Aura CHRISTI

Geniul inimii

Ah, sufletul…

Cînd nu ai încotro şi zeul tău îl urmezi –

plăteşti: cu sînge, nesomn, lacrimi şi suferinţă,

tocmai bune de salvat imperii întregi.

Cu tine am dus cîteva războaie, am vînat

căprioare, mistreţi. Ne-am rugat la răsărit

de soare, cînd tot ce ştiai ai decis să mă-nveţi.

Cu tine am răsturnat munţi şi lei am vînat.

De-atîtea ori, cerule, m-am întrebat dacă

nu eşti cumva rudă de sînge cu nepotul lui Noe,

Ghilgameş. Chiar dacă se întîmplă să fii,

mă îndoiesc că îmi vei spune vreodată…

Totul se vede ca în ceaţă. Totul e limpede.

Peste ani, peste secole, se va povesti din gură

în gură cum noi doi am învins în cele şapte

războaie şi cum, brusc, căzută de oboseală

ca din cerul etrusc, pe umărul tău, barbar

am plîns şi ţi-am povestit, printre lacrimi,

că m-am îndrăgostit pînă peste urechi

de cineva şi, tîrziu, mi s-a spus că iubirea

vieţii mele e preot, da, un preot căsătorit.

Îmi vine să-mi blestem inima pe vecie,

spuneam, dar tu la timp m-ai oprit. Apoi

am dansat pînă seara tîrziu. Şi tu, Gabriel,

ca zeii, ca îngerii, pe creştet m-ai sărutat

şi pe aripa ta m-ai primit, unde trei decenii

la rînd, bătute pe muchie de cuţit, am dormit,

să-mi trag sufletul. Ah, sufletul, camaradul meu

de arme, prietenul meu de poveste fără sfîrşit,

fratele meu geamăn, cu ancora azvîrlită în ceruri,

cu cenuşa împrăştiată pe ape, în mit.

 

 

Antigona

 

Sînt mîna cuiva

care nu se vede.

Eşti ochiul viu

al depărtărilor

prea încete.

 

Sînt glasul ales

de arbori şi o veşnic

însingurată plantă,

de vulturi ce zboară

prin oameni în pantă.

 

Sînt linia care nesigur

desparte o lume

de alta, de nevăzut.

Pierdută în răcorile

nopţii, ascult

 

cum lumile se iubesc,

se dislocă, se-ating

şi-n zori se unesc

în aura-n care

o clipă se sting

 

în miresmele

aceleiaşi împărăţii:

mîna, glasul, zborul,

răcorile, roua,

prin care învii.

 

 

 

Linia vieţii

 

E ca şi cum cu secole în urmă

am mai trecut prin acest trup.

Şi prin acest iulie crescut neverosimil

chiar pe hotarul lumilor încinse,

fără-ndoială, am mai trecut…

E ca şi cum am mai văzut

de mult cuvintele acestea –

murgi sălbatici, dulci ca văpaia,

în care, da, le-am mai văzut.

De-atunci ele, iubitele, au crescut

şi-au tot crescut din arbori, ape

şi morminte, şi din văzduhul tainei

pe vecii închisă, ca într-un zid, în lut.

 

E ca şi cum fîntînile şi drumurile toate

pe cer şi pe pămînt mi s-au deschis,

cînd nu se mai putea face nimic.

Coamele munţilor încete s-au desprins

de fermecata-mi aripă, ca de un leagăn,

ca de pămînt. Linia vieţii mi-o scriu şi mi-o citesc

păsări prin care – mi-amintesc – am mai trecut.

Şi, totuşi, eu le urmez, eu le visez, le-ascult

şi lunec lin, ca-n somn, vrăjită iarăşi,

din trunchiul tînăr al stejarului în vechiul trup,

în jariştea de azi, ori de demult, a serii,

în care încă o dată, în trupul de odinioară

nu ştiu de ce eu m-am născut.

 

 

 

 

În metru safic

 

Nu aduce anul ce aduce sarea,

nu aduce ziua ce aduce frunza,

nu aduce luna ce aduce marea

viului zbucium.

 

Nu aduce crinul ce aduce cartea,

nu aduce cerbul ce aduce verbul,

nu aduce viaţa ce aduce moartea

în lumile vii.

 

Nu aduce clipa ce-aduce aripa…

Totul e diferit şi aproape la fel

în viaţă, în moarte, în cer şi în mitul

celor veşnic vii.

 

Cînt, legăn, plîng, descînt marea, nuferii albi.

Iarba şi vîntul sînt precum iubirile

imposibile. Cînt inima, gîndul viu

al morţii mele.

 

Ca şi Sapho, parc-aş fi murit atunci cînd

descîntam şi legănam imposibilul

văzut ca o casă străină, cu uşile

deschise-n noapte.

 

Cînt mieii, în tăcere zburdînd în iesle,

printre maci, pe pajişte. Tăcerea serii,

în temple, în mine, şi liniştea vie

în lucruri, amurg,

 

în miresme şi morminte, le cînt. De cînd –

nu ştie decît umbra. Şi lumina ta,

iubite, brusc, iscată ca o tornadă

din mare, frunze,

 

viaţă, moarte, cer şi din iubirile mari.

Imposibilul e gură-cască la tot

ce se-ntîmplă, cînd eu cînt şi văd cum totul

arde încet, viu,

 

mocnit, pe ruguri făcute în nebunii,

divinii struguri. Lumina şi liniştea

trează le cînt, în timp ce ele se-adună

de pretutindeni

 

şi cresc iute, în rînduri – lunatice oşti

prăbuşite, ca în prăpastie, ‘n mine

şi în uriaşa amiază, căzută

veşnic pe gînduri.

 

 

 

Vioara roşie

 

– De-atîtea ori am spus

că nu sînt preot,

iar sacrul legămînt

moartea l-a dus în vînt,

 

în munţi, pe ape, unde

chipul soţiei mele

e desenat de îngeri

şi umbrit de stele.

 

Vîntul mi-a dus şi

fiul în cele patru zări,

spre care-ncet se scurg

tigri, şopîrle, dulci cărări.

 

Sînt cel care-a făcut…

De ce să mă ascund?

De cînd mă ştiu,

eu meşter de viori sînt.

 

Dintr-un sălbatic vişin

am făcut Vioara Roşie, plîngînd

iubirea mea cea veşnică şi

rodul pîntecului sfînt.

 

Cînd lacrimi n-am avut,

cu sîngele iubitei mele eu

am vopsit vioara şi în

trupul ei de lemn un zeu

 

a înviat şi-a început

să plîngă pînă tu

de nu se ştie unde

te-ai iscat şi nu

 

se ştie ce-ai făcut…

De-atunci, zeul din ea

cîntă, şi cîntă, de cîntă

totul între lut şi stea.

 

Eu te-am iubit, femeie.

Din prima clipă te-am iubit.

Ştiu că Vioara e la mijloc

şi-arcuşul ei uitat în mit,

 

căci la Florenţa acel arcuş

este şi azi de negăsit…

Că sînt eu preot – ţi-o fi

spus vreun înger plictisit,

 

căzut din pomul somnului…

Şi nu e de făcut nimic

decît să te iubesc. Să ne

lăsăm în voia Domnului.

 

– Să ne lăsăm în voia Domnului?

Tu, poate, iubeşti zeul care

prin mine scrie poeme

pentru tine. În fiecare

 

vers tu respirarea lui o simţi

şi aburul femeii dispărute

îl mai cauţi. – Pe tine te iubesc,

deşi vorbeşti vrute, nevrute,

 

cîte în lună, arbori, aştri…

De cînd e lumea n-am văzut

aşa ceva! Pe tine te iubesc, femeie,

şi te voi iubi pînă noi doi în lut

 

ne vom întoarce. Din acel lut

eu s-ar putea să-nvăţ ulcele

să fac iute, şi-n ele inima să legăn

şi zeul tău, şi gîndurile mele…

 

Şi zeul tău, şi cerurile mele…

 

Din romanul în versuri

Geniul inimii,

în lucru