Oct 26, 2016

Posted by in Varia

Paul ARETZU – Poezia, fîntîna din sine

După volumul Împerecheat cu sabia (2012), Miron Kiropol îşi continuă jurnalul poetic insolit, publicînd aur în sită (Editura Timpul, Iaşi, 2014). Ca şi în precedentul, fiecărei date calendaristice îi sînt rezervate unul sau mai multe poeme, confirmînd astfel asumarea, în exclusivitate, a unui mod de trăire poetic. Primul volum corespunde perioadei 6 decembrie 2006 – 22 iulie 2008, cel de-al doilea, intervalului 22 decembrie 2008 – 20 octombrie 2010. Prin perspectiva ei insubordonată evenimentelor exterioare, poezia este o formă de eliberare a omului, de cernere a metalului rar (aur) din trăirea sa lăuntrică. Iar atunci cînd poetul întîlneşte, în aceeaşi persoană, devotul, libertatea atinge starea de nemărginire, de extaz. Este situaţia lui Miron Kiropol, vizionar copleşit de întîlnirea cu sacrul. Discursul lui pare a fi unul dictat, conectat la transluciditate, la o lume aflată în afara simţurilor, la şirul de învieri după învieri, la timpul ca proces de autoregenerare, la tainele insolubile ale existenţei, ca în poemul datat 31 decembrie 2008 (marcînd sfîrşitul unui an, începutul altuia): „Cine ştie cînd voi avea o altă viaţă/ După o aşa grea moarte./ Cine ştie dacă nu voi fi/ Smochin uscat, floare de mlaştină,/ Elefant fără colţi, vînt uitînd să bată,/ Femeie chemată să nască un prunc mort,/ Înger căzut din aripi/ Sau măslin încoronînd fruntea geniului,/ Floare de cireş rotunjită peste flăcări,/ Regină a albinelor, ţărm al mării zeilor,/ Femeie ce zămisleşte învierea,/ Dirijor al celor nouă coruri angelice./ Auzul s-a făcut fior.// De dincolo de lumi se aude zbor/ De măreţe cuvinte/ Rostite la urechea mortului,/ Încît acesta se trezeşte/ Întinzînd braţele după parfumuri./ […]/ Inima ţîşneşte din piept/ În mijlocul rugului. Toţi/ Din trup şi din vis/ Îi laudă vindecarea.” Este căutată persuasiv cheia propriilor mirări, explicarea propriei fiinţări: „Din ce lumină sînt făcut? Nu ştiu./ Din care beznă? Totul e o sare/ Crescînd peste picioarele slăbite./ Aşa cade greul fiinţei peste ele/ Şi nu mai pot să înainteze/ Decît ca un zgomot de lanţuri./ Umblă din colţ de piatră/ În colţ de piatră cu prăbuşirea/ În fiecare pas. Unde sînt grădinile/ Visate? Unde e dansul cu îngerul?/ Unde mărul muşcat de voioase patimi?/ Un somn greu naşte natura,/ Şi numai lacrima desfăşoară/ O pînză înaltă de corabie/ Deasupra omului.” (3 ianuarie 2009). Suferinţa (lacrima) este izbăvitoare, producătoare de lumină, este călăuzitoare. Poetul pare preocupat, în principal, de o teleologie, asaltînd divinitatea (cu scopul de a se lăsa străpunsă). Soluţiile pot fi contradictorii, cu siguranţă, multiple. Se respinge, de la bun început, pieirea materială („mirosul acela de stîrv veşnic”), precum şi o postumitate punibilă („Şi iar îşi bate joc de mine/ Domnul profesor de sub pămînt/ Ce mă aşteaptă cu o nuia în mînă”). Este admis însă, un destin astral: „Dar cred că stelele, fătînd/ Stele căzute, mă priesc în ele/ Şi îmi înlocuiesc moartea cu flori/ Din alte stele./ Ah, voi cele din urmă stele/ Cu mine la subţiori…” (13 ianuarie 2009).

Scriitorul este un specialist al orizonturilor cosmice, al cadrelor ontologice. El este atras, în primul rînd, de imagine, de expresia poetică, lăsîndu-se sedus de aceasta, scăldîndu-se într-un imagism voluptuos, concesiv oricăror rigori dogmatice. Eul său se află în centrul lumii, filtrînd prin sine întreaga realitate. Eul este (şi prin aspectul special al cărţii, de jurnal poetic) o lentilă de refracţie şi de procesare a realităţii. În acest fel, Miron Kiropol este inventatorul propriei religii, care alege din diverse sisteme de gîndire, ideile convenabile: din filosofia presocratică (elementele), din înţelepciunea orientală (neantul), din creştinism (rugăciunea), din existenţialism (perplexitatea), din mitologie (decorativismul deific), din umanism, din romantism. Toate au, însă, ca numitor comun, (i)raţiunea poetică. Scriitorul se declară memorie poetică a cerului („Şi ai primit de la cer/ Binecuvîntarea de a-i fi memorie” – 23 ianuarie 2009), restaurator al timpului creaţiei, al modelului originar, care exclude moartea. Devine, astfel, coautor al genezei. Iar zilele, pe care le notează deasupra poemelor, sînt datele unei geneze poetice, nu entităţi unice – hexameironul, ci nesfîrşite (zile, luni, ani). Este, evident, un hybris acesta, o formă de competiţie cu demiurgul, dar şi o dovadă că poezia poate fi principiu creator. Modalitatea ei de reconfigurare a arhetipalităţii este anamneza. Miron Kiropol are puterea de a sparge hotarul dintre istorie şi eternitate. Ne face, astfel, contemporani cu Dumnezeu, prin ascensiunea în sine.

Poetul alternează texte în vers alb, cu texte prozodice. Cînd rimează versurile, inflexiunile amintesc de Psaltirea lui Dosoftei. Un ezoterism există permanent, lumile sînt ermetice, stratificate: „cer după cer”, „undă peste undă”, „lumea celestă ori subterană”, „ascunzîndu-se din ucidere în ucidere”, „Prins între ceruri ca un sandwich,/ Încerc să fiu”, „Salaş de ape,/ Sălaş de aer”, „S-a împlinit adevărul/ Sub închisele pleoape”, „Un dincolo de dincolo”, „Fulger şi cenuşă, ascuns în ascuns”, „Piatră peste piatră, nisip peste nisip, vînt peste vînt” etc. Planurile se confundă mereu, naşterea înseamnă moarte, moartea este înviere, omul este, simultan, şi existenţă şi nonexistenţă. Se pot recunoaşte ecouri ale elegiei eminesciene (Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată). Scriitorul îşi pune continuu întrebări, este angajat într-o gîndire paradoxală; în omul dual carnea este perisabilă, lacrima face parte din calvar, amnezia are rol anestezic: „Ia-mă la tine, Doamne, pe cînd/ Primăvara iese din uterul/ Veşnicei aventuri de lumină şi groază./ Ia-mă pe cînd mă dezgolesc,/ Muşc din pămînt şi din cer, aflu/ Că numai tu mă hrăneşti/ Ca să uit de mine.” (28 martie 2009). Contemplaţia pare a nu mai fi satisfăcătoare, neantul, pustia sînt greu de suportat. Cohorta morţilor din hrube este nesfîrşită, cutremurătoare: „Cîţi morţi au vizitat aceste case/ De cînd au fost clădite?/ Cîţi morţi cu viaţa tulbure?/ Mă dor ochii dacă privesc/ Prea îndelung ferestrele lor înalte,/ Unele cu obloanele trase/ Peste pustia odăilor prin care/ Se aude o defilare de picioare desculţe./ Lacrimi uscate îmi ung faţa/ La căderea nopţii şi la venirea neagră a dimineţii./ Şi mereu acest lipăit/ Rătăceşte pe podele/ Ca un parfum prea tare/ Ce îneacă toate ieşirile./ Sînt oaspetele cui, venit din ce groapă/ Pentru a bea un pahar cu mine,/ Spărgîndu-l apoi/ Şi murmurînd cu murmurul infinitului:/ «Acum e timpul să mergem la judecată.»” (4 iunie 2009). Lugubrul, carnea perisabilă (mereu amintită), viermănoasă, putreziciunea, oase şi tigve, tainiţele cu morţi contrabalansează poezia paradiziacă, celestă abundentă. Dar morţii sînt văzuţi ca nou-născuţii din leagăne, susţinînd eterna reîntoarcere (la origini): „Dacă ascult de veşnica tînguire,/ Mă reîntorc adevărat în mine,/ În ceea ce am lăsat mort în urmă,/ În ceea ce am rămas viu./ Cuvinte fără cuvinte,/ Rostire fără rostire,/ Doar gemînd un Cantic/ Mai şoptit decît orice şoaptă./ Ceva din sufletul antic/ Intră astfel în faptă.”/ (14 februarie 2010). Canticul, evocat repetat, este o supraesenţă, miezul fiinţei, chipul originar, concilierea contrariilor. De altfel, lumea imaginară a lui Miron Kiropol pare a reuni toate contradicţiile, dînd imaginea unei totalităţi a diferenţelor. Dumnezeu Însuşi armonizează toate incongruenţele, iar omul trăieşte nostalgic pacea Canticului, adică a Paradisului: „Cine mă aude că scot un cuvînt,/ Rîde ca şi cum ar scrîşni./ Pînă şi ceea ce nu sînt/ Supără./ Că am existat e cea mai hazlie întîmplare./ Joacă a prea multor zei/ Întruniţi în mine./ Ceva ce surîde şi tace./ Piatră scrisă în piatră./ Opriţi-vă înaintea ei şi rugaţi-vă/ De a o întîlni în inimă/ Acolo unde nasc limită şi nemărginire./ […] Din cînd în cînd amintirea mijeşte/ O sete venită din pustie./ Şi gemi după început şi inocenţă./ Aşa copilul e nepămîntean/ Şi aleargă strîngînd între pulpe/ Căluţul de lemn al paradisului.” (19 iunie 2010).

Poezia lui Miron Kiropol se revarsă dintr-un preaplin, punînd în mişcare imagini felurite, luxuriante, provocînd conotaţii multiple. Aspectul ei este unul amalgamat, exprimînd indirect (alegoric), vorbire ambiguă, foarte expresivă. Poetul este, însă, un hermeneut, scoţînd taine la lumină: „Iar porţile ascunderii s-au sfărîmat/ Şi am ieşit ca să mă fac vis viu/ La care oamenii vor veni goi ca părinţii pustiei.” (7 septembrie 2010). Este o lirică a extazului şi a revelaţiei, funcţionînd printr-un proces alchimic abstrus, reunind întruneric şi lumină, moarte şi înviere, sămînţă şi floare, vorbă şi duh, carne şi piatră, copii şi zei, început şi sfîrşit: „În inimă am atîtea podoabe/ Cîte a avut Dumnezeu la facere,/ Şi cu Dumnezeu peste Dumnezeu în mine/ Conţin Universul.” (14 septembrie 2010).

Natura funciar lirică a lui Miron Kiropol, supraabundentă, viziunile lui ontologice, aviditatea pentru sacru, neostoitele întrebări legate de taina existenţei, sondările abisalităţii, experimentarea aprofundată a transcendentului îl fac singular în literatura de azi, poet mistic, avînd vocaţia şi harul revelaţiei. El şi-a asumat, deplin şi definitiv, existenţa ca natură poetică.

 

Revista indexata EBSCO