Oct 26, 2016

Posted by in Varia

Eugen MUNTEANU – N.A, Ursu, un inspirat explorator…

Ne‑a părăsit de curînd, la 14 mai, profesorul Neculai A. Ursu (1927‑2016), magistrul inegalabil, bărbatul de o caldă umanitate, patriotul discret şi infatigabilul cercetător al textelor vechi româneşti, editor fără egal, harnic, inspirat şi ingenios explorator al arhivelor şi al fondurilor de manuscrise şi de carte veche şi rară, păstorul respectat al filologiei ieşene.

S‑a născut în satul Boroşeşti, comuna Scînteia, din judeţul Iaşi, într‑o veche familie de ţărani înstăriţi, la data de 3 august 1927. Tatăl, Alexandru Ursu, a avut mai mulţi copii cu soţia sa, Sevastiţa, şi anume (Neculai, Mihai şi Ionel şi Elena), dar au crescut împreună şi pe Gheorghe şi Maria, dintr-o căsătorie anterioară a tatălui Alexandru, precum şi pe Constantin Ciureanu, fiu al Sevastiţei din prima căsătorie. Băieţii erau numiţi admirativ de către consăteni „fiii moaşei”, după cum ne încredinţează preotul satului. Tînărul Neculai a urmat cursurile reputatului Seminar «Veniamin Costachi» din Iaşi, unde a primit o solidă formaţie de bază, cunoştinţe temeinice de limbi clasice şi moderne, istorie, filosofie şi teologie Aici l‑a avut coleg, între alţii, pe Vasile Arvinte (1927‑2011), devenit ulterior coleg de facultate, colaborator şi prieten de o viaţă. Potrivit spuselor doamnei Liliana Ancuţa, nepoată după vară a lui N.A. Ursu, care ne‑a furnizat sau confirmat şi o parte din informaţiile de mai sus, familia ar fi dorit ca Neculai să devină preot, el însă le‑a explicat părinţilor că nu simte această vocaţie, aşa că a ales să studieze filologia.

Dintre profesorii de la Literele ieşene, i‑a preţuit şi s‑a bucurat de aprecierea lui Iorgu Iordan, Gavril Istrate şi Gheorghe Ivănescu. Colegi de facultate i‑au mai fost viitorii universitari sau cercetători Liviu Leonte, Alexandru Andriescu, Ecaterina Teodorescu, Valeriu Stoleriu, Ştefan Giosu, Alexandru Teodorescu. Şi‑a efectuat serviciul militar în regim TR (termen redus), după studiile universitare, şi deţinea un grad militar de ofiţer în rezervă în armata română.

A făcut parte dintr‑o generaţie de filologi şi lingvişti care s‑ar putea dovedi, la judecata viitorului, „generaţia de aur” a lingvisticii româneşti. Este generaţia celor care, născuţi aproximativ între anii 1920‑1930, au avut norocul de a‑şi fi primit formaţia de bază în şcoala medie românească interbelică, iar studiile universitare cu marii profesori fuseseră încă „epuraţi” de reforma comunistă a învăţămîntului. Deşi au traversat deşertul ideologic al anilor  ’50‑’60 ai secolului trecut, apoi izolarea informaţională relativă din cea de‑a doua parte a epocii comuniste, apartenenţii la această generaţie, concentraţi în cele trei mari centre universitare ale României (Ion Gheţie, Mioara Avram, Andrei Avram, Al. Mareş, Marius Sala, Stela Teodorescu, Stela Toma, Gabriel Ştrempel, Gh. Bolocan, Marius Sala, Gheorghe Mihăilă, Valeria Guţu‑Romalo, Gabriela Pană‑Dindelegan, Liviu Onu, Viorica Pamfil, Grigore Brîncuş, Mariana Costinescu, Ştefan Munteanu, D. D. Craşovanu, Ioana Oancea, Felicia Şerban, Vasile Arvinte, Şt. Giosu, Alexandru Andriescu,  Ecaterina Teodorescu, Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Florica Dimitescu, Alexandru Niculescu, Liliana Ruxăndoiu, Maria Iliescu, Ion Rizescu, I. I. Rusu, Gheorghe Tohăneanu, ca să nu‑i menţionez, cu scuzele cuvenite, decît pe cei ale căror nume îmi vin spontan în minte!), au reuşit să atingă un înalt nivel de competenţă  în cunoaşterea ştiinţifică a limbii române, prin lucrări personale şi prin proiecte colective majore (dicţionare, atlase lingvistice, ediţii critice, sinteze etc.), în marile universităţi ale ţării şi în cele trei institute de specialitate, de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj.

Ca majoritatea colegilor săi de generaţie, N.A. Ursu şi‑a trăit viaţa activă într‑o ţară captivă, trebuind să găsească soluţii de adaptare şi să adopte strategii de supravieţuire personală care să reclame cît mai puţine compromisuri. A identificat o nişă relativ sigură şi protejată, cea de cercetător profesionist în filologie. După un doctorat foarte bun pe tema formării terminologiei ştiinţifice în limba română (susţinută la Iaşi, în 1967), lui N.A. Ursu i s‑a recunoscut, printr‑un fel de excepţie de la regula de a participa la lucrări colective, dreptul de a avea, la Institutul de Lingvistică din Iaşi, o temă de cercetare proprie, în asociere cu partenera şi consoarta sa, doamna Despina Ursu: problema neologismului în epoca de tranziţie dintre limba română veche şi româna modernă, domeniu în care cei doi au efectuat lucrări de pionierat absolut. Publicarea în anul 1962 a monografiei sale Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, încununată cu premiul «Timotei Cipariu” al Academiei Române, i‑a adus rapid titlul de cercetător ştiinţific principal gradul I, N.A. Ursu fiind, se pare, singurul filolog român care a purtat acest titlu pe parcursul întregii perioade comuniste (pînă în 1989). Asemenea multora dintre colegii de generaţie, N.A. Ursu a avut o biografie lipsită de relief evenimenţial, o viaţă petrecută exclusiv în cabinetul de lucru sau la bibliotecă. Nu am ştiinţă să fi participat vreodată la o conferinţă sau la un colocviu internaţional, sînt aproape sigur că nu a ieşit niciodată din ţară… Nu i‑am întîlnit numele nici pe programele unor manifestări ştiinţifice interne. Nu făcea parte din comisii de doctorat sau de promovare. Scria  însă în mod ritmic, cîte unul sau două articole ample pe an, dedicate de obicei unor probleme de filologie importante, precum paternitatea unor texte româneşti vechi. Publicate de obicei în reviste de specialitate din Bucureşti, dar şi la Iaşi, articolele sale trezeau întotdeauna interesul specialiştilor prin noutatea soluţiilor, adesea surprinzătoare, chiar şocante. Între cele mai spectaculoase paternităţi stabilite de N.A. Ursu menţionez: paternitatea lui Dosoftei asupra traducerii Herodot‑ului de la Coşula, a Cronografului de tip „Danovici” şi a revizuirii traducerii lui Nicolae Spătarul Milescu a Vechiului Testament (Ms. 45), atribuirea către mitropolitul Teodosie Rudeanu a Istoriei Ţării Româneşti, pusă anterior pe seama stolnicului Constantin Cantacuzino, stabilirea paternităţii lui Daniil Andrean Panoneanul asupra unor masive lucrări: traducerea Vechiului Testament din slavonă (Ms. BAR 4389), traducerea în română a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi a Florii darurilor (părerea mai veche: Udrişte Năsturel), paternitatea lui Simion Dascălul asupra letopiseţului atribuit lui Grigorie Ureche, paternitatea lui Nicolae Bălcescu asupra Cîntării României (opinia comună: Alecu Russo) şi multe altele Cele două ediţii critice din Dosoftei, şi anume Psaltirea în versuri (1674) şi Liturghierul (1679), rămîn modele de editare a unor texte româneşti vechi, alături de ediţii ale scrierilor lui Gh. Asachi, Vasile Alecsandri şi Dimitrie Eustatievici Braşoveanul. Ieşirea la pensie prin anii 1992‑1993 nu a însemnat pentru N.A. Ursu sfîrşitul activităţii, dimpotrivă, o intensificare a activităţii publicistice. Pe lîngă cele trei volume (al treilea în două părţi) dedicate neologismelor în perioada modernizării limbii române literare, prin care soţii Ursu şi‑a finalizat tema „din plan”, N.A. Ursu a publicat o serie de volume în care şi‑a strîns cea mai mare parte a contribuţiilor sale de filologie şi istorie literară. Intitulate, fără preocupare pentru expresivitate sau originalitate Contribuţii…,  şi publicate  la editura „Cronica” (în 1997, 2002 şi 2003), aceste volume oferă celor avizaţi posibilitatea de a‑şi face o idee de ansamblu corectă despre importanţa cercetărilor lui N.A. Ursu pentru nuanţarea şi îmbogăţirea peisajului istoriei vechii române literare.

N.A. Ursu a fost un singuratic, un Alleingänger, cum se spune în limba lui Goethe.  A avut puţini ucenici în apropierea sa imediată, nu a fost înconjurat de o „curte” de adepţi şi admiratori, deşi „reputatul filolog ieşean”, formulă cu care îl desemnau mai ales colegii „străini” de Iaşi şi pe care o accepta ca pe un fel de titlu, se bucura de o mare autoritate ştiinţifică în cercurile specialiştilor, mai ales ale celor preocupaţi de limba, literatura şi cultura românească veche, în special cea din secolele al XVII‑lea – al XIX‑lea. Dacă nu l‑aş fi cunoscut destul de bine, aş fi putut deduce că o deficienţă temperamentală sau caracterologică l‑a condus spre izolare. Adevărul era însă că N.A. Ursu, ca persoană, era foarte comunicativ (se născuse la 3 august, în zodia leului!) şi răspundea întotdeauna cu plăcere şi bunăvoinţă oricărei solicitări la dialog. Rigoarea morală şi dispreţul faţă de impostori i‑au creat o faimă, nedreaptă, de rigiditate şi inflexibilitate. Cercetător de profesie, şi‑a petrecut întreaga viaţă, după o scurtă perioadă în tinereţe, cît a fost asistent universitar la Literele ieşene, la Institutul de Filologie Română «A. Philippide» (numit, în perioada comunistă, Institutul de Lingvistică, Istorie literară şi Folclor). A fost, o scurtă perioadă, şi director al acestui Institut (între 1967‑1970). Nu am destule informaţii privind această perioadă, profesorul Ursu evita să vorbească despre ea, dar pot afirma, pe baza experienţei mele personale – am devenit membru al Institutului în 1983 – că N.A. Ursu era mult mai bine apreciat şi cotat în ţară, printre colegii din Bucureşti, de exemplu, decît acasă, la Iaşi. Fiindu‑i dat să ilustreze durerosul adevăr al dictonului că nimeni nu este profet în ţara lui, Ursu a înfruntat cu stoicism şi în tăcere o hărţuială aproape continuă din partea unor colegi ale căror reproşuri au fost, după cum o dovedeşte posteritatea, nejustificate, lipsite de bază reală şi, deci, nedrepte. Ieşirea din această lume i‑a fost la fel de discretă precum viaţa pe care a dus‑o. Ilustru cetăţean al urbei, sfetnic discret a trei, poate patru mitropoliţi, proaspăt membru al Academiei, domnul Ursu nu a fost salutat pe ultimul drum de nici un reprezentant al vreuneia dintre ilustrele instituţii pomenite: Primărie, Biserică, Academie…

Am fost deci unul dintre foarte puţinii său ucenici informali, fiindcă, repet, nu dobîndise calitatea oficială de îndrumător de doctorat. Îndrăznesc să cred că şi el mă considera un fel de discipol, de vreme ce îmi oferea cu grijă orice nouă lucrare publicată, articol sau volum, cu dedicaţia de rigoare. Unul dintre ultimele daruri de acest fel a fost, cred, ultimul său volum, al III‑lea, despre neologisme, pe care mi l‑a înmînat în biroul meu de la Institut într‑o dimineaţă de februarie a anului 2013. Cu acest prilej i‑am şi luat un interviu, publicat în „Convorbiri literare”. Tocmai fusese desemnat membru corespondent al Academiei Române, succes care părea să nu‑l fi impresionat prea mult. Cînd ai deja vîrsta de 86 de ani, asemenea „cadou” poate fi, desigur, primit ca un semn de recunoaştere meritată a valorii personale ca învăţat, dar vine mult prea tîrziu pentru a‑ţi oferi prilejul de a face ceva pentru ceilalţi, pentru Academie, în fond, pentru progresul intrinsec al ştiinţei naţionale.

Cu o rară generozitate, N.A. Ursu ne oferea, celor care le doream, foarte puţini, veritabile lecţii practice de metodologie a cercetării ştiinţifice. Acribia filologică, glorie şi mîndrie a breslei noastre, găsea în personalitatea lui o întruchipare aproape naturală. Domnul N.A. Ursu, este cel care „le‑a deschis ochii” prietenilor săi Vasile Arvinte, Paul Miron şi Alexandru Andriescu, cînd aceştia s‑au decis, prin 1986, să editeze Biblia de la Bucureşti (1688), arătîndu‑le că iniţiativa lor ar căpăta un profil cu adevărat istoric prin luarea în calcul şi editarea, în paralel cu textul tipărit la 1688, a celorlalte două versiuni manuscrise din secolul al XVII‑lea (Ms. 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române şi Ms. 4389 de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti), la a căror (im)punere în circuitul ştiinţific major a contribuit el însuşi în mod decisiv, alături de Virgil Cândea (1927‑2007). Cu flerul său ieşit din comun şi cu tenacitatea‑i recunoscută, N.A. Ursu s‑a străduit să argumenteze ipotezele privitoare, pe de o parte, la contribuţia consistentă pe care a adus‑o Mitropolitul Dosoftei la revizuirea traducerii iniţiale a lui Milescu, aşadar, la configurarea textului final din Ms. 45, şi, pe de altă parte, la paternitatea lui Daniil Andrean Panoneanul asupra traducerii cuprinse în Ms. 4389.

Dincolo de zecile de ore de discuţii pe care mi le‑a acordat, fie în biroul său, fie la Biblioteca Centrală Universitară sau, după 1990, şi în biroul meu de la Seminarul Ivănescu din Universitate, N.A. Ursu a contribuit decisiv la trezirea interesului pentru Ms. 45 a autorului acestor rînduri şi într‑o manieră directă şi neobişnuită: În urmă cu peste două decenii, pregătindu‑şi ieşirea la pensie, N.A. Ursu a dorit să lase ordine deplină în colecţia de sute de microfilme şi fotocopii de texte româneşti vechi, pe care o adunase în timp. M‑a chemat pentru ultima oară în biroul lui de la Institutul de Filologie Română «A. Philippide» şi, după ce mi‑a explicat rostul donaţiilor diferenţiate (la Biblioteca Centrală Universitară mergeau cele mai multe microfilme, la Biblioteca Filialei cele mai multe fotocopii, iar la Institut documentele din bibliografia DLR), mi‑a înmînat unul dintre exemplarele catalogului complet al donaţiei şi mi‑a dăruit, cu titlu personal, un număr oarecare de microfilme de texte vechi, exprimîndu‑şi speranţa că, poate, îmi vor fi de folos în studiile mele viitoare (era la curent cu tema studiului meu doctoral, influenţa limbilor clasice asupra lexicului traducerilor româneşti din secolul al XVII‑lea!). Cu o intensă emoţie am constatat că, între microfimele dăruite, se găseau, în două grele cutii rotunde de metal, microfimele complete ale Ms. 45 şi Ms. 4389! Pînă la apariţia, în urmă cu cîţiva ani, a tehnicii scanării digitale, care ne redă textele vechi cu o mare acurateţe, microfimele dăruite de domnul Ursu au constituit baza documentară a studiilor noastre în cadrul proiectului «Monumenta linguae Dacoromanorum»! O parte din celelalte texte româneşti vechi, microfilmate de N.A. Ursu, au fost deja asumate de tineri cercetători ca teme de studiu doctoral sub îndrumarea mea. Multe au fost deja susţinute ca teze de doctorat în ultimii ani, o parte deja publicate: Andreas Clemens, Kleines Walachisch-Deutsch und Deutsch-Walachisches Wörterbuch, Buda, 1821 (Mariana Nastasia), Întîmplările lui Telemáh, fiiului lui Ulíse (Odisseu), traducere de Petru Maior, Buda, 1818 (Luciana‑Mihaela Radu), Constantin Diaconovici Loga, Ortografie românească, Buda, 1818 (Loredana Buzoianu), Epistolă şi panegiric greco‑român adresate lui Constantin Brâncoveanu (Ms. BAR 766) (Silvia Chiosea, publicată), Gramatica românească a lui Radu Tempea (1797) (Andreea Drişcu, în curs de publicare), Antim Ivireanul, Dumnezeieştile şi sfintele Liturghii (Târgovişte, 1713) (Alina Camil, publicată), Cazaniile lui Ilie Miniat, Bucureşti, 1742 (Mihaela‑Cristina Rădulescu, publicată), Dosoftei, Parimiile preste an, Iaşi, 1686 (Mădălina Ungureanu, publicată), Teologhia dogmatică şi moralicească despre Taina Evharistiei de Samuil Micu, Blaj, 1802 (Lucia Cîmpeanu), Şeapte taine a besearecii (Iaşi, 1644) (Iulia Mazilu, publicată), Triodul, Bucureşti, 1726 (Marioara Giosanu), Varlaam, Scara raiului (ms. rom. BAR 5419) (Oana Panaite, publicată). Pe trepte diferite de elaborare, se află în lucru texte importante ale culturii româneşti vechi, care  vor fi, sper susţinute cu succes ca teze de doctorat şi publicate ulterior: Istorie universală, traducere de Ioan Molnar‑Piuariu, Buda, 1800 (Alexandra Prisacariu), Numa Pompilie, primul rege al Romei de Florian. Traducere de Alecu Beldiman, Iaşi, 1820 (Andreea Giorgiana Marcu),Gramatica lui Macarie (Ms BAR 102) (Diana‑Iuliana Cîmpanu), Sinopsis de Atanasie cel Mare (Rîmnicu Vîlcea,1773) (Eliza Maria Constantinescu), Dioptră, carea să chiamă oglindă (Ms. BAR 2472) (Claudia‑Ruxandra Moisiuc), Patericul grecesc, traducere de la 1685 (Maria Uivărăşan), Cugetările lui Oxenstierna, traducere manuscrisă din secolul al XVII‑lea (Emanuela Ciurciun), Gheografia universală a lui Amfilohie Hotiniul (Mihaela Onofrei), Vartolomei Măzăreanu, Ithica ieropolitica (Iaşi, 1764) (Carmen Livia Boroda).

Seminţele împrăştiate de domnul Ursu încolţesc şi dau rod! Şcoala de filologie pe care a ilustrat-o cu strălucire la Iaşi pare să se afirme ca o realitate viguroasă prin urmaşii săi, care îi vor cultiva memoria nu doar prin continuarea tematicii cercetărilor sale, ci şi prin imitarea modelului său uman, alcătuit din alese trăsături: discreţie, altruism, exigenţă critică, cult al muncii, dăruire în folosul public.

Iaşi, 16 august 2016                                                                 Eugen Munteanu

 

 

Februarie 2013, N.A. Ursu, împreună cu Eugen Munteanu

Revista indexata EBSCO