Aura CHRISTI
Geniul inimii
Ah, sufletul…
Cînd nu ai încotro şi zeul tău îl urmezi –
plăteşti: cu sînge, nesomn, lacrimi şi suferinţă,
tocmai bune de salvat imperii întregi.
Cu tine am dus cîteva războaie, am vînat
căprioare, mistreţi. Ne-am rugat la răsărit
de soare, cînd tot ce ştiai ai decis să mă-nveţi.
Cu tine am răsturnat munţi şi lei am vînat.
De-atîtea ori, cerule, m-am întrebat dacă
nu eşti cumva rudă de sînge cu nepotul lui Noe,
Ghilgameş. Chiar dacă se întîmplă să fii,
mă îndoiesc că îmi vei spune vreodată…
Totul se vede ca în ceaţă. Totul e limpede.
Peste ani, peste secole, se va povesti din gură
în gură cum noi doi am învins în cele şapte
războaie şi cum, brusc, căzută de oboseală
ca din cerul etrusc, pe umărul tău, barbar
am plîns şi ţi-am povestit, printre lacrimi,
că m-am îndrăgostit pînă peste urechi
de cineva şi, tîrziu, mi s-a spus că iubirea
vieţii mele e preot, da, un preot căsătorit.
Îmi vine să-mi blestem inima pe vecie,
spuneam, dar tu la timp m-ai oprit. Apoi
am dansat pînă seara tîrziu. Şi tu, Gabriel,
ca zeii, ca îngerii, pe creştet m-ai sărutat
şi pe aripa ta m-ai primit, unde trei decenii
la rînd, bătute pe muchie de cuţit, am dormit,
să-mi trag sufletul. Ah, sufletul, camaradul meu
de arme, prietenul meu de poveste fără sfîrşit,
fratele meu geamăn, cu ancora azvîrlită în ceruri,
cu cenuşa împrăştiată pe ape, în mit.
Antigona
Sînt mîna cuiva
care nu se vede.
Eşti ochiul viu
al depărtărilor
prea încete.
Sînt glasul ales
de arbori şi o veşnic
însingurată plantă,
de vulturi ce zboară
prin oameni în pantă.
Sînt linia care nesigur
desparte o lume
de alta, de nevăzut.
Pierdută în răcorile
nopţii, ascult
cum lumile se iubesc,
se dislocă, se-ating
şi-n zori se unesc
în aura-n care
o clipă se sting
în miresmele
aceleiaşi împărăţii:
mîna, glasul, zborul,
răcorile, roua,
prin care învii.
Linia vieţii
E ca şi cum cu secole în urmă
am mai trecut prin acest trup.
Şi prin acest iulie crescut neverosimil
chiar pe hotarul lumilor încinse,
fără-ndoială, am mai trecut…
E ca şi cum am mai văzut
de mult cuvintele acestea –
murgi sălbatici, dulci ca văpaia,
în care, da, le-am mai văzut.
De-atunci ele, iubitele, au crescut
şi-au tot crescut din arbori, ape
şi morminte, şi din văzduhul tainei
pe vecii închisă, ca într-un zid, în lut.
E ca şi cum fîntînile şi drumurile toate
pe cer şi pe pămînt mi s-au deschis,
cînd nu se mai putea face nimic.
Coamele munţilor încete s-au desprins
de fermecata-mi aripă, ca de un leagăn,
ca de pămînt. Linia vieţii mi-o scriu şi mi-o citesc
păsări prin care – mi-amintesc – am mai trecut.
Şi, totuşi, eu le urmez, eu le visez, le-ascult
şi lunec lin, ca-n somn, vrăjită iarăşi,
din trunchiul tînăr al stejarului în vechiul trup,
în jariştea de azi, ori de demult, a serii,
în care încă o dată, în trupul de odinioară
nu ştiu de ce eu m-am născut.
În metru safic
Nu aduce anul ce aduce sarea,
nu aduce ziua ce aduce frunza,
nu aduce luna ce aduce marea
viului zbucium.
Nu aduce crinul ce aduce cartea,
nu aduce cerbul ce aduce verbul,
nu aduce viaţa ce aduce moartea
în lumile vii.
Nu aduce clipa ce-aduce aripa…
Totul e diferit şi aproape la fel
în viaţă, în moarte, în cer şi în mitul
celor veşnic vii.
Cînt, legăn, plîng, descînt marea, nuferii albi.
Iarba şi vîntul sînt precum iubirile
imposibile. Cînt inima, gîndul viu
al morţii mele.
Ca şi Sapho, parc-aş fi murit atunci cînd
descîntam şi legănam imposibilul
văzut ca o casă străină, cu uşile
deschise-n noapte.
Cînt mieii, în tăcere zburdînd în iesle,
printre maci, pe pajişte. Tăcerea serii,
în temple, în mine, şi liniştea vie
în lucruri, amurg,
în miresme şi morminte, le cînt. De cînd –
nu ştie decît umbra. Şi lumina ta,
iubite, brusc, iscată ca o tornadă
din mare, frunze,
viaţă, moarte, cer şi din iubirile mari.
Imposibilul e gură-cască la tot
ce se-ntîmplă, cînd eu cînt şi văd cum totul
arde încet, viu,
mocnit, pe ruguri făcute în nebunii,
divinii struguri. Lumina şi liniştea
trează le cînt, în timp ce ele se-adună
de pretutindeni
şi cresc iute, în rînduri – lunatice oşti
prăbuşite, ca în prăpastie, ‘n mine
şi în uriaşa amiază, căzută
veşnic pe gînduri.
Vioara roşie
– De-atîtea ori am spus
că nu sînt preot,
iar sacrul legămînt
moartea l-a dus în vînt,
în munţi, pe ape, unde
chipul soţiei mele
e desenat de îngeri
şi umbrit de stele.
Vîntul mi-a dus şi
fiul în cele patru zări,
spre care-ncet se scurg
tigri, şopîrle, dulci cărări.
Sînt cel care-a făcut…
De ce să mă ascund?
De cînd mă ştiu,
eu meşter de viori sînt.
Dintr-un sălbatic vişin
am făcut Vioara Roşie, plîngînd
iubirea mea cea veşnică şi
rodul pîntecului sfînt.
Cînd lacrimi n-am avut,
cu sîngele iubitei mele eu
am vopsit vioara şi în
trupul ei de lemn un zeu
a înviat şi-a început
să plîngă pînă tu
de nu se ştie unde
te-ai iscat şi nu
se ştie ce-ai făcut…
De-atunci, zeul din ea
cîntă, şi cîntă, de cîntă
totul între lut şi stea.
Eu te-am iubit, femeie.
Din prima clipă te-am iubit.
Ştiu că Vioara e la mijloc
şi-arcuşul ei uitat în mit,
căci la Florenţa acel arcuş
este şi azi de negăsit…
Că sînt eu preot – ţi-o fi
spus vreun înger plictisit,
căzut din pomul somnului…
Şi nu e de făcut nimic
decît să te iubesc. Să ne
lăsăm în voia Domnului.
– Să ne lăsăm în voia Domnului?
Tu, poate, iubeşti zeul care
prin mine scrie poeme
pentru tine. În fiecare
vers tu respirarea lui o simţi
şi aburul femeii dispărute
îl mai cauţi. – Pe tine te iubesc,
deşi vorbeşti vrute, nevrute,
cîte în lună, arbori, aştri…
De cînd e lumea n-am văzut
aşa ceva! Pe tine te iubesc, femeie,
şi te voi iubi pînă noi doi în lut
ne vom întoarce. Din acel lut
eu s-ar putea să-nvăţ ulcele
să fac iute, şi-n ele inima să legăn
şi zeul tău, şi gîndurile mele…
Şi zeul tău, şi cerurile mele…
Din romanul în versuri
Geniul inimii,
în lucru