Oct 26, 2016

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Aurel Pantea, poetul declinului „în negru”

„Şi m-am revoltat prin expresii severe”

Activă cum o ştim, Editura Paralela 45 a lansat de curînd, sub îngrijirea lui Călin Vlasie, o nouă serie selectivă, Opera poetică, dedicată autorilor aşa-numit optzecişti, promoţie care beneficiază a nu ştiu cîta oară de o asemenea iniţiativă. Ea vine probabil ca reacţie la seria Opera omnia/ Poezie contemporană, a Editurii Tipo Moldova, care nu de mult pornise la drum tot cu antologii ale optzeciştilor, i-a pus în faţă ca reper de atracţie şi a publicat mare parte din ei, după care a luat la rînd tot felul de anonimi din lumea diletantă şi interlopă a literaturii marginale, aşezîndu-i – cu acelaşi gen de copertă – pe raftul cu nume consacrate. Vorbim de politici editoriale – unde abundă inconsecvenţele, în folosul succesului imediat pe piaţa cărţii, în detrimentul atitudinii estetice, a promovării valorilor şi a actului cultural în sine. Nici noua serie de la Paralela 45 nu are o structură prea clar definită. Unele apariţii sunt ediţii rapide de autor, altele sunt date în seama unor critici consacraţi, parteneri ai autorilor, în timp ce altele nu menţionează nimic despre felul cum au fost întocmite, părînd a fi livrate direct din arhiva calculatorului; apoi, unele includ mărturii documentare şi interviuri cu titularii, altele nu; ca să nu mai spunem că descoperim pe alocuri texte modificate faţă de versiunile princeps, cu adăugiri care nu ştim dacă îndreaptă abuzurile cenzurii de odinioară sau sunt ameliorări stilistice ulterioare; explicaţiile de metodă lipsesc. Gestul editurii din Piteşti ar fi fost realmente spectaculos, cu efect garantat, dacă seria ar fi dat prioritate poeţilor din gloria optzecistă care nu mai sunt printre noi şi care par lăsaţi pe nedrept în uitare, precum Traian T. Coşovei, Alexandru Muşina, Mariana Marin, Aurel Dumitraşcu, Dan David, Ion Stratan, Augustin Pop, Ioan Flora, Ion Zubaşcu ş. a. Sigur, în aceste cazuri este mult de muncă, trebuie definitivat şi cules materialul (plus corectura), stabilită cronologia textelor, consultate manuscrise, decupate ecourile critice, altfel spus: de realizat ediţii cu adevărat de referinţă. Mult mai simplu a fost cu autorii în viaţă! Ei vin cu textele şi notele bio-bibliografice (adesea romanţate) gata scrise, prêt-à-porter, numai bune de dat la tipar. Nu pot să nu mă gîndesc cu nostalgie la ediţiile elaborate cu acribie, măgulind cititorul prin rigoare, exactitate, aparat critic dens şi accent pe mărturiile de folos din procesul creator, de la defuncta Editură Minerva, cîndva adevărată şcoală de profesionişti, într-un domeniu care azi e dominat de grabă şi amatorism. De aceea şi entuziasmul în jurul unor mereu repetabile antologii, mai nou „opere complete”, s-a temperat. Iubitor înrăit de poezie ce mă aflu, mă bucur însă de fiecare dată cînd am ocazia să recitesc autori în asemenea ediţii de provocare – în fond, asta şi sunt –, permiţînd interpretări şi comentarii dintr-un alt şi alt context receptiv. M-am oprit la unul din beneficiarii acestei ultime iniţiative, despre care n-am avut pînă acum prilej să scriu la rubrica de faţă: Aurel Pantea, Opera poetică. Paralela 45, Piteşti, 2016.

 

„Dar noi, compacţi în desişul de solitudini/ schimbăm vizite/ cu maestrul supliciilor…”

Casa cu retori, titlul cărţii de debut al lui Aurel Pantea din 1980, definea metaforic poemul, acea mişcare de taină a vorbelor ameninţate cu rostirea, cu Sintaxa, cu moartea. Punerea în abis a textului poetic devenea astfel un poligon de încercare pentru redefinirea resurselor de subversiune, posibil din sfere lexicale care nu fuseseră explorate şi păreau profund candide, deloc periculoase cenzorilor epocii; cu alte cuvinte, puteai comunica încifrat şi transmite mesaje cu sporite înţelesuri, recurgînd la teoria „albă” a limbajului şi la conceptele sale criptice. Dacă spuneai de pildă că merită să ne uităm din cînd în cînd „înlăuntrul poemului”, ca să vezi că „nu mai sunt cuvinte”, că avem acolo „numai spelunci” şi „apă veche”, deloc în stare să dea satisfacţie „clipei prezente… incisive… cu frenetic sarcasm” (Şansa de a ne uita înlăuntrul poemului), aluzia era străvezie la lirismul conformist al vremii, care se lăsa supus comenzii propagandistice, pîngărind emisia sincerităţii. Îşi începea astfel cariera, la vreme de rău politic, unul din cele mai interesante experimente literare, ce avea să poarte numele de textualism, conform căruia studiul instanţei enunţiative este capabil de un cod „critic” lucid faţă de real, comentîndu-l în notă ironică sau parodică şi risipindu-l în discursul cotidian. Vorbind despre măruntaiele poemului, recurgînd la semnele din tratatele de retorică, puteai vorbi nestingnerit despre ascunzişurile lumii din jur, despre insanităţile ei nevăzute. Era în fond un transfer de vinovăţie dinspre concret spre abstract, în care accentul cade nu pe cel ce face răul, ci pe difuziunea răului, pe sintaxa răului, şi aici se vădea o sursă inepuizabilă de grotesc absurd şi anti-lirism.

Din grupul echinoxist de la Cluj, Aurel Pantea este cel ce se remarcă printre primii cu această schimbarea de atitudine şi cu luarea pe cont propriu a controlului asupra „mecanismului creaţiei”. El scrutează fidelitatea cuvintelor („şi-am luat un cuvînt încă fidel şi l-am pus la soare”) şi începe să relateze vizionar nu despre „facerea” poeziei, ci despre construcţia poemului, prezenţă oraculară, „corp” şi „discipol” în arşiţa fiinţei, în febra ei adîncă: „Despre omul închis în bîrfă, despre încremenirea lui în peceţi/ somnolente (haită silenţioasă, pluşul în casete cu voci)/ despre omul care-şi poartă discipolul în pieţe ca să uite,/ dar mai ales să converseze cînd întîlneşre moartea/ în mijlocul Sintaxei, umezeala, lichenul tăinuit al/ vorbei despre toate am vorbit tangenţial pe cînd soarele/ îşi făcea de cap în cîmpul cu chiparoşi. Mare pagubă,/ eu sunt în continuare solo vivace pe o piele de miel,/ cum e sufletul  tău, bardule, pe care-l adun cînd vreau/ să-l storc şi/ fără vlagă reîncepi cîte o conversaţie, fiindcă eu sunt vîlva/ şi din fiecare cuvînt sar la tine cu rază de platină.” (Solo vivace pe o piele de miel) Toate sunt puse bine şi la locul lor în această „scenă” compoziţională, posibil manifest, şi reuşita ei o va face să devină temă cu variaţiuni în volumul de debut. Poetul concepe, probează, închipuie mereu incinte claustrative, care devin sinonime construcţiei poemului: „casa crăpată”, „suburbia poemului”, „cătunul”, „ganguri”, „o igrasioasă retorică”, „dugheana fiecărui cuvînt”, „mecanica rece a încăperilor”, „desişul de solitudini”, „carne urcată în bolţi”, „desimile din sînge”, „umbre într-o încăpere inertă”, „pelerin prin construcţii”, „săli încărcate cu linii”, „hat ca o carceră” etc.

Viaţa în poem este, pentru Pantea, una apăsătoare, conformistă, uscată de arşiţa opresiunii, ameninţată de „spada colerică a ecourilor” sau de o logoree ridicolă care se întinde ca o mlaştină, aşteptînd salvarea providenţială – un depozit de imagini în dilatare, în expansiune, o masă informă eliberînd din strînsoare elitista metaforă; noul regn al imaginilor invadează incintele fiinţiale, ocupă tot, domină exploziv procesul raţiunii: „mă umplu de om, salvează-mă de gravitaţie/ salvează-mă şi de această imagine grea/ care-mi sparge casa./ Închide discursul, ca şerpii de groase vin la işa mea/ acţiunile, sunt homo conclusus, ziua se ridică/ de pe encefal împreună cu toate himerele şi rămîn deschis./ muşchiul/ dens al imaginilor ei mă năpădeşte, eliberînd metafora,/ nu/ există viaţă fără imagine, eliberează metafira şi scuteşte-mă.” (Simţuri în moină) Frisonul aceasta al omului final, homo conclusus, năpădit de imagini, învins de ele, de natură să înspăimînte, să terifieze, anunţă parcă un dezastru, un flagel, o calamitate, o năpastă abătută asupra lumii, care presară din belşug victime şi stîrvuri: „pe cînd scriam: Viaţa şi pudoarea acestui poem/ pun faşe de raze/ pe argile întunecate. Şi mă făceam că nu bag de seamă/ zimţii tăioşi/ printre care trecem dintr-o încăpere în alta/ să culeg/ animale moarte şi reci/ cu o lance/ pusă în mîna mea de raza în care eram îngropat. Oh, osul/ meu cu argile uşoare/ se încarcă şi se descarcă încît/ din vîrsta mea de atunci cad flori de măr,/ cad flori de măr/ sau fluturi.” (Flori de măr sau fluturi) E surprinsă aici lupta de adîncime ce se dădea între poetici, între generaţii şi „epiderme”, cum le spune poetul, sau moduri de a „deşira” trăirea, între invazia imaginilor şi metaforă, aceasta aflată în penitenţă, ferecată, surghiunită de noua sensibilitate care vrea vorba directă, vocativă, nu cea subtilă, fastuoasă, cu povara asemuirii. Surprinzător, spectacolul poematic asistă la confruntare, fără să dea avantaj uneia sau alteia din părţi.

 

„nu voi mai scrie, voi visa scribi după gratii de foc”

Din jocul acesta între viaţă şi retorică, între real şi imagine, între raţiune şi diluviul fantasmatic, Aurel Pantea concepe un meleag baroc al primejdiei şi incertitudinii, cu ameninţări şi angoase mai la tot pasul: „Nu,/ nu mai pot rămîne ocrotit. Relieful se accentuează treptat/ şi orice peisaj/ evidenţiază o aglomerare de cefe proaspăt desprinse din/ strînsorile/ măştilor, da,/ realitatea vine cîteodată cu spatele, spinarea tatălui se/ apropie/ enormă, faţa i-a secat împovărată/ sub tone de secunde cu spatele numai, cu spatele,/ în rîndul perucilor din secole ilustre, în inima anecdotei/ şi textului/ atîrn.” (Ca o limbă) La un moment dat, lingvistica cu normele ei reci, aride, prinde viaţă, aduce în scenă reprezentări real/ ireale şi le amestecă fabulos cu viaţa concretă, într-un discurs ficţional, o realitate intermediară activă, într-un „prezent intens” – un altfel de a fi al lumii, mistuitoare de figuri şi abisuri de memorie: „imaginaţia ca funcţie/ a unor realităţi intermediare, măduvă aburind/ în întunericul din corp, cîteva poduri pentru ca sîngele/ să nu rătăcească drumul, un lac roşu făcut dintr-un milion/ de secunde, toate aceste simboluri fiind nu repere,/ fiecare cu propria sa profunzime, mistifică timpul/ şi uzanţele/ pînă cînd, pe mine însumi dibuindu-mă prin/ reţea/ mă prăbuşesc prin mormane mofluze/ răpit de geometra perfectă a subteranelor.”; sau: „Ori de cîte ori îmi face astfel de servicii memoria, ce somnolenţă,/ ce putere de-a evoca, ce picoteală/ în subţiri carnagii diurne, în clipa de-acum ce fobie/ a luminilor cerebrale pentru asemenea naraţii.// Aşa că poemul se naşte periculos de identic/ cu umbletul prin zăvoaie şi mîluri şi nu înseamnă deloc/ a parodia misterele fiindcă/ «nu ştii care este calea vîntului nici cum se fac oasele/ în mitra celei îngreunate», dar poţi să întipăreşti/ trecerile unui copil/ prin propriul tău limbaj precum prin albe pietrişuri şi ce/ bătălie cumplită dau pentru el sintagmele.” (Prin limbaj precum prin albe pietrişuri)

Suntem cumva aici în culmea experimentului de care începusem să discutăm: adică, să vorbeşti despre toate relele din jur, despre toate excesele de agresivitate şi starea de colivie în care ne încuie oportunismul cel de toate zilele, cînd stăm încremeniţi în limbaj, recurgînd la semnele care ne ajută să analizăm comunicarea, s-o menţinem în cotele fluenţei. În definitiv, e un altfel de esopism, unul savant şi elitist, care ascunde o dorinţă acută, o sete de a regenera vorbirea, amalgamînd într-o realitate fictivă siluetele de sugestie, cu alegoria figurativă a retoricii, născînd personaje, scene şi conflicte inedite, acele „pasaje subterane” ale imaginarului, „doldora de inşi metaforici”, prilej de a regîndi resursele poeticităţii. Retorica, cu figurile ei savante, nu e altceva decît o agenţie de pază a vorbirii, cu gardieni şi urmăritori exigenţi şi haini, care controlează emisia, ca ea să fie conformă normelor, să nu se abată de la ele. În „casa cu retori”, un altfel de a numi societatea închisă, îngrădită, totul e supravegheat şi dominat, totul e verificat şi pîndit. Nu ştiu de ce, dar pomele din 1980 ale lui Pantea or fi fost părînd subversive la vremea lor, dar sunt actuale, teribil de actuale şi azi; nefiind datate, ele îşi adaptează cordial interpretările: „acolo, ca animalul în rut e senzaţia arcuită,/ substanţială ca însăşi metafora/ otrava buimacă a laurului seduce/ convoiul eleganţilor/ pastişeuri.// Nici o flacără pe verb. Marasmul arid şi cenuşa incriminează/ o probabilă origine obscură, cei mai celebri dintre greci cădeau/ fără ea într-o mare perplexitate şi invocau Sfinxul.// Secte lexicale, sentimente, sarea care coboară din inteligenţă,/ Hesperus ce prezidează corporalitatea/ şi azurul tăios al contururilor/ le mai posedăm şi suntem conştienţi în continuare/ că a stiliza e o parafrază pentru moarte.” (A stiliza e o parafrază) E aici un ecou din Ştefan Aug, Doinaş, pe care Pantea îl admira în juneţe (îi va consacra şi un studiu monografic), alimentînd discursul cu unduiri helladice şi cu efecte oraculare – năzuind la textul sapienţial al poemului, care ştie mai multe decît expune, spre deosebire de textul confesional, care expune mai multe decît ştie.

 

„un eu atît de solid şi agresiv,/ încît nu-mi simt pulsurile acvatice”

Ceea ce la Doinaş era Spaţiul Absenţei din imediatul lumii, „Marea Absenţă”, acel „loc enigmatic” sau „azil ferit de lume”, „raiul necucerit”, topos care „emite Idei murind în fraze de paianjen” (v. Alter ego, 1970), devine la Aurel Pantea un spaţiu interpus al intermediilor sau o „istorie” paralelă cu a noastră, încifrată, greu de pătruns, „istoria hieroglifelor”, o „ţară vînătă”, cu „sunete vineţii”, un altceva intens şi deplin, ca o ploaie de fulgere. Găsim descrisă această lucrătură tainică, incitaţie a lucidităţii, senzaţie de pîndă activă care neobosit ne paşte din preajmă: „Mă place starea asta intermediară cu pietre desconsiderînd/ celelalte apariţii aşa-zise compacte, levitaţie a distanţelor/ dintre lucruri/ într-un craniu, clipa în care se despică graniţa/ de la mine la tine ne arată un obraz cu molii, ce lucrătură,/ Doamne, ce lucrătură, mă întorc acasă,/ obicei vetust, toate-s moi şi se cufundă, intermediu,/ intermediu, pune-mi diamant pe răni, pînă acasă/ doar cîteva pietre întrerup infernul de. cînd tocmai/ în buza acoperişului mă trăsni, tocmai acolo unde sîngele/ rodeşte în lume odată cu ploaia, o incizie roşie eliberează himerele…” (Posomorîta culoare a vanităţii) În alegorismul esopic, lumea intermediară, de dincoace de lume, este aceea care iscodeşte, stă trează şi produce fantasme, reţine nuanţe, impresii fugare, un uriaş stoc auprarealist ce delirează în voie, fără să-i pese de lumea aevea – „a avea suflet de trestie pentru absorbţia prezenţelor// inefabile – chorum nympharum –/ a cabra decent printre fantasme, iată/ s-a umplut cetatea de retori, ah, mireselor,/ şi ţopăie în piaţa metaforei după domina pulchra.” (Peisaj buf în piaţa metaforei)

Aurel Pantea (n. 10 martie 1952), originar din Cheţani, comună de români pe malul Mureşului, la graniţa între judeţele Mureş şi Cluj, spune că ştia multe despre viaţa literară clujeană încă înainte de a ajunge să studieze Filologia (1972-1976) în capitala transilvană, datorită consăteanului său, poetul Vasile Dan, care îl alimenta asiduu cu cărţi şi informaţii despre scriitori. Nu a intrat „din prima” la facultate şi a ţinut să pondereze acest insucces prin a debuta în revista „Echinox”. „Disperat, m-am dus acasă şi într-o buimăceală a mîniei şi exasperării, mi-am răscolit arhiva cu poeme, am luat la întîmplare cîteva şi am fugit la Cluj să-l caut pe Ion Pop… Multă vreme am avut, încă mai am, o adevărată religiozitate pentru ce însemna şi ce înseamnă pentru mine personal Echinox-ul şi întemeietorii lui. Între timp, spiritul critic a clarificat lucrurile, iar religiozitatea de început a fost înlocuită de o admiraţie profundă şi lucidă. L-am găsit pe domnul Ion Pop la Arizona, local mitic pentru scriitorimea clujeană, însoţit de Al. Cistelecan, Al. Th. Ionescu şi Ioan Buduca. I-am arătat pripit şi bulversat poemele, le-a citit în maniera inimitabilă a domniei sale şi mi-a dat un nou curaj cînd mi-a propus să publice unul dintre ele în revista Echinox. Starea mea sufletească era cu totul alta. Mi-am zis să se ducă naibii toate examenele picate, toate filologiile, intrasem deja în Pantheon… Cred că în istoria literaturii române contemporane, locul domnului Ion Pop este similar cu cel al lui Eugen Lovinescu, în ipostaza domniei sale de director de conştiinţe creatoare… Am mai spus-o, Echinox-ul are cel puţin o semnificaţie echivalentă celei a Cercului literar (de la Sibiu).” (Din interviul acordat lui Iulian Boldea, „România literară”, nr, 8/ 2014)

Comparaţia finală, făcută cu entuziasm, nu e chiar măgulitoare sau avantajoasă pentru echinoxişti, dacă ţinem seamă de murdăriile ieşite la iveală cu privire la gruparea lui Ion Negoiţescu, odată cu deschiderea dosarelor Securităţii, divulgînd că membrii ei se turnau urît unii pe alţii! S-ar putea ca şi concentrarea de nume, pe mai multe promoţii, din jurul lui Ion Pop să nu fie, la o analiză documentată, o „rezervaţie de îngeri”. Alexandru Muşina relatează într-un loc că s-a trezit, prin ’82-’83, cu vizita acasă, la Braşov, a lui Ion Mureşan, mai apoi a lui Aurel Pantea, care veneau să-i aducă personal poeziile lor pentru proiectata Antologie a generaţiei optzeci, de frică să nu cumva, prin poştă, ele să intre pe mîna Securităţii. Prudenţa aceasta excesivă spune multe despre starea de spirit a epocii şi regulile care guvernau mersul nevăzut al literaturii. Ardelenii erau convinşi că au creat un traiect distinct în poezia sfîrşitului de secol trecut, diferit de cele impuse în celelalte spaţii. Spune Aurel Pantea: „Poezia care s-a scris şi se scrie în Transilvania se diferenţiază de poezia scrisă în alte provincii româneşti, prin două dimensiuni fundamentale: prezenţa sacrului şi un extrem de pregnant angajament existenţial. Problematizarea celor două dimensiuni ale lumii e făcută de nişte conştiinţe poetice marcate de o istorie aparte şi de o cultură aparte. Conştient sau nu, mai vădit sau mai subtil, în scrisul fiecărui poet transilvănean se recunosc fragmente ale sublimului şi dramatismului istoriei transilvane. Să nu uităm că şi influenţele culturale în Transilvania au fost altele decît în sudul sau în estul ţării.”

 

„se zbate/ să iasă afară animalul fabulos/ al cotidianului/ cel cu nesfîrşite fizionomii”

Lucrurile stau şi nu stau aşa. E de discutat dacă numai sacrul şi angajamentul existenţial conferă originalitate poeziei de peste munţi; apoi, dacă nu cumva ironismul şi parodicul, trăsături de export ale optzeciştilor „sudişti”, au marcat şi ele poeticitatea din alte zone, inclusiv cea ardeleană, foarte atentă la ceea ce se întîmpla în Capitală. O recunoaşte şi Aurel Pantea, cînd susţine că debutul său s-a consumat cu o „carte polemică, marcată de sarcasme şi spirit parodic”, aspecte menţinute şi intensificate în cartea următoare, Persoana de după-amiază (1983). Două elemente de noutate apar în ea, remodelînd imaginarul, obsedat pînă acum de tărîmul intermediar, exerciţiu condus pînă la epuizare: pe de o parte, o „persoană ascunsă”, monologală şi iraţională, chip ofensat al învinsului din lumea curentă – „un eu atît de solid şi agresiv…/ înălţîndu-se ca o vorbire curentă” –, sau poate o realitate formată din trăiri agonice: „Existenţa în funcţie de puterea/ de evidenţiere a detaliilor: pori, măşti, dinţi strepeziţi/ în fantoşe, ieşiri,/ acceptări şi refuzuri, iar între ele biete fizionomii, / lent înnegrite de pămînt…/ se reazemă ceea ce moare/ în tine în urma unei răscoliri după care alunecătoare/ pămînturi se vor reaşeza şi o vreme/ vei purta un miros ciudat în veşminte, vei simţi/ cum se încheagă un corp…” (Pivniţe); ce e omul altceva decît „un sac umplut cu stafii”; pe de altă parte, studiul finalităţii „negre”, „negrul” infernal devenind treptat dominantă (şi suport filosofic) a poeziei lui Aurel Pantea, vertijul de negativitate spre care se mişcă lumea. Începutul acestei fenomenologii tenebroase e prudent, sfios, cu vagi referiri la o criză ontologică: „negru… ca o arătură, lipit/ de tine, trup în trup”, „mama neagră”, „păcuri încinse”, „boala telurică a limbajelor”, „întuneceală”, „anotimp în umedă negreală”, „beton înnegrit”, „funingini”, „poemul creşte pîclos”, „pîcla adunată pe chipuri” ş. a.

Ca şi la Ion Mureşan, cu care se înrudeşte în voinţa de a contopi expresiv realul tern, povîrnos, cu lumea fantasmelor de cîrciumă sau de zahana sordidă, interesant de urmărit este şi aici filonul ironic, unul subţire, persiflant şi detaşat, realizat cu mijloace retorice, efect de coloratură-eseu – rar cultivat de şcoala clujeană –, săpînd la temeliile austerităţii vizionare de tip blagian, de care e pe veci impregnată poezia ardeleană: „Un eseu de T. S. Eliot citit iarna. Scoate mintea de sub omături./ Aruncă grăunţe zburătoarelor. Ne-am oprit în tangaj. De-aici încolo/ pentru noi se vor arunca zaruri, ne vor creşte bărbile şi vom imagina/ mult, o să mizăm pe fiecare zi a săptămînii, în legile lor orale, porceşte/ ne înfulecăm, uite-ne pe podiumul anotimpului, în iarna ca un birou/ vast, gimnaşti de recuzită, aşteptîndu-ne cui/ premiul cel mare al sezo-/nului. Purtat de iepe, ne loveşte rău vlaga: o clipoceală pe ape grele cînd/ ninge mult, în iarna ca un birou vast, aburim pagini scrise de intelecte/ sublime, funcţionari revanşarzi din literaturile mari./ Enormul nostru tangaj.” (Premiul cel mare al sezonului)

Într-o scenă de gen, un el adînc nu-i dă pace deloc poetului, iar acest joc între coloanele textuale aduce activanţii obscurităţii manieriste cu care poezia lui Pantea începe să se încarce: „Chiar dacă posed o subiectivitate atroce, mi-e imposibil/ să nu remarc că el se plimbă/ prin interioare, dar cum sunt postat am parte de întuneceala/ care-i vine din spate, profilul Aceluia mă timorează, îl pîndesc/ impasibilitatea lui odată descoperită/ mă descumpăneşte încît mă dispreţuiesc în toate ale mele,/ am impresia că lucrează tacit şi mă defavorizează/ în ce priveşte puterea de expunere pentru descrieri…” (Ziua în amiaza mare, trecutul) Vechea  „casă cu retori”, încăperea fiinţială plină cu tirani aulici ai lingvisticii, formînd „carcase huitoare”, e locuită acum de un el, un terorist „persoană fără noimă”, „elegant, foşnitor, sorbind aromele/ magnificenţei”, ca „o scorbură”, „depozitarul/ a ceea ce am fost/ şi imaginea noastră posibilă”; „ceea ce nu mai suntem o să-şi scoată/ în lume corpul său mare” Să spunem că poetul a ştiut să evite un peisagism de notaţie şi de leneveală tandră printre culori şi cuvinte (cîteva piese din volum atestă această ezitare), şi să se concentreze pe o speculaţie ce-şi va întinde ramificaţia în volumele următoare, de după 1989: La persoana a treia, Editura Cartea Românească, 1992; Negru pe negru, Ed. Arhipelag, Tîrgu Mureş, 1993; O victorie covîrşitoare, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999; Aceste Veneţii, aceste lagune, Ed. Axa, Botoşani, 2002; Negru pe negru (alt poem), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2005; Nimicitorul, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2012; O înserare nepămînteană, Arhipelag XXI, 2014. A publicat şi alte cîteva volume de eseuri critice: Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003; ediţia a II-a, Limes, 2006; Simpatii critice, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca. 2004; Ştefan Aug. Doinaş (studiu monografic), Limes, 2007;

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO