Oct 26, 2016

Posted by in Proza

Traian DOBRINESCU – Nu te opri, nu te întoarce

În a doua zi a anului, reuşeam să ies din muţenie şi să rostesc primele cuvinte: Pe mine mă cheamă Traian. Timp de patruzeci de ani mi s-a spus Dorel. Trecuse Crăciunul, lipsit de fastul tradiţional, locul lui fiind luat de spectacolul neobişnuit al Revoluţiei, care îi condamnase la moarte şi îi executase pe Ceauşeşti. În euforia răzbunării anilor de frig şi de înfometare, doar ici şi acolo mai auzeai o voce nedumerită: Dar altă zi n-au găsit pentru treaba asta?! Nu că n-ar fi fost de acord cu pedeapsa acele voci, puternicele argumente creştine le cereau doar altă zi  a pedepsei, nu şi împotrivirea la omor. Educaţia creştină nu face doi bani în faţa furiei şi a răzbunării, mi-am zis atunci, omul nu va fi niciodată mai bun decît a fost, va învăţa să fie mai atent cu ce spune, atîta tot.

Am trecut dintr-un an într-altul tot în linişte, în ciuda îndemnului optimist al Elenei, care reclama comunicarea unei noi strategii de viaţă. Dar gîndul că plecarea mea la Fort Nelson, în Alaska, nu mai era de actualitate, mă făcea mai degrabă prizonierul trecutului decît temerarul viitorului.

Nu mă dumirisem ce voi face de-acum înainte, cînd se deschideau nebănuite drumuri, şi nici soţia nu m-a mai zgîndărit cu provocări inutile, m-a lăsat să zac în duhoarea gîndurilor. Pînă în acea zi, cînd rosteam primele cuvinte, după mai bine de-o săptămînă. Ce-ai zis? Mă întreabă cu ochii mari, de parcă un copil bănuit de muţenie ar fi început, dintr-odată, să vorbească. Îi repet că pe mine mă cheamă Traian, şi ea îmi spune că tot e bine, că este un început pe care trebuia să-l hotărăsc, măcar în cîteva cuvinte. Dar cuvintele m-au părăsit din nou. Cum, unde nu există cuvinte, nu există nici gînduri, continuam să privesc ca un viţel sticla televizorului. Ajunsesem să-i visez, cu ochii deschişi şi cu ei închişi, pe Ion Iliescu şi băieţii lui din FSN, întrebîndu-mă , uneori, cum se pot converti la o nouă religie cei care au trăit zeci de ani într-o doctrină care excludea orice religie. Pentru că libertatea, îmi spuneam, tot uneori, ar trebui să fie religia fundamentală a lumii.

M-am trezit, prin urmare, cu libertatea în braţe şi nu ştiam ce să fac cu ea, încotro s-o apuc. Şi cu o frustrare covîrşitoare. Adică să-mi iau gîndul de la Fort Nelson, gînd pe care-l hrănisem mai bine de un an? Şi să nu mai braconez? Să nu mai tai viţei? Să nu mă mai gîndesc la ce va mînca familia a doua zi? Obişnuinţele mele erau date peste cap într-un mod brutal. Răul pe care-l străbătusem o jumătate de viaţă, cu micile lui pete de culoare, îmi părea mai uman decît perspectiva nesfîrşită a libertăţii, aducătoare de bine. Ce să înţeleagă ea, nevastă-mea?! Asta pînă în ziua cînd mă scoate cu forţa din casă şi-mi porunceşte să aduc copiii de la Orleşti, fiindcă peste două zile începe şcoala. Şi uitasem de ei, micuţii!

Oraşul încă nu obosise să sărbătorească victoria. Dacia mea 1300, 1 VL 1635, era şi ea vlăguită de carburator şi de baterie. M-am trezit din amorţeală cînd a tuşit prima oară, apoi a hîrîit şi a devenit coerentă în limba pe care o vorbea. Realitatea începea să mă revendice. Urechile şi mîinile au fost primele pervertite, ceva mai tîrziu, ochii. Trotuarele erau pline, străzile, acoperite de cioburi de sticlă. Voci dogite ca după trei zile de nuntă. „Deşteaptă-te, române”, Victorieee! La cuvîntul ăsta, urechile şi ochii aşteptau zgomotul glonţului sau sclipirea iataganului care să-l amuţească pe învingător, aşa cum văzusem în cîteva filme istorice. Nu s-a întîmplat, dar simţurile îmi rămîneau la pîndă. Arunc o privire spre sediul fostului partid. Unii intrau, alţii ieşeau. Oameni necunoscuţi. Pînă la barul hotelului Alutus nu erau decît cincizeci de paşi. Dincolo de oraş, o linişte albă, asemenea celei din interiorul meu. Oamenii îşi vedeau de treaba lor, poate neîncrezători în zvonurile care tot veneau, obişnuiţi să aştepte şi să cugete. Vieţile lor zdrenţuite îi obişnuiseră să lase bucuriile pentru mai tîrziu. Doar tata îmi spune, de parcă începusem vorba doar ieri, că îşi va lua pămîntul înapoi. Unchiul Costică mă ispiteşte, curios să afle ce va fi de-acum înainte, crezînd că eu ştiu mai multe, mama, cu providenţiala ei răbdare şi cunoscuta credinţă, zice: O vrea Dumnezeu să fie bine. Tudor şi Alexandra îşi fac bagajele, eu dau din cap, pe placul celor care mă iscodeau, încuviinţînd dorinţele celor care mă aţinteau cu privirile. Mă dovedeam mai contradictoriu ca niciodată. Eram de părere că toate părerile sunt bune. Îmi voi lua pămînturile înapoi, tot murmura tata. Alexandra deschide uşa şi valul de frig ne trezeşte din bănuieli. Tudor mă trage de mînecă. Mai pleci din ţară? mă întreabă cu ochii ţintă într-ai mei, că îmi ajung pînă în creieri. Tac. Mă trage încă o dată, brutal, şi repetă întrebarea, pe care alte urechi nu au auzit-o. Dau din cap că nu, apoi Alexandra mă trage de cealaltă mînecă spre ieşire. Încep să mă limpezesc. Lumea mea este aici, îmi zic. Cer un pahar de vin, pe care-l refuzasem în lungul ceas cînd se adunaseră şi se scămoşaseră gînduri leneşe, ca să plec din casă cu palmele strînse de micuţele şi energicele pălmuţe şi cu cerul gurii împrospătat de vinul care mă hrănise patruzeci de ani. Dispare duhoarea celor zece zile şi mă întorc în cel pe care-l ştiam, nici molatic, nici neputincios, nici învins de inerţie şi bolnave proorociri. Pînă la Rîmnic, copiii întremîndu-mă cu vorbele lor iuţi, cu bucuria întoarcerii acasă, de unde eu plecasem într-o letargică boală de zece zile. N-am să fiu în stare niciodată să le spun cît de mult îi iubesc şi cît de multă putere mi-au dat de-a lungul şi de-a latul vieţii. În multele şi dramaticele peripeţii ale vieţii mele, aş fi eşuat în multe feluri dacă n-ar fi fost ei. Şi tatăl meu.

 

Învăţ să redevin parte din corpul cînd hidos, cînd cromatic, senzual sau agresiv, al acelui oraş. Redescopăr prieteni, unii la fel de nedumeriţi ca mine, alţii curajoşi şi ispitiţi de viitor. Simt că doar un pas mă mai desparte de nebunia care mă însoţise pînă la acel sfîrşit revoluţionar de an. Petre Tănăsoaica este abătut, încercînd să străbată cu mintea timpul ce se aşterne în faţă, avocatul Bebe Ungureanu, cel cu care ar fi trebuit să îmi încerc viaţa la Fort Nelson, proaspăt ieşit din spital, după criza de rinichi provocată de gerul Revoluţiei, nu avea nedumeriri, ci doar convingeri exuberante.

Cineva zăngăne un zvon, cum că Alex Parolea Moga înfiinţează un ziar săptămînal, dar nu are cu cine să-l scrie. Deci unii mai luminaţi şi mai harnici au înţeles sensurile libertăţii. Ba nu, nu este singur, săptămînalul ăla mai are doi acţionari, Emilian Frîncu şi Vili Cosmescu! I-auzi, domne! îmi vine în minte vorba tatălui meu, cînd o veste îl lua prin surprindere. Păi, cum aşa?! rostesc întrebarea pe care şi-o pune tot omul cînd nu înţelege sensul lucrurilor. Vodca pe care o beam domol într-un bar din centrul oraşului îmi încălzeşte stomacul şi urcă încărcată de idei spre etajul superior. Se dau autorizaţii pentru înfiinţarea de firme particulare, zice cineva de la masă. Trebuie numai să ştii ce vrei să faci, continuă vocea să-mi lovească timpanele. Dar eu aveam o slujbă, eram şeful agenţiei teatrale, cu doi oameni în subordine. Ce facem, mergem să scriem la săptămînalul ăla? întreabă, într-o doară, Petre Tănăsoaica. Unde-l găsim? întreb, uitînd că am o slujbă. La domiciliu, unde are şi redacţia.

Aflu că săptămînalul se numeşte Reporter  şi că redacţia este într-un bloc, la doi paşi de mine, în apartamentul lui Alex Parolea Moga, şi că pentru un articol primeşti o sută de lei. Dă-o dracului de sută, îmi zic, dar îmi vindec o boală veche, aia de a deveni ziarist. Tînjisem mult în vremea stearpă a comunismului după meseria de jurnalist, chiar dacă n-aş fi putut-o face atunci, ca să nu simt oferta ca pe o binefacere. Mi-au trecut prin minte o mulţime de nume, de la Eminescu la Pamfil Şeicaru, încît suta de lei nu mai reprezintă un argument de luat în seamă. În sufrageria lui Alex Parolea Moga, înghesuială mare. Pe lîngă cei trei acţionari, aşezaţi la masa din mijlocul încăperii, mai erau alţii care aşteptau binecuvîntarea patronilor, unii pe canapea, alţii pe scaune sau în picioare, toţi sub mirajul noului timp ce ne răvăşea minţile. Mai puţin Gheorghe Smeoreanu, care fusese alungat din redacţia ziarului de partid pentru excesul de zel partinic din zilele şi nopţile Revoluţiei şi care acum stătea spăşit într-o reculegere aproape religioasă. Dar, ca toţi mercenarii, nu a ezitat să-şi ofere serviciile. Cum neamul ăsta ştie doar să ierte, ca un popor de sfinţi neputincioşi, nu să şi pedepsească răul, cum gîndeşte firav cînd ar trebui să cugete din greu, cu gîndul la oile rătăcite care trebuie aduse în turmă, personajul îşi găseşte repede locul, de parcă a fost acolo dintotdeauna.

 

Scriem pătimaş şi plini de speranţă, condamnînd ce-a fost şi lăsîndu-ne luminaţi de zorii noii ere, uitînd sau neştiind că zorii sunt înşelători, că viaţa este întotdeauna plină de capcane şi contradicţii, că nicio eră nu a fost numai bună, că niciun om nu a fost învingător în viaţa sa. Sentimentul de mefienţă mă însoţeşte doar pînă cînd iese de sub tipar primul număr al săptămînalului. Este adevărat, îmi spun, citind ziarul. Articolul meu era pe prima pagină. Las orgoliul să mă inunde. Trec la celelalte articole. Sunt mai toţi care se aflau cu două seri în urmă în sufrageria patronului. Patron?! Ce repede se schimbă lumea… Şi nu trecuseră nici două săptămîni de cînd începuse anul. Trec pe la secţia teatrală, cu ziarul sub braţ. Pustiu. Tot pustiu şi frig este la agenţia teatrală, iar spre seară ajung în sufrageria redacţie. Miroase a praf de puşcă. Proptesc canatul uşii de la sufragerie, cu acelaşi ziar sub braţ. Auzi, Traiane, că nu ne dă suta, mă informează cu o voce nazală Silviu Popescu. Dau din cap într-o parte. Smeoreanu spune ceva despre noii exploatatori. Dau din cap în cealaltă parte. Petre Tănăsoaica, Petre Ungureanu, Dan Manolăchescu, Petrinel Ştefănescu continuă să-şi ceară drepturile, luîndu-mă de martor. Dau din cap de sus în jos şi plec. Asta e democraţie? mai aud o voce neputincios răstită cînd părăsesc apartamentul proprietarului de ziar. Cine poate răspunde la întrebarea asta? mă întreb şi eu. Nu pot să nu observ că apăruse un nou cuvînt în limbajul de zi şi noapte, tot mai des invocat. Aşa o fi, îmi zic, şi trec strada spre blocul unde locuiam. Din restaurantul de la parter răzbat cîntece ca după eliberarea din armată. Toate becurile – aprinse, iar localul – plin. Numai cu o lună în urmă părea o biserică într-o lume atee. Poate că mersul lumii se schimbase şi eu nu băgasem de seamă. Mă proptesc de zidul blocului şi-mi aprind o ţigară. Aveam patruzeci şi unu de ani, eram sănătos, puternic şi aveam o familie minunată… Urc scările, pînă la etajul patru. De cum mă vede, Tudor întinde un braţ ferm, cu degetul ca o baionetă, spre Alexandra şi strigă: Alex, tata nu mai pleacă la Fort Nelson! Ce e ăla? întreabă a mică. Ei, o lasă el mai moale, ăsta e secretul meu şi al tatii, nu trebuie să ştii chiar totul. Hai, tată, spune-mi ce-a vrut să spună măgarul ăsta secretos? mă ia cu asalt Alexandra. Nimic, bate cîmpii, îi răspund şi îi fac cu ochiul lui Tudor.  Te-am văzut, te-am văzut, nu se lasă a mică. I-ai făcut cu ochiul, şi tu eşti secretos… Elena zîmbea din uşa bucătăriei, Tudor ridică din umeri, eu mă aşez în patru labe. Cînd îi simt în spinare şi-mi dau pinteni, încep să galopez. Ţipetele umplu casa, îi răstorn şi ne tăvălim. Într-un tîrziu, rămînem întinşi  pe jos, cu ochii aţintiţi în tavan şi respirînd anevoie. Da’ ce e ăla Fort… şi mai nu ştiu cum? îşi aminteşte Alexandra. La baie! se aude vocea Elenei. Tudor îmi face cu ochiul. Şi pe tine te-am văzut, ţipă a mică, împungîndu-l cu un deget în piept. Sunteţi măg… Sunteţi secretoşi… Femeilor nu trebuie să le spui secrete, fiindcă îşi dau drumul la gură, adînceşte Tudor şi mai mult secretul nostru, păstrat cu străşnicie cîteva luni.

Intru, la rîndul meu, în bucătărie şi golesc două pahare de vin, unul după altul. Papilele gustative se declară mulţumite, măruntaiele se înfiorează uşor, mintea îmi aminteşte că sunt sănătos, puternic, iar de idei n-am dus lipsă niciodată. După încă vreo jumătate de oră de gălăgie, cînd cei mici pleacă la culcare, Elena mă întreabă: Ai mai trecut pe la agenţia teatrală? Pustiu, îi răspund. Şi ce-ai de gînd să faci? Aşa cum te cunosc, n-ai de gînd să îmbătrîneşti la amărîta aia de agenţie. Un ziar cu apariţie zilnică este tot ce-mi vine acum în minte. Apoi, voi mai vedea… Deveneam conştient că în acea vreme şi în acea ţară cu pas ezitant şi mereu pusă pe harţă, prinsă definitiv în vîrtejul neverosimilelor contradicţii, poţi încerca orice. Chiar să reuşeşti.

Întîmplător sau nu, spre miezul nopţii, noul regim îmi oferea, prin canalul de televiziune, o informaţie preţioasă: adresa biroului care elibera autorizaţii pentru înfiinţarea firmelor.

 

Dimineaţă umedă şi rece, învăluită într-o ceaţă alburie. Maşina porneşte la a treia cheie, ascultîndu-mi rugăminţile de a nu mă lăsa să plec la Bucureşti cu trenul, chiar dacă ştiam bine că nu am căldură în maşină şi că voi ajunge îngheţat bocnă la destinaţie. Trec mai întîi pe la Inspectoratul de Cultură. Cei cîţiva funcţionari păreau să nu mă vadă. Secretara  oftează cînd cer permisiunea să intru la inspectorul şef, un om de treabă, acum prăbuşit sub povara nedumeririlor. În definitiv, era vorba de viaţa lui, va mai fi sau nu. Pînă să-i spun ce aveam de spus, face nişte semne cu o mînă buimacă, din care pot înţelege orice, de la dezastru pînă la libertatea de a face ce vreau. Poate că a continuat să dea din mîna vlăguită şi după ce-am ieşit din birou. Nicolae Buşe, omul care mă angajase la agenţia teatrală, mi-a trezit o profundă compasiune, dar şi o tăioasă revoltă împotriva năclăioasei neputinţe.

Aşa cum era de aşteptat, ajung la Bucureşti ţeapăn ca lemnul, cu genunchii amorţiţi. Un gînd mă curtează cu o cafea sau cu un ceai fierbinte, alt gînd, cu temeiul suveran de a rezolva repede problema pentru care venisem pe acel ger umed. Undeva, în apropierea fostului Comitet Central, trebuie să fie strada cu ademenitorul birou. Bîjbîi vreun sfert de ceas şi numai ce văd o coadă ce învăluia un colţ şi se prelungea pe altă stradă. Aproximez din ochi cam cincizeci de metri de coadă pe două, dacă nu pe trei rînduri. Merg în faţă, unde văd două ghişee, de la unul se cumpărau formulare tipizate, la celălalt se înmînau formularele completate şi buletinul.

Mă aşez la coadă şi completez din mers formularul cu mîini care parcă atunci învăţau scrisul. Cu paşi mici, făcuţi să mă îndoiesc de adevărul din povestea cu iepurele şi broasca ţestoasă, cu pumnii cînd în gură, cînd în buzunare, cu formularul completat sub braţ, îmi blestem clipa cînd hotărîsem să vin direct aici, în loc să intru undeva şi să beau un ceai fierbinte. De unde să fi ştiut că peste doar trei ani voi înfrunta, în Siberia, geruri nemiloase de treizeci, patruzeci de grade sub minus. Din faţă şi din spate, din dreapta sau din stînga, aud ispititoare formulări: vreau să-mi deschid un chioşc, altul dorea chiar un magazin în apartamentul de la parter, altcineva o firmă de import-export, ba chiar un restaurant în propria casă. Cînd bîţîitul încheieturilor îmi spune că dezastrul este iminent, aud un glas care încălzea aerul din jur: Ceeai! Vindem ceeeai! Uite, totuşi, cît de repede se mişcă lumea, nu pot să nu remarc. Acum sunt pe la mijlocul cozii, cînd îi aud pe cei doi băieţi, unul ţinînd două termosuri, al doilea cîteva ceşti pe care le clătea cu apă dintr-un bidon. Cer două ceşti şi-i întreb ce sunt. Întreprinzători privaţi, îmi spune cel cu ceştile. Da, lumea se mişcă repede, îmi spun, întinzîndu-i banii şi rugîndu-l să mai aştepte pînă golesc a doua ceaşcă. Hai, repede, omule, că-mi strici afacerea, mă grăbeşte el.

Ajung la ghişeul unde trebuia să dau formularul completat cu puţin înainte de închidere. Cei dinăuntru nu tremurau mai puţin decît cei de afară. Începe şi îmbulzeala, cînd cineva dinăuntru anunţă că programul se va prelungi cu o oră. Şi adeverinţa? îndrăznesc să întreb după ce funcţionara mi-a primit formularul şi a notat într-un catastif datele din buletin. Într-o zi, două, trei, nu ştiu, nu ştiu, îmi spune repede, acră şi îngheţată. Nu trebuia să chibzuieşti prea mult ca să înţelegi că frigul ăla putea face dintr-un comediant o murătură. Nu-mi rămînea decît să mă întorc în maşina rece ca o iarnă polară.

 

Elena îmi spune că nu este bine să intru imediat sub duşul fierbinte, aşa că strîng în palme ceaşca de vin fiert, pe care o golisem de două ori, cînd aud soneria. Copiii deschid uşa şi intră Petre Tănăsoaica, Silviu Popescu şi Bebe Ungureanu. Trebuie să facem ceva să scoatem banii de la derbedeii ăia. Dă-o dracu’ de sută, le spun, simţind cum agitaţia lor devine contagioasă. Petre Tănăsoaica şi Ungureanu, care erau de-ai casei, îşi pun nişte vin în pahare, Silviu Popescu nu-şi găseşte locul. Îmi făcusem atîtea iluzii că voi pleca din satul ăla unde am catedra, că îmi vine să înnebunesc, se eliberează el de povara care-l apăsa. Îmi bag picioarele în ea de viaţă… Îl cîntăresc din ochi, nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Tănăsoaica era în căutarea unei slujbe, Ungureanu părea sătul de avocatură, sau poate nu i-a plăcut niciodată. Deşi bucătăria nu era mică, Elena consimte să ia copiii şi să-i ducă în dormitoarele lor. Aud din nou vocea nazală, de franţuz, a lui Silviu Popescu, cum îi înjură pe ăia care i-au tras clapa cu suta de lei. Ce facem, nene, că s-au schimbat vremurile şi noi stăm cu picioarele-n apă rece, îşi exprimă avocatul starea de spirit şi deschide uşa frigiderului, pe care Petre Tănăsoiaca o împinge la loc cu piciorul. Dacă ai face chestia asta la mine în casă, te-aş da afară instantaneu, îi mai spune. Silviu îl trimite-n caru’ lui, că nu erau acolo să mănînce, şi tot temeiul pentru care veniseră se transformă într-o banală ceartă. Înţeleg că stările contradictorii erau, mai degrabă, o nălucire a neputinţei decît obsedanta sută de lei, iar uşa frigiderului, doar supapa prin care se revărsa absenţa soluţiilor. De cîţi oameni ar fi nevoie pentru un cotidian? Întrebarea mea aduce liniştea şi împăcarea, că se aşază pe scaune, aşteptînd ca oracolul să mai spună şi altceva. Cam opt, zice Silviu, după ce îndoaie degetele de la mîini. Eu am fost tehnoredactor la ziarul studenţesc din Craiova, dar de unde bani pentru hîrtie, tipografie, chirii… La asta nici eu nu mă gîndisem. Ăsta n-aduce, nene, bani, doar consumă, credeam că te-ai gîndit la ceva serios, care să aducă bani mulţi, îşi exprimă avocatul dezamăgirea. Eu aş merge pe chestia asta şi măcar pentru salariu, am o familie de întreţinut, se arată mulţumit Petre Tănăsoaica, de profesie bibliotecar. Silviu Popescu începe să-şi frece palmele, gîndindu-se la cum va da el cu tifla catedrei din satul Băiţa, la vreo şaizeci de kilometri de Cluj. În vremurile astea, dintr-un ziar se fac bani buni, băieţii moşului. Avocatul ciuleşte urechile şi ascultă, în timp ce Silviu vorbea despre mina de aur. Trebuia să le domolesc entuziasmul şi să le spun că acel cotidian nu există, dar ar putea exista. Se aşterne din nou tăcerea. Dar ar putea să existe foarte curînd, trei, patru zile. Pînă atunci mai găsiţi patru oameni care ştiu să scrie, patru am fi aici deja. Mîine plec iar la Bucureşti… Merg şi eu, trebuie să ajung pînă la sediul PNŢ-CD-ului să fac adeziune, ăl bătrîn a fost ţărănist, din care chestie s-a ales cu şapte ani de puşcărie… Habar n-aveţi ce înseamnă să fii copil de puşcăriaş… Bebe Ungureanu era trist de-a binelea, atît de trist, încît nu-l mai recunoşteam pe cel care trebuia să mă însoţească în Alaska, la Fort Nelson, şi alături de care mă antrenasem o jumătate de an în pădurea de pe dealul Capela. Îl bat pe umăr şi-i spun că plecăm dimineaţă la opt. Eu aş zice să plecaţi din noaptea asta, poate o rezolvi pînă mîine cu ziarul. Silviu Popescu nu glumea, vorbea cît se poate de serios. Şi ascultă ce-ţi spun, nu găseşti un tehnoredactor şi un secretar de redacţie mai bun ca mine în toată Oltenia, dacă nu cumva în jumătate de ţară. Ia-ţi izmene pe tine, îi spun lui Bebe, că n-am căldură în maşină. Şi un braţ de lemne, adăugă el.

 

Revista indexata EBSCO