Oct 26, 2016

Posted by in Poezii

Dorian OBREJA

Primul executor de iluzii

 

Execut iluzii, prompt, eficient şi, mai ales, convenabil,

mă puteţi contacta la orice oră

din zi şi din noapte,

am sufletul fără memorie, trupul îmi este lavabil,

astfel încît nu mai port peceţile iluziilor ratate.

Puteţi să alegeţi

între două la fel de tentante oferte:

gîndiţi-vă bine

şi optaţi pentru aceea ce vi se pare mai potrivită,

cea care credeţi că are cele mai certe

şanse de a vă împlini dorinţa ascunsă
şi arzătoare.

Pot, mai întîi, să vă proiectez

iluzia cea mai sublimă,

să o-ntreţin, s-o dezvolt,

s-o fac din ce în ce mai mare,

să vă devină, astfel,

o esenţă care lăuntrul vi-l animă,

dar şi un scut şi o armură,

protejîndu-vă de disperare.

Oferta cealaltă e contrară,

se situează la polul opus:

vă preiau iluzia deja existentă,

cu-ncetul o torturez,

apoi o duc la ghilotină,

o sui pe eşafod,

acolo, sus,

şi printr-o precisă şi scurtă lovitură

eu o decapitez.

De iluzii sînt cel mai experimentat

şi rapid executor,

n-am avut, niciodată, nici plîngeri,

nici reclamaţii –

nu mai contează că-n fiece iluzie trăiesc,

apoi mor,

mă mulţumesc cu plata cerută

şi cîteva efemere ovaţii.

 

     Riscul inventării unei muze

Tu eşti o rană care va rămîne deschisă
în sufletul meu,

dar, fără dînsa, totul mi-ar deveni insuportabil
de greu.

Tu eşti o rană pe care va trebui întotdeauna
să o port,

căci, chiar dacă sîngerează, fără de ea,
eu aş fi ca şi mort.

Paradoxul este că eu singur,

ştiind ce va fi,
m-am rănit,

doream mult prea mult să iubesc,

fiind sau nu şi iubit,

paradoxul este că, probabil,

tu nu ştii sau deja
ai uitat:

pînă la mine nici nu existai,

de aceea te-am şi inventat.

 

 

Din poeme sau din femei

Cine sînt eu, cu adevărat?

Prin nici o femeie aceasta nu am aflat…

să fiu doar

bărbatul niciodată de amor îndestulat

sau poetul nicicînd de versul său împăcat?

Am scris mii de poeme,

femei am cunoscut într-un număr mai mic,

dar încă nu ştiu

din care anume nu rămîne nimic…

 

 

Ce joc parşiv de zaruri este viaţa

Ce joc parşiv de zaruri este viaţa:

cu o femeie te culci seara în pat,

cu alta te scoli, în gînd,

dimineaţa.

Nu poţi să te împarţi, de fapt,

nu se poate, chiar dacă vrei,

nu ai cum aparţine în acelaşi timp

la două sau mai multe femei.

Trebuie să alegi, trebuie să decizi

pe care din tine chiar tu să-l ucizi.

Ce joc parşiv de zaruri este viaţa:

o femeie îţi este seara,

alta îţi e dimineaţa.

Ce joc parşiv de zaruri este viaţa

şi, cu toate acestea,

de fiecare dată,

îl reiei cînd vine dimineaţa.

 

      Femeia – moarte asumată

O femeie adevărată

nu-i altceva decît o moarte asumată:

gura ei e o floare carnivoră,

ceafa ei se înfioară sub mîngîieri

şaizeci de minute pe oră,

sînii sînt ca nişte grenade

cărora le-ai scos siguranţele

şi care pot, din clipă în clipă,

să-ţi explodeze în braţe,

să te sfîrtece, să te ucidă,

dar cine mai poate avea mintea lucidă…

 

 

 

Orice patimă se preface în lacrimă

Cînd ştii că orice patimă

pînă la urmă se preface în lacrimă

e mai bine să te abţii,

să te retragi în teritoriile acelea

în care iubirea nu e determinantă,

în care bărbatul e doar un amant,

femeia – doar o amantă…

Toate femeile sînt toţi bărbaţii sînt la fel.

Unicitatea e singurul ţel

niciodată atins în vreun fel.

Acum cîteva poeme divinizam

o femeie, acum, o contest,

mai este puţin, şi-am să ajung să o detest.

Don Juan e un amant fascinant,

dar, mai mult de o clipă, nu poate să fie constant.

O femeie nu-i altceva decît

o sumă de sîni, de coapse, de sex,

căreia o viaţă poţi să-i fii unul din sclavi

şi numai o clipă singurul rex…

 

 

 

Gata cu poezia, la proză silnică pe viaţă!

Gata cu poezia, căci viaţa înseamnă numai proză!

Ea, viaţa, nu este, cum cred unii, dulce, calmă, roză,

şi-atuncea, toţi poeţii care susţin un alt

principiu

vor face proză silnică pe viaţă drept cuvenit supliciu.

 

Edictul, emanat de regimul totalitar şi de austeritate

(lideri – bărbaţi emasculaţi, femei de dragoste uitate),

printat pe mari afişe, umplu de îndată întreaga cetate,

iar poliţia începu să caute poeţii precum pe infractori,

numai că aceştia se închiseseră în turnuri încă din zori.

 

 

     Poetul schimbă mască după mască

Poetul, tandru, îmbietor, ispititor, deşi iernatic,

iubind femeia – dar nu femeile, nu muieratic –,

se dedă cu voluptate, din cînd în cînd, la jocuri,

stîrnind suspine-n doamne, uneori, chiar focuri.

Dar, înlăuntru, poetul resimte iarna tot mai dens,

se-ntreabă dacă jocurile mai pot avea vreun sens,

şi, negăsind răspunsurile care să îl mulţumească,

să scrie continuă, schimbîndu-şi mască după mască…

 

 

 

A iubi sau a scrie, aceasta-i întrebarea

Am pendulat întotdeauna între-a iubi şi-a scrie –

aceste două sentimente, atît de diferite, uneori,

şi, alteori, identice. Nu ştiu şi nimenea nu ştie

dacă doar unul poţi trăi pînă cînd este să mori.

 

Iubirea este spaţiul unde singurătatea-i decretată

non grata şi chiar şi condamnată în contumacie.

cînd scrii, eşti singur cum nu mai poţi fi altădată,

pentru că, de fapt, singurătatea e cea care te scrie.

 

 

 

 

Nu dau nici un ban pe femeile care nu dau doi bani pe poezie

Scos de nenumărate ori la mezat,

pentru vreo blană sau un parfum,

trupul ţi-a devenit tot mai uzat,

şi are-nlăuntrul său numai scrum.

 

Uneori, trupul tău este pus amanet,

alteori, încerci să-l vinzi în bazar,

în talcioc, sau, mai nou, şi pe net,

unei cunoştinţe sau unui hoinar.

 

Îţi dai trupul chiar şi pe datorie,

ori ţi-l scoţi, cîteodată, la licitaţie,

niciodată, însă, pentru o poezie,

nicicînd, însă, pentru o incantaţie.

 

……………………………………………..

Dacă ar fi să rămînem, noi doi,

ultimii oameni, e motiv a se teme

că lumea s-ar stinge odată cu noi:

pe tine n-aş da un ban, d-apoi doi,

ai licita – degeaba, aş scrie poeme…

 

Ultimul executor de iluzii

Satisfăcut peste poate,

Arborînd zîmbetul numărul trei

(cel mai sadic dintre toate),

călăul îşi şterse mîinile

pline de sînge

cu o aripă roşie.

Tocmai terminase de ucis,

prin decapitare,

cea din urmă iluzie a mea

– condamnată la moarte,

fără drept de apel sau graţiere,

nu pentru o vină închipuită,

ci înseşi culpa de a fi imaginară…

Călăul era mulţumit

numai pentru că execuţia îi reuşise perfect,

din prima lovitură,

cu toate că securea imensă,

destinată special decapitării iluziilor,

era cumplit de tocită

de atîta utilizare…

În rest, călăul nu avea deloc motive

de a fi încîntat: din proaspăta victimă

nu putea vinde nici capul, nici trupul,

nici vreo parte din ele spre a fi folosite

în ritualuri secrete.

Dar, ridică din umeri călăul,

asta îi era meseria…

După care, îşi scoase cagula

şi se privi maşinal în oglindă.

 

Aceasta nu făcea altceva

decît să-mi reflecte imaginea…

 

 

Revista indexata EBSCO