologie surprinsă şi prin felul în care peisajul social o completează. O posibilă replică a lui Alin este celălalt copil, Cornel, fascinat de lumea „supereroilor”, de data aceasta deduşi din imaginarul filmic generos oferit de canalurile tv, motiv pentru care poartă mereu cu el un soldăţel-jucărie-talisman, provocînd dispreţul şi batjocura din partea colegilor prinşi în alte paradigme ale trăirii copilăriei. Cel mai dinamic şi neverosimil aproape (dacă nu am vedea cum imagini crunte ale vieţii reale, ce nu îi exclude deloc pe copii, apar zi de zi în presa de orice fel) este însă „copilul” Radu. Inspirat de limbajul şi modelul celor mai mari, de un anume gen de sub-cultură periculoasă, copilul îşi doreşte ceea el numeşte „viaţa de viaţă”, adică o formă de trăire dincolo de ceea ce impun normele sociale, climatul educaţional de familie, şcoala, legea. Avînd şi un frate deja în puşcărie pentru crimă, Radu este atras o serie întreagă de „pasiuni” ce nu ţin de copilărie nicicum: fumat, băuturi alcoolice, violenţă, furt, aspirînd să intre în graţiile unei grupări de cartier, ai cărei membri, mai mari, îi pretind să treacă prin tot felul de „iniţieri”, ţinta finală fiind nu doar admiterea sa, ci şi ascensiunea pe o treaptă superioară în lumea respectivă. Mai există şi al patrulea copil în roman, care poate fi văzut mai degrabă în potenţialitatea sa, deoarece acesta, Marcu, e definibil prin cîteva fapte minore, încadrabile în normalitatea teribilismului copilăresc. Într-o contextualitatea precum este aceasta din romanul lui Zup, ar putea deveni promiţător, în sensul că el ar mai lăsa cîte ceva să se vadă din obrăzniciile fireşti ale vîrstei copilăriei şi ar anunţa astfel o altă cale.

Romanul lui Lucian Zup, cu pagini încărcate de un gri-negru apăsător, cu o scriitură sigură şi bine articulată, în care realismul brutal descriptiv cunoaşte noi valenţe, cu această strategie convingătoare de a decupa un nou imaginar al copilăriei, într-o societate devorată de consumism (în sensul de exagerare/ abuz)  şi de pierderea sistematică a unor valori încă nu de demult funcţionale, devine astfel, dincolo de valoarea literară, un veritabil apel către normalitate, într-o lume ce pare să se lase distrusă de anormalitate, lume ce tinde să distrugă inclusiv ceea ce ar trebui să numim cu-minţenia copilăriei.

 

 

 

Revista indexata EBSCO