Oct 26, 2016

Posted by in Varia

Liviu CHISCOP – Poet şi prozator, deopotrivă

În urmă cu 135 de ani, la 4/17 septembrie 1881, orele 14, în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu din Bacău, se năştea cel de-al cincilea din cei unsprezece copii ai acestuia – Gheorghe, în acte; Iorguţ pentru cei din familie – care, sub pseudonimul George Bacovia, avea să devină unul din cei mai importanţi scriitori ai literaturii române. Se afirmă chiar – şi nu fără temei – că Bacovia ar fi cel mai valoros, profund şi original poet român de după Eminescu şi unul din cei mai de seamă ai literaturii universale. Considerat multă vreme ca fiind cel mai autentic reprezentant al simbolismului românesc, Bacovia a fost ataşat tot mai frecvent, în ultimele decenii, şi celorlalte două curente ale direcţiei moderniste – expresionismul şi existenţialismul. Mai mult decît atît, am putea afirma, fără teama de a greşi, că Bacovia este singurul dintre marii lirici ai epocii interbelice care aparţine plenar/integral modernismului, în sensul că în opera sa nu întîlnim nici un fel de reminiscenţe sau ecouri clasiciste ori tradiţionaliste, aşa cum este cazul lui Arghezi, Blaga, Voiculescu, Pillat, Crainic şi chiar Barbu (în prima fază, parnasiană, a poeziei sale). În ultima vreme, tot mai numeroase sînt vocile critice care afirmă că Bacovia este, înainte de toate, un scriitor aparţinînd existenţialismului, nu doar perfect sincronizat acestui curent european, ci uneori anticipîndu-l, devansîndu-l… De aici evidenta şi, uneori, inexplicabila, surprinzătoarea sa originalitate şi unicitate, nu doar în poezie, ci şi în proza sa artistică, cu nimic mai prejos decît creaţia lirică.

Întrucît asupra prozei artistice a lui Bacovia (poemele în proză şi romanele lirice) am avut posibilitatea să ne referim pe larg în numărul din mai 2015 al Ateneului (cînd s-a aniversat un veac de la debutul său ca prozator), în cele ce urmează ne propunem să radiografiem proza nonartistică, trecînd în revistă doar acele scrieri care au relevanţă/importanţă pentru domeniul publicisticii literare: într-o primă secvenţă – articolele şi alocuţiunile, apoi recenziile şi prefeţele, iar în cea de-a treia – interviurile, lăsînd la o parte, deocamdată, memorialistica şi corespondenţa poetului.

 

Un gest utopic în vremuri de „sarcasm prozaic”…

Cel dintîi text nonartistic publicat de Bacovia este articolul-program intitulat De ce, aflat în fruntea primului număr al revistei „Orizonturi noi”, pe care a editat-o la Bacău în 1915, împreună cu profesorul Şmil Kraus şi amicul Ion Iordăchescu-Amaru, funcţionar la Prefectură. Redacţionalul în cauză conţine cîteva dintre elementele ulterioare ale concepţiei lui Bacovia referitoare la artă, în general, şi la menirea slujitorilor ei. ,,În vremea aceasta de medievală expansiune europeană, de sarcasm prozaic, cînd existenţa celor mulţi e dureroasă ironie – spune poetul –, apariţia unei reviste cu preocupări pur literare e o naivitate, desigur”.1 Încercînd a-şi justifica gestul utopic al editării unei reviste culturale într-un tîrg de provincie, Bacovia – avînd în urmă o creaţie lirică notorie – îşi permitea să dea sfaturi confraţilor mai tineri, avertizîndu-i că arta nu trebuie să fie doar un refugiu pentru acei inadaptabili care nu pot accepta normele sociale ale vremii, ci şi un instrument de luptă pentru cei ce vor să schimbe în bine starea de lucruri existentă.

Sugerînd imposibilitatea artistului de a accepta realitatea socială în formele ei existente, apelul patetic al poetului spre noi orizonturi ţine de latura simbolistă a concepţiei sale. În acest sens, un cercetător al revistei în discuţie, afirma: „«Resemnarea» în faţa vieţii este văzută astfel ca soluţie, pledîndu-se pentru lupta pe planul ideilor, singura care ar putea reuşi. Însă resemnarea nu este totală, după cum ne-o dovedesc versurile şi proza revistei, unde accentele de revoltă şi simpatia pentru mulţime apar nu o dată. Protestul însă se opreşte aici”.2 La rîndul său, Constantin Călin plasează textul respectiv în contextul publicisticii literare a lui Bacovia, mai exact în „opera sa critică”, alături de cele cîteva recenzii, articole şi prefeţe. „Parţial, primul text de această factură – precizează autorul Dosarului Bacovia – e editorialul numărului 1 al revistei ,,Orizonturi noi”, intitulat „De ce” (…) De regulă, astfel de editoriale promit o conduită critică clară, exigentă, fermă. Bacovia, dimpotrivă, ţine să arate că-i de partea celor concesivi şi crede (desigur, nu numai în numele colaboratorilor, ci şi al său) că e posibil ca, pornind de la „revistele efemeride”, unii să ajungă „cineva în literatură”. ,,Cineva” (vorbă în faţa căreia, nu o dată vibrează), adică mare, important sau despre care se discută”.3 Cert este că, aşa cum se arată şi în editorial, ,,Orizonturi noi” era destinată să ofere tinerilor localnici, dornici de o cît de palidă compensaţie pentru sărăcia de duh creator din jurul lor, un centru de visare în comun la un climat nou, nu numai spiritual, ci şi social sau moral. Revista, deşi pornită fără pretenţii, n-a durat decît trei luni, neizbutind să-şi îndeplinească modestele obiective. Aceasta, pe de o parte, din cauza precarităţii mijloacelor financiare, iar, pe de altă parte, descurajării directorului ei, al cărui entuziasm se aprindea şi se stingea repede, ca în cazul oricărui poet.

 

Macedonski – un deschizător de noi orizonturi

Celelalte două articole cu tematică literară semnate de Bacovia sînt consacrate personalităţii şi creaţiei lui Al. Macedonski, ambele tipărite după moartea titularului. Cel dintîi, intitulat Alexandru Macedonski, a fost publicat în 1928, în revista „Căminul nostru” de la Bacău. Redus ca întindere, articolul menţionat aminteşte cititorilor bogata activitate literară a lui Macedonski, solicitudinea arătată discipolilor şi influenţa covîrşitoare pe care – ca şi Eminescu – a exercitat-o asupra contemporanilor. De asemenea, îşi exprimă convingerea că, datorită inestimabilelor sale calităţi artistice, versurile lui Macedonski vor rezista examenului sever al timpului. Cu mulţi ani înainte, Bacovia recenzase volumul Flori sacre al lui Macedonski, iar un an mai tîrziu, în 1929, îi va consacra încă un articol. Bacovia a rămas un fervent adorator al lui Macedonski, folosind, la adresa sa, în mod constant, apelativul „Maiestru”. De altfel, admiraţia era reciprocă, după cum o confirmă faptul că articolul la care ne referim era însoţit de celebrul catren pe care Macedonski îl oferise lui Bacovia atunci cînd îl vizitase acasă, la Bacău: „Poete scump, pe frunte/ Porţi mîndre flori de laur, /Căci singur pînă astăzi /Din plumb făcut-ai aur!”

Bacovia va mai scrie    despre Macedonski şi în anul următor, cînd îi va consacra un număr din revista „Orizonturi noi” (seria a II-a), pe care o edita acum la Bucureşti, unde se stabilise după căsătoria cu poeta Agatha Grigorescu. Numărul 6-7 din noiembrie-decembrie 1929 al revistei conduse de Bacovia era prilejuit de comemorarea a nouă ani de la moartea lui Macedonski (27 noiembrie 1920) şi conţinea o biografie a comemoratului, semnată de G. Şt. Cazacu, poezia omagială Jertfa lui, de C. Ionescu-Olt şi două poezii ale lui Macedonski: Romanţa frunzei de arţar şi Foi (în limba franceză). Acelaşi număr conţinea şi un articol semnat de Bacovia şi intitulat Un poet al frumosului: Al. Macedonski. Deşi de proporţii reduse, acest medalion comemorativ conţine cîteva aprecieri profunde şi judicioase asupra operei lui Macedonski, accentuînd nota socială a poeziei lui şi insistînd asupra rolului pe care l-a jucat Macedonski în dezvoltarea liricii româneşti, nota de optimism şi vigoare cu care a împrospătat poezia pesimistă a epigonilor lui Eminescu. Dînd dovadă de intuiţii artistice sigure, Bacovia apreciază în Macedonski, pe bună dreptate, un deschizător de noi orizonturi „pentru cititorii întîrziaţi întru cultul frumosului sau pentru noua generaţie de la care se aşteaptă un mai mult progres social”.

Referindu-se la conţinutul celor două articole despre Macedonski, aparţinînd lui Bacovia, criticul C. Călin afirma: ,,Totuşi lucrurile care merită cea mai mare atenţie în textele despre Macedonski sînt impresiile de discipol. În intimitatea şi sub tutela lui, Bacovia s-a simţit important. De altminteri, între puţinele sale motive de mîndrie de care face caz e şi acela de a-l fi ascultat citind fragmente din romanul Thalassa, «o întreagă operă a simţurilor», afirmare paradoxală a ideii că «omorule şi el o normă a naturii», şi apoi de a fi publicat«pentru întîia oară» (fapt ce reprezintă bravura sa de redactor) cîteva dintre ele în prima serie a «Orizonturilor noi»”.4

 

Articole scrise la comandă…

Între acest al doilea articol consacrat lui Macedonski, publicat la finele lui 1929, şi următorul text ce poate fi revendicat acestei specii publicistice, intitulat Artistul nu poate rămîne departe de om, din octombrie 19465, se vor scurge exact şaptesprezece ani. Spre deosebire de cele anterioare, caracteristica principală a acestuia din urmă – ca, de altfel, a tuturor celor ce vor urma – este aceea că absolut toate sînt scrieri ocazionale, generate de circumstanţe biografice lesne detectabile, cum ar fi sărbătorirea poetului la a 65-a aniversare, sau acordarea unei substanţiale „pensii de onoare”. Altele – aşa cum este cazul celui menţionat, din 1946, sau a altuia din 1956, cînd poetul saluta „cu căldură” Congresul Scriitorilor – au fost scrise la comanda expresă ai diriguitorilor culturali ai vremii, care aveau misiunea de a verifica şi atesta, periodic, ataşamentul scriitorilor faţă de noile realităţi din spaţiul social-politic. Cel dintîi text din această categorie, aparţinînd lui Bacovia, e datat „4 septembrie 1946”. El se află inserat, în chenar, în mijlocul paginii din Veac nou care adăpostea interviul luat poetului, în acea zi, de Eugen Jebeleanu. „Poezia nouă, în aceste împrejurări de schimbări sociale – ar fi spus Bacovia atunci –, nu mai poate fi lăsată la discuţiunile de cafenea prin oraşe; menirea ei este de a fi cunoscută cît mai mult de toate clasele sociale de cititori, de unde apoi ar evolua spre acel viitor pe care-l aşteptăm”.6 Unele puncte de vedere avansate în interviul acordat lui Jebeleanu, precum şi tonul optimist afişat atunci se vor regăsi, după mai puţin de o lună, într-un articol semnat de poet într-unul din primele numere ale revistei Contemporanul. „Arta şi artistul – se confesa atunci Bacovia – nu pot rămîne pînă la urmă departe de om. Am experimentat eu însumi aceasta. Căci, iată, oamenii m-au descoperit. Cred că aceasta se datoreşte faptului că în poezia mea găsisem şi eu drumul spre oameni, pornind – se înţelege – tot de la om, ca şi faptul că lumea a intrat acum într-o zodie în care arta, ca şi celelalte bunuri, se îndreaptă spre drumul care duce la dreptul tuturor de a se împărtăşi din ele”.7

 

Alocuţiunea din 1946 – o ipocrită victimizare

Perioada 1944-1947 este deosebit de fastă pentru poet şi familia sa. Nimic, dar absolut nimic nu prevesteşte dificilele încercări fizice, dar mai ales sufleteşti, prin care va trece Bacovia – ca, de altfel, întreaga pleiadă lirică a generaţiei sale, în anii „obsedantului deceniu”. Este epoca în care – după cum ne încredinţează M. Petroveanu – „mesageri acreditaţi sau spontani ai culturii cu respiraţia regăsită i se adresează, îi agită numele în presă şi la edituri, reclamînd forurilor de stat recunoaşterea operei şi protejarea bătrîneţii poetului.”8 În acest context se înscrie, între altele, participarea lui Bacovia  – prima şi ultima de altfel –, la una dintre şedinţele Societăţii Scriitorilor Români (şi nu ale „Uniunii Scriitorilor, recent înfiinţată”, cum spune M. Petroveanu, aceasta din urmă luînd fiinţă abia la 25 martie 1949!). „A fost întîmpinat aici – atunci, în toamna lui 1945 – cu deosebită afecţiune şi cu nedisimulată curiozitate de scriitorii care au ţinut să participe în număr mare, dintre care puţini îl cunoşteau, mulţi fiind relativ tineri, printre care Mihai Beniuc, care îl vizitase pe poet în vara lui 1943, Eugen Jebeleanu şi Cicerone Theodorescu”.9 Cîteva luni mai tîrziu, la 23 iunie 1946, Eugen Jebeleanu şi Cicerone Theodorescu fac o vizită acasă la Bacovia, cu care prilej discută despre editarea volumului Stanţe burgheze, dar şi despre sărbătorirea celor 65 de ani de viaţă şi 50 de ani de activitate literară a poetului. Şi într-adevăr, cei doi prieteni ai lui Bacovia, ambii consilieri la Casa Şcoalelor, reuşesc nu numai să tipărească, la această editură, volumul amintit, în excelente condiţii grafice, dar şi să organizeze sărbătorirea poetului atît în presă cît şi la Ministerul Artelor, în seara zilei de 1 noiembrie 1946, „cu care prilej i s-a conferit şi un premiu.”10 Ceremonia s-a desfăşurat în prezenţa ministrului Octav Livezeanu, care îi oferă poetului o sinecură, numindu-l, chiar de a doua zi, consilier al său. Personalitatea şi creaţia sărbătoritului au fost evocate şi omagiate de Victor Eftimiu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu şi Marcel Breslaşu. Actriţa Agepsina Macri, soţia lui Eftimiu, a recitat din versurile poetului. Cuvîntul de răspuns al sărbătoritului – tipărit prima dată în memoriile soţiei sale11– este cea dintîi alocuţiune din cele cîteva rostite de Bacovia de-a lungul întregii sale vieţi. Conceput în cheie politică şi construit exclusiv pe antiteza trecut-prezent (fiind constant blamate guvernele anterioare) textul conţine frecvente exagerări, neadevăruri şi inadvertenţe. „Este pentru prima dată – îşi începe poetul discursul – cînd, după o viaţă de muncă, nu lipsită de suferinţe, mă văd înconjurat de atîta iubire şi sărbătorit. Unei manifestări atît de sincere nu-i pot răspunde decît printr-o întreagă sinceritate”. Or, noi credem că tocmai sinceritatea e cea care-i lipseşte aici, fiindcă ne amintim că poetul fusese sărbătorit, pentru prima dată, în oraşul natal, încă în 1925, la iniţiativa prietenului, colaboratorului şi admiratorului Grigore Tabacaru (împreună cu care a scos atunci Ateneul literar) – docent în filozofie, cu temeinice studii în Germania, cunoscător deopotrivă al esteticii literare şi liricii moderne, care a intuit şi preţuit printre cei dintîi talentul, originalitatea şi unicitatea lui Bacovia…12 Exagerînd apoi, cu bună ştiinţă, precaritatea situaţiei scriitorilor români din interbelic, Bacovia continua în aceeaşi notă de condamnare a regimului trecut, ingrat cu scriitorii: „Nu mi-ar fi trecut prin gînd că scriitorii, pînă mai ieri lipsiţi materialmente sau ignoraţi, vor ajunge să fie mulţumiţi de un guvern recunoscător”.

Erijîndu-se în exponent şi purtător de cuvînt al acelei categorie de scriitori nedreptăţiţi în trecut, Bacovia se victimizează împreună cu aceştia, evocînd „cununa de spini pe care au trebuit s-o poarte generaţii întregi de scriitori.” Noi credem însă că Bacovia – laureat al Premiului Naţional de Poezie în 1934, premiat de rege, beneficiind de pensie de la Societatea Scriitorilor, cu un imobil în Capitală şi o casă de vacanţă la Balcic etc. – e departe de a fi fost o victimă a societăţii timpului, un nedreptăţit al sorţii, cum s-a spus adesea. Eronată mi se pare a fi şi caracterizarea propriei creaţii, care e departe de a fi fost angajată, militantă, subsumată unor comandamente social-politice, cum încearcă a ne sugera sărbătoritul. „Astăzi – spunea el – îmi place să cred că sînt sărbătorit pentru că am poetizat munca eroică proletară”. Nouă, dimpotrivă, ne place să credem că o cu totul alta e tema centrală, unică, obsedantă a liricii sale, fapt care îi va fi vehement imputat de critica proletcultistă, în deceniul ce va urma… Deşi exemplele de acest fel din alocuţiunea lui Bacovia ar putea continua, credem că cele deja menţionate sînt suficiente pentru a ilustra impresia că textul respectiv nu aparţine poetului, fiindu-i înmînat de organizatori, lui revenindu-i doar rolul de a-i da citire, conştiincios, în faţa selectului auditoriu. În paranteză fie spus, prezenţa lui Marcel Breslaşu printre iniţiatori e de natură a ne confirma supoziţia, întrucît ştim din alte surse/ situaţii similare că el primise misiunea de a se ocupa – împreună cu Aurel Baranga –  de obţinerea unor declaraţii de aderare ale scriitorilor la politica partidului comunist, politică ce era pe atunci afacerea exclusivă/apanajul etniei lor… Că aşa vor fi stat lucrurile, o confirmă – cum vom vedea – conţinutul alocuţiunii necenzurate, netrucate rostite de poet la sărbătorirea de la Bacău, din anul următor…

 

Sărbătorirea de la Bacău.

Semnificaţia entuziasmului delirant al mulţimii

 

Dacă cea dintîi manifestare de cinstire a poetului Bacovia a avut loc la Bacău în 1925, iată că, printr-un semnificativ joc al hazardului, tot oraşului natal i-a fost dat să găzduiască cea de pe urmă omagiere a ilustrului său fiu. Evenimentul evocat pe larg şi cu real talent de Agatha Grigorescu-Bacovia în cartea consacrată vieţii poetului – a avut loc în iulie 1947, în sala Palatului „Mărăşti” care, pe atunci, nu adăpostea încă „Teatrul de Stat” – cum spune soţia poetului – ci sediul „Casei Culturale a Apărării Patriotice”. „Teatrul era arhiplin – îşi va aminti Agatha Bacovia –; o atmosferă sărbătorească. Scena pavoazată. Un tovarăş rosti cuvîntul de deschidere şi făcu prezentarea vieţii şi operei lui Bacovia, care apăru pe scenă în aplauzele furtunoase ale sălii.  Fu puternic impresionat de dragostea ce manifesta publicul băcăuan faţă de poetul său”.13 Informaţiile Agathei Bacovia pot fi completate, de data asta, cu cele oferite de reportajul dedicat respectivei manifestări de către hebdomadarul local Luptătorul, subintitulat, pe atunci, „Organul judeţenei Bacău a P.C.R.” Din ambele surse rezultă că sărbătorirea de la Bacău, din iulie 1947, a reprezentat, pentru Bacovia, un veritabil triumf, un moment apoteotic. Poetul a fost chemat la scenă deschisă, i s-au oferit flori şi a fost obiectul unor îndelungi aclamaţii. „Adînc emoţionat – notează Agatha Bacovia –, a spus cîteva cuvinte de mulţumire, cu ochii plini de zîmbet. Abia a putut ieşi din sală; o mulţime care îl ovaţiona blocase uşa. A fost un triumf de înaltă calitate”.14 Cele „cîteva cuvinte de mulţumire” rostite atunci de poet – spre deosebire de cele rostite la sărbătorirea din Capitală – n-au fost incluse în ediţia critică din 1978, rămînînd în manuscrisul al cărui facsimil e reprodus în primul volum al ciclului Poezie sau destin (Textul în cauză va fi tipărit abia în 1999.15) Iată cum a mulţumit poetul concetăţenilor săi la sărbătorirea din iulie 1947: „Cu plăcută emoţie mulţumesc oraşului meu natal şi distinşilor iniţiatori ai acestor momente de artă pentru cinstirea ce mi-au adus mie şi poeziei moderne. Duc cu mine imaginea acestui popas înălţător dorind Bacăului cît mai mulţi creatori de artă. În sărbătorirea de astăzi să vadă stimulentul unor vremuri mai prielnice avînturilor creatoare”.16 Avînd presentimentul că atunci, la Bacău, s-a consumat, de fapt, ultima sa întîlnire cu oraşul natal, Bacovia, întors în Capitală, va nota cu nostalgie în Divagări utile: „Cînd am plecat din Bacău,/ Grădina publică plîngea/ Cu lacrimi de ploaie,/ Iar eu de-atunci/ Plecat am fost,/ Plecat voi fi mereu…”. Şi, într-adevăr, nu se înşela: intuiţia sa a funcţionat fără cusur. Dus a fost, pe veci, din oraşul natal, iar peste mai puţin de un deceniu va pleca definitiv din lumea aceasta. Ce va fi însemnat oare, pentru Bacovia şi opera sa, acest ultim deceniu? Să ne amintim, mai întîi, că ne aflăm în iulie 1947 şi că, la 30 decembrie acelaşi an se va produce abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea republicii – eveniment crucial în istoria României, punct de hotar, început de nouă epocă/eră, aceea a comunismului de tip stalinist, a proletcultismului şi a dogmatismului ideologic. Toate acestea n-au survenit însă pe neaşteptate, ci au constituit corolarul unor pregătiri minuţioase, deliberate, copiate după model sovietic, ale unor acumulări cantitative – ca să ne exprimăm în termenii dialecticii marxiste – care vor determina saltul calitativ de la 1 ianuarie 1948, cînd comuniştii acaparează întreaga putere politică în stat…

Atunci, în iulie 1947, populaţia Bacăului – ca, de altfel, cea a întregii Românii – ştia ce va urma, presimţea aceste schimbări, aceste viitoare violente mutaţii în plan politic, social şi cultural. Aşa încît, avem toate motivele să credem că succesul repurtat atunci de Bacovia se datora, în mare măsură, şi faptului că băcăuanii au simţit/au ştiut că se despart definitiv nu doar de cel mai de seamă fiu al cetăţii, ci de o întreagă lume, de un trecut ireversibil şi de un sistem democratic pe care presimţeau că-l vor regreta. Entuziasmul delirant al mulţimii – pe care-l consemnează corect Agatha  – nu era altceva de fapt decît frenezia disperată cu care populaţia îşi manifesta, subliminal, ataşamentul nu doar la valorile culturale autentice, ci şi la cele ale adevăratului sistem democratic, pe cale de a fi abolit.

 

„Optime condiţii” pentru scriitori, la schimb cu o singură concesie: fără libertate de expresie!

Ce a urmat, se ştie: „O epocă grea, strivitoare” – cum o va eticheta Agatha Bacovia – în care mai niciunul dintre scriitorii interbelici n-a mai avut dreptul să publice, interzisă fiind şi comentarea creaţiei acestora. Revirimentul se va produce treptat, începînd din 1955, semnalul fiind dat prin conferirea Ordinului Muncii clasa I lui Tudor Arghezi, la 21 mai, cînd poetul împlinea 75 de ani. Următorul gest cu caracter de simbol, dar şi cu transparente conotaţii politice, îl constituie decretul de stat de la 1 ianuarie 1956, prin care cetăţenilor eminenţi le sînt acordate pensii de onoare, Bacovia numărîndu-se printre primii beneficiari. Pensia consistentă ce-i fusese oferită retroactiv, cu începere de la 1 decembrie 1955, punea capăt celei mai dificile perioade, sub raport material, din întreaga existenţă a poetului. Semnificaţia de simbol a pensiei nu putea scăpa, fireşte, poetului care „foarte fericit de latura morală a lucrurilor”17, îşi face publică gratitudinea printr-un articol intitulat Răsplătire generoasă18, din care cităm: „Răsplătirea activităţii îndelungate pe tărîmul ştiinţelor, prin pensii personale lunare, acordate de către Consiliul de Miniştri multor personalităţi ştiinţifice şi artistice din Republica noastră, este fireşte consecventă cu înaltele principii de sprijin şi preţuire a creatorilor de valori culturale, principii ce stau la baza statului democrat popular”. Aşa după cum lesne se poate constata, deşi situat, în timp, la exact un deceniu după alocuţiunea de la Ministerul Artelor, din 1946, articolul la care ne referim aici îi este frate geamăn, am spune, fiind centrat pe aceeaşi antiteză între trecut şi prezent, între situaţia grea a scriitorilor sub vechiul regim, cînd unii dintre ei „dormeau pe băncile Cişmigiului, hrănindu-se cu cîte un covrig la două zile” şi situaţia fericită a celor de astăzi, care beneficiază de „cantine, ajutoare băneşti, asistenţă medicală, case de creaţie şi de odihnă, fonduri de documentare pe teren” etc. Aşa era. De data asta, Bacovia nu exagera. „Partidul şi guvernul” – sintagmă des repetată, căpătînd valoarea stilistică a unui laitmotiv – era, într-adevăr, suspect de generos cu scriitorii, oferindu-le o sumedenie de înlesniri şi avantaje, multe din ele absolut pe gratis. Întîmplarea face ca, exact atunci, în 1956, la o masă în restaurantul Capşa să se afle poetul Ion Barbu împreună cu Alexandru Teodoreanu, zis Păstorel, depănînd, probabil, amintiri de pe vremea cînd ambii purtau cămaşă verde… La un moment dat, se aşază la masa lor o cunoştinţă comună, un tînăr redactor de la Scînteia, care, entuziasmat, le spune: „Ştiţi, s-a anunţat dimineaţă la radio că, începînd de astăzi, în U.R.S.S. pîinea se dă gratis!” „Da, dar cu ce preţ!!” – a replicat, spontan, Păstorel. Replica lui Păstorel s-ar fi potrivit de minune şi ca răspuns la „generoasele” laude prin care Bacovia înţelegea să „răsplătească”, la rîndul său, partidul şi guvernul pentru grija, deloc dezinteresată şi gratuită, faţă de scriitori. Care era, de fapt, preţul plătit de scriitori? „Cu ce preţ – vorba lui Păstorel – se revanşau ei faţă de partid şi de guvern? Ca şi în cazul sovieticilor, preţul avea acelaşi nume: pierderea libertăţii. Scriitorii erau constrînşi să facă o singură concesie: să renunţe la libertatea de exprimare care, pentru creaţia artistică, e vitală, esenţială, definitorie. În absenţa acesteia, literatura devenea – aşa cum s-a şi întîmplat, de altfel – un simplu instrument de propagandă ideologică. Era tot ce-şi dorea, de fapt, atunci partidul şi guvernul…

„Statul democrat popular – continua Bacovia, în „limbajul de lemn” al epocii – face astăzi dreptate scriitorilor şi artiştilor vîrstnici, şi prin acordarea acestor pensii ei sînt răzbunaţi pentru toate ofensele şi umilinţele materiale şi politice pe care le-au avut de suferit în statul burghezo-moşieresc”.

În acelaşi stil şi pe acelaşi ton encomiastic, articlierul de ocazie prezice tinerilor scriitori un „măreţ viitor”, cum însuşi spusese odinioară într-un vers celebru. „Scriitorii tineri – conchide el, mimînd acelaşi entuziasm – pot privi cu încredere şi mîndrie viitorul. Avînd optimile condiţii de viaţă şi de muncă ce le sînt create de partidul şi guvernul republicii noastre, ei vor fi la adăpost de umilinţele şi vexaţiunile pe care noi, scriitorii care am creat în timpul regimurilor apuse, le-am cunoscut din plin”. Privind retroactiv, de la statura ceasului de-acum, creaţiile scriitorilor din epoca proletcultistă, sincronă Răsplătirii generoase, şi pe cele din epoca anterioară acesteia, observăm că cele din „regimurile apuse” – cum spune Bacovia – au dăinuit, reuşind să înfrunte rezistenţa timpului, pe cînd cele din anii cînd scriitorii se aflau „la adăpost” sau, mai bine zis, „în adăpost”, au pierit odată cu epoca de tristă memorie, fiind definitiv şi ireversibil date uitării. Excepţii, de vor fi fost, nu fac decît să confirme regula…

 

Ultima intervenţie publică. „Limbajul de lemn” – mereu la el acasă…

Pentru Bacovia, anul 1956 debutase, aşadar, sub auspicii faste: pe lîngă substanţiala „pensie de onoare” poetul îşi văzuse tipărit volumul Poezii, un lot de 50 de exemplare fiind difuzat la primul Congres al Scriitorilor din 18-23 iunie. Făcînd procesul dogmatismului, congresul va oferi deschidere spre o nouă viziune, ceva mai generoasă, asupra literaturii. Cu puţin timp înainte de începerea lucrărilor Congresului, Bacovia este invitat şi el să-şi spună părerea în legătură cu importanţa acestui forum scriitoricesc. Textul salutului său, însoţit de fotografia poetului, a rămas, de asemenea, necunoscut multă vreme exegeţilor bacovieni (lipsind chiar şi din ediţia critică de Opere, din 1978), fiind retipărit, într-un volum, abia în 1999.19 După cum era de aşteptat, şi aici „limbajul de lemn” este la el acasă, ca şi în alocuţiunea din 1946, sau în Răsplătire generoasă, din 1956. Fiind cel de pe urmă articol semnat de Bacovia în presa literară, ultima sa intervenţie publică, dacă se poate spune aşa, credem că nu e lipsit de interes să-l reproducem aici in extensso: „Salut cu căldură Congresul Scriitorilor din Republica Populară Română. Sub neobosita îndrumare a partidului, munca literară a realizat opere valoroase. Asistăm la o mare înflorire de talente. Desigur că la Congres se vor dezbate probleme orientate spre mari şi noi creaţii literare, care să reflecte complexitatea epocii noastre, spre a deschide perspective şi mai bogate literaturii puse în slujba creării socialismului. Dorim ca lucrările Congresului să aibă cel mai deplin succes pentru progresul continuu al operelor literare de toate genurile”.20 În locul oricărui alt comentariu, v-am propune următorul exerciţiu de imaginaţie: să ne închipuim că Bacovia ar fi fost obligat şi el să creeze, întreaga viaţă, doar „literatură pusă în slujba creării socialismului”, aşa cum le urează el tinerilor scriitori!…

Din pricina sănătăţii sale precare, Bacovia n-a putut lua parte la Congres, dar se va fi bucurat aflînd de la Doamna sa Agatha că vecinul şi confratele întru poezie şi suferinţă din anii „obsedantului deceniu”, Tudor Arghezi – care, în 1949, îi transmitea prin Liviu Călin, nu fără o ascunsă semnificaţie, „gînduri bune şi calde urări”21 –, se afla în prezidiul forumului scriitoricesc, care-l aclamase o jumătate de oră în picioare, eveniment unic în istoria sălii Ateneului Român.

 

Liviu CHISCOP

NOTE

1De ce?, în „Orizonturi noi”, 1, nr. 1, mai 1915, p. 1.

2 Adrian Voica, Bacovia director de revistă, în „Ateneu”, 3, nr. 9, septembrie 1966, p. 2.

3 Constantin Călin, Dosarul Bacovia. II. O descriere a operei, Bacău, Editura „Agora”, 2004, pp. 211-212.

4Ibidem, p. 215.

5 G. Bacovia, Artistul nu poate rămîne departe de om, în „Contemporanul”, 1, nr. 4, 11 octombrie 1946, p. 1.

6 În „Veac nou”, nr. 42, 21 septembrie 1946, p. 4.

7 Artistul nu poate rămîne departe de om, loc. cit., p. 1.

8 Mihail Petroveanu, George Bacovia, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, pp. 78-79.

9 Liviu Chiscop, Paharul cu otravă. Adevăr şi ficţiune despre destinul lui Bacovia, Bacău, Editura „Gr. Tabacaru”, 1999, p. 61.

10 Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia. Viaţa poetului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1972, p. 298.

11 Ibidem, pp. 314-315.

12 Vezi Gr. Tabacaru, Bacovia, în „Ateneul literar”, 1, nr. 6, august 1925, pp. 1-4.

13 Agatha Grigorescu-Bacovia, op. cit., p. 323.

14 Ibidem, p. 336.

15 Vezi Liviu Chiscop, op. cit., p. 74, 77.

16 Agatha Grigorescu-Bacovia, Poezie sau destin. Viaţa poetului, Bucureşti, Editura „Eminescu”, 1971, pp. 336-337.

17 Ibidem, p. 335.

18 G. Bacovia, Răsplătire generoasă, în „Gazeta literară”, 2, nr. 43, 6 ianuarie 1956, p. 1.

19 Liviu Chiscop, op. cit., p. 116.

20 xxx, Scriitorii salută Congresul. G. Bacovia, în „Gazeta literară”, 3, nr. 24, 14 iunie 1956, p. 4.

21 Liviu Călin, G. Bacovia, în Portrete şi opinii literare, Bucureşti, Editura „Albatros”, 1972, p. 34.

Revista indexata EBSCO