Oct 26, 2016

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Îngerul hazardului şi mecanismele manipulării

Constantin Stoiciu este unul dintre prozatorii importanţi ai generaţiei ’60, despre care se scrie puţin, pe care lumea literară pare să-l fi uitat pentru că, iată, după 1981, cînd se va fi refugiat în Grecia, apoi, din 1982, în Canada, Constan­tin Stoiciu a fost „despărţit” brutal de cultura în care s-a născut şi unde s-a format, scos din circuitul curent al valorilor, după meto­da barbară a separării românilor rămaşi în ţară de românii plecaţi în lumea largă: a fost plasat la „fondul special” al bibliotecilor publice, cu cele patru cărţi de proză, nuvele şi romane, tipărite pînă în 1981 – Dimineaţa (1967), Peştele de fontă (1969), Trufie (1975), Pasarela (1979) – şi în memoria cinefililor cu cele şapte scenarii la lungmetraje (Dimineţile unui băiat cuminte, Legenda, Decolarea, Vilegiatura, Filip cel bun, Ultimele zile ale verii, E-atît de aproape fericirea) şi trei documentare (Noi, tinerii, Cîmpia română, Învingătorii). Reintegrarea a fost dificilă, ca în majoritatea cazurilor autorilor „întorşi” după 1990 în literatura noastră; despre romanele tipărite în Canada şi România, începînd cu Romanul reîntoarcerii (1992), Des­pre farmecul levantin (1996), Fragmente frivole de eternitate (1998), pînă la Fugarul (2002), Patiseria (2007), Răfuieli (2009), O natură fericită (2012) şi Viaţa e o plimbare cu pălăria pe cap (2014) s-a scris sporadic, la noi (doar Aurel Sasu, Simona-Grazia Dima, Alex. Ştefănescu, Crina Bud, Cristiana Teodorescu, Tudorel Urian, Mariana Criş, Ion Brad au semnalat cărţile „fugarului”), iar despre documentarele difuzate la Radio-Québec, în Montreal, nu se ştie nimic aici.

Date fiind aceste repere biobibliografice, cititorul celui mai recent roman al lui Constantin Stoiciu, Aroma păcatului divin (Editura Junimea, 2016), ar putea aştepta un portret-robot al expatriatului român şi, poate, o radiografie dinlăuntru a fenomenului emigraţiei; deşi prezente în cartea lui Constantin Stoiciu, aceste teme nu reprezintă pivotul şi, cu atît mai puţin, ţintele prozatorului care vorbeşte, totuşi, prin protagonistul său, Angelo, „un emotiv şi sentimental balcanic”, despre „psihoza exilu­lui” de la sfîrşitul anilor ’70, despre etapele, stările şi efectele expatrierii, începînd cu traversarea frontierei în Italia, la Trieste, plasarea în lagărul de refugiaţi de la Latina (“printre cei care-şi pregătiseră minuţios fuga şi purtau ca un trofeu suferinţele, neferi­cirea, ranchiuna şi duşmănia împotriva lui Ceauşescu, printre aventu­rieri, hoţi, nebuni şi curve”), trăind, la acest început, „într-o stare de ameţeală, de exaltare febrilă, de iraţionalitate asumată”, apoi, în Canada, „frica de sărăcie, a amintirilor şi a umilinţei de a fi nevoit să se reîntoarcă eventual în ţară” şi urmele pe care le lasă: „Exilul, disperările începutului, munca epuizantă, bunăstarea, anii care se adunau, veştile proaste din ţară, bolile părinţilor abandonaţi”. Efectele, în ţară, ale expatrierii? Somat de părinţii proprii să se reîntoarcă, tratat de părinţii soţiei, Carmen, „de trădător şi de corupător ideologic al singurei şi inocentei lor fiice”, conside­rat de prieteni şi cunoscuţi „aventurier, curajos, tembel, agent al Securităţii”, Angelo nu e tocmai cel mai fericit român din Lumea Liberă, deşi e un agent de succes pe piaţa asigurărilor şi locuieşte în Montreal, într-o relativă bunăstare.

Şi atunci? După 1990, face vizite anuale în România, părînd că repatrierea ar putea fi alternativa. Unde, însă? Ieşită din „marea năuceală” a anilor ’90, societatea ro­mânească e departe de a oferi confort, relaxare şi perspective bune; cu precizie chirurgicală, Constantin Stoiciu taie, fără anestezie, felii groase din pasta unei realităţi derizorii şi pune diagnostice exacte, crude, fără milă; iată Bucureştii şi România unde pare a-şi căuta un rost expatriatul repatriat; „Tălpile se înfundau în asfal­tul trotuarelor, aerul era sufocant şi avea gust de benzină, crizele cardiace şi accidentele se înmulţiseră, sirenele ambulanţelor urlau zi şi noapte şi chipurile trecătorilor care căutau umbra zidurilor erau crispate de teama că o nenorocire i-ar putea lovi oricînd. S-ar fi putut să fie de vină şi mascarada politică şi justiţiară în care ţara se complăcea de cîţiva ani cu o rară voluptate balcanică. O triste­ţe, un pesimism, un abandon, o neputinţă, o frică, o vinovăţie confuză părea să însoţească în acele zile caniculare viaţa tuturor. Lamentaţiilor de altădată despre nefericirile fără sfîrşit din ţară, despre pot­logăriile politicienilor şi ale afaceriştilor, despre lichelismul intelectualilor oficiali le luaseră locul o descumpănire patetică, o imensă stupoare că totul nu era decît o farsă sinistră a istoriei, că lumea românească, atît cît şi cum fusese cîndva, s-a întors pur şi sim­plu cu susul în jos dar, bizar, continua totuşi să alunece într-un timp fără noimă sau controlat de forţe obscure; exemplu convingător de ce este în stare o ţară mică atunci cînd intră în discuţie mistere­le naturii umane şi derapajele ei în împrejurări considerate excepţio­nale sau legate pur şi simplu de un capriciu al climei. Comentatori dezabuzaţi ai acelei veri toride evocau pălăriile, evantaiele, rochiile uşoare, cămăşile cu mîneci scurte, pantalonii de doc, pantofii cu găurele, sandalele uzate, bascheţii stîlciţi ai celor care mai aveau nos­talgia vremurilor nu prea îndepărtate. Evocau şi generaţiile noilor vremuri, tocurile ascuţite, buricul gol, fustele scurte, pantalonii strînşi pe fese, taioarele stricte, costumele închise la culoare şi pantofii cu bombeul lung, ascuţit şi întors în sus ai vînzătorilor de case, corporatiştilor de la multinaţionale şi bănci, Martorilor lui Iehova, torsul gol, bermudele tropicale, şlapii, lanţurile groase de gablonz atîrnate la gît, tatuajele. Poporul. Vulgul. Gloata. Plebea. Mulţimea imprevizibilă care căuta răcoarea mall-urilor, unde să-şi um­ple burta niciodată sătulă, să caşte în neştire ochii la vitrine, să piardă vremea ca în filmele cu bogaţi care se plictisesc, să viseze la căsoaie cu gazonul tăiat la milimetru, la blonde cu sînii siliconaţi şi la masculi bronzaţi şi muşchiuloşi. Templele cretinizării ferici­te, locurile miraculoase ale iluziei că lumea era făcută numai pentru ea şi nu costa nimic. La răcoarea îndoielnică a «apartamentelor comuniste», televiziunea îi vindea mulţimii aceeaşi iluzie. O răsfăţa în prostul ei gust atavic, o ţinea la curent cine s-a mai încurcat cu cine, cine cu cine s-a mai certat, cine a  mai fost arestat sau condam­nat, o îndopa cu bîrfe, o amorţea politic, o droga cu emisiuni şi filme americane, o îngropa în propria ei micime”.

Îngropată de mass media „în propria ei micime”, creînd iluzia unei terapii naţionale prin pălăvrăgelile de la televizor, lumea românească nu evoluează de la răzmeriţele anilor ’90 pînă în (i)realitatea imediată, se năruie înlăuntru, într-o continuă, fără sfîrşit, implozie, fiecare are duşmani şi duşmăneşte pe alţii –”un vulcan de duşmănie”, spune un personaj din servi­ciile secrete; „tot omul din ţară e un pachet de nervi”, zice un taximetrist de la Otopeni: „ne îndreptăm direct spre mizeria erotică a Occidentului” pentru că „dezastrele exacerbează libidoul”, adaugă un fost procuror –, singura industrie care prosperă este aceea a „destrăbălării şi jafului”, într-o lume care, răzbunîndu-şi frustrările, se surpă în kitsch, caută tot ce este enorm (casele, maşinile, covoarele, canapelele), reflex al lipsurilor, foamei, sărăciei din vechiul regim ce furnizează, iată, tinerei societăţi capitaliste un popor de imitatori, năucit de visul îmbogăţirii, într-o realitate adînc, temeinic mistificată: o colonie de la periferia continentului, prinsă definitiv în mecanismele manipulării, ne transmite vocea auctorială, Motto-ul ales din Pier Paolo Passolini (“nu există nimic care să nu fie politic”) nu e deloc întîmplător; Aroma păcatului divin este un roman politic pentru că autorul nu face doar o radiografie foarte exactă a mediilor sociale şi a condiţiei umane, ci explorează în profunzime construcţia societăţii, pînă la vîrful cel mai înalt al puterii, unde pătrunde prin cabinetul Consilierului de Stat Adigabi Clăpătescu: „Preşedintele îl smulsese din fotoliu imediat după prînz, cînd alunecase doar de cîteva minute în moţăiala creatoare, pentru a-l consulta (un eufemism) în privinţa mobilizării presei responsabile într-o campanie de denunţare a ritmului lent de reformare a instituţiilor statului. Rezistenţa politicienilor îl enerva, neîncrederea, băşcălia, veselia nătîngă şi indolenţa românilor îi ridicau sîngele în obraz şi privirea devenea asasină. Ultima cruciadă împotriva corupţiei, defilarea la televizor a arestaţilor încătuşaţi, curăţirea ţării de marii hoţi şi de lichelele complice diminuaseră, dar de furat tot se mai fura. Extremele politice fuseseră eliminate cu mulţi ani în urmă, partidele îngăduite care se succedau la putere, ca şi preşedinţii aleşi mai întîi în cancelariile occidentale, se hrăneau din aceeaşi supă ideologică. România somnola politic, economic şi cultural. O ţară pacificată şi ocupată militar. o colonie. Alegerile parlamentare nu schimbaseră nimic în raporturile de forţă ale partidelor, guvernul continua să aibă majoritate parlamentară, acceptase continuarea coabitării ca pe un rău nece­sar, dar suportabil, şi înţelegea să facă propria politică. Un afront personal greu de digerat, dacă nu imposibil, din motive de vanitate, destabilizarea ţării în supliment şi într-un moment şi context european tensionat: invazia migranţilor, terorismul, eternizarea crizei economice, convulsiile sociale şi identitare, războiul total împotriva islamismului radical, naţionalismul maghiar, relaţiile catastrofale cu Rusia. Preşedintele terminase de curînd prima jumătate a primului mandat şi evocase deja dorinţa legitimă de a cîştiga şi un al doilea, n-ar fi suportat ruşinea de a abandona naţia înainte de a-şi duce la bun sfîrşit programul politic în curs de elaborare; fantoma singurului dintre preşedinţii post-socialişti ai ţării care renunţase la un al doilea mandat, inefabilul şi impotentul Emil Constantinescu, mai bîntuia în Palat”.

Se vorbea, pe cînd Constantin Stoiciu şi alter-ego-ul său, Angelo erau încă în ţară, despre „romanele politice” ale lui Dumitru Popescu, Dinu Săraru, Platon Pardău şi, în recenzii comandate, se lăuda, înainte de toate, curajul acelora, în texte precum Pumnul şi palma, Nişte ţărani sau Ore de dimineaţă; era, evident, o „minciună în falş”, cum zicea Inspiratorul romanelor, „spe­cia”, dezagregată dintru început, fiind privită cu prudenţă, cu suspiciune, dacă nu, de-a dreptul, refuzată de criticii literari care contau atunci, ca şi acum. Aroma păcatului divin, deşi o replică tîrzie (dar mai bine mai tîrziu decît niciodată, cu vorba de pe urmă a românului) este un roman politic profund şi adevărat nu doar prin explorarea mecanismelor sociale şi ale puterii politice de la vîrf, ci, poate, în primul rînd, prin identificarea tipologiilor unei societăţi al cărei relief e în continuă schimbare. Mai întîi, aproape în caricatură, Consilierul de Stat Adigabi Clăpătescu; iată: „Era răcoare şi plăcut în Palatul prezidenţial. Consilierul de Stat Adigabi Clăpătes­cu s-a împins în spătarul scaunului prea drept şi prea rigid pentru spatele său sensibil şi a privit în gol. Era o bună distanţă pînă la uşă, avea unde să-şi piardă privirea. S-a foit puţin în scaun, să caute o poziţie mai comodă. În aceeaşi zi în care fusese numit, ceruse să-i fie schimbat scaunul, dar birocraţia Palatului, moştenită de la fostul regim, se mişca greu. Chiar aşezat inconfortabil, privitul în gol era una din marile lui plăceri, nostalgic cîteodată îi găsea şi virtuţi erotice. După cîteva minute în care trupul din ce în ce mai greoi şi mai capricios, şi mai atins de neputinţe, se înfunda în sine – era senzaţia voluptuoasă pe care o resimţea –, îşi punea gîndurile în ordine. O ordine aproximativă, nu era nici locul şi nici momentul unor concluzii definitive, pentru că nu avea hotărîri importante de luat, urgenţe de rezolvat sau o treabă mai serioasă de făcut. Obligaţiile de serviciu se rezumau, în mare, la răsfoitul cotidianelor şi al săptămînalelor, la cîteva note smîngălite pentru a nu uita să scrie şi a-i aminti Preşedintelui că ştie să citească (glumea), la sugestii de comunicate, la computerul aprins şi imobilizat pe curier şi la trasul cu urechea şi cu coada ochiului la televizorul deschis la televiziunea naţională. Admitea singur, şi ar fi fost gata să mărturi­sească sub tortură intelectuală – alta nu îndrăznea să-şi imagineze, îl împiedica masa de carne sensibilă în care exista –, că nu făcea, practic, nimic. O dată la două săptămîni îl sîcîia gîndul că salariul era mizerabil, dar cu timpul ranchiuna îi mai trecuse. Găsea, bineînţeles, o doză rezonabilă de compensaţie în prestigiul funcţiei, în maşina cu şofer care-i stătea la dispoziţie, în preţurile derizorii de la restaurantul Palatului şi într-o anumită familiaritate cu Preşe­dintele. Adăuga cu modestie şi sentimentul nobil, covîrşitor şi rezer­vat doar cîtorva aleşi că aparţinea Puterii, că se afla chiar în inima ei şi ceva din el, din fiinţa lui intimă de bărbat al culturii, cum se considera şi era considerat, se regăsea în existenţa ţării”. Noul nomenklaturist. Recunoaşteţi persoana din haina personajului? Chiar şi cei care privesc la televizor emisiuni de genul „mă cunoşti de undeva?” pot răspunde, nu mă îndoiesc, la întrebarea provocatoare a lui Constan­tin Stoiciu. Apoi, notarul Petrulea, prietenul rămas în ţară al lui Angelo, fost procuror care „s-ar fi aflat printre cei care pregătiseră, din umbră, judecarea şi executarea cuplului Ceauşescu. În apartamentul lui s-ar fi refugiat Sergiu Nicolaescu, regizorul care iubea revolvere­le”; mai mult încă, anonimul notar rămîne unul dintre puternicii zilei, o eminenţă cenuşie: „Salvase caseta cu înregistrarea executării, şi în acea noapte s-ar fi hotărît ce trebuie arătat şi ce nu la televiziu­ne. Una din còpiile integrale ar fi fost păstrată în casa de bani blin­dată a lui Petrulea, altele în arhivele secrete ale Statului, care aveau să fie deschise peste patruzeci, cincizeci de ani, şi doar cîţiva vechi şi fideli prieteni din anii lui de anchetator o văzuseră sub jurămîntul unei discreţii absolute. Se mai credea că Petrulea păstrea­ză şi alte cîteva casete şi înregistrări compromiţătoare pentru mai mulţi îmbogăţiţi din privatizări, foşti prim-miniştri, un fost preşedinte şi alţi politicieni şi înalţi demnitari”. Sorinel, un misterios personaj din serviciile secrete, ideolog al regimului; Şteflea, comisarul şef de la secţia numărul 1 a Poliţiei bucureştene, aparţine „gene­raţiei de poliţişti formaţi după manuale şi metode americane, grefă explozivă pe irascibilitatea autohtonă înnăscută”; Stamate, „fost ata­şat comercial la mai multe ambasade ale României socialiste”, azi, unul dintre „băieţii deştepţi” care învîrt „afaceri de milioane de euro”; Gavriliu, chelner, fost în serviciul de protocol al lui Ceauşes­cu; Virgil Repan, pictorul oficial, cu vocaţia oportunismului şi a di­simulării, asasinat, ca pictor, după 1989, de Consilierul de Stat Clăpătescu; un profesor de ştiinţe politice din Canada, Maurice Tremblay, „arhetipul băiatului catolic de condiţie modestă care învăţase car­te, se trezise într-o zi bărbat şi nu înţelegea de ce”; fauna din restaurantele „de fiţe” ale Bucureştilor de azi, cocote, proxeneţi, milionari, directori de multinaţionale, combinatori, artişti rataţi şi, mai ales, femei care ilustrează toate tipurile de feminitate, prinse în reţeaua complexă, socială şi politică, a societăţii româneşti, de la escorta Giulia (“Sărăcia făcuse din ea o ambiţioasă, o perfidă, o calculată, iar din frumuseţe, arma ei cea mai sigură şi cea mai puţin costisitoare”), pînă la o amărîtă asistentă medicală şi cocota Nina, în căutare de clienţi pe unul din trotuarele de lîngă „clădirea sum­bră a Băncii Naţionale”.

Constantin Stoiciu excelează în portretele de grup, colective, cele care dau măsura exactă a locului, epocii şi umanităţii acesteia; pe un aeroport: „Două nemţoaice cu gîtul şi braţele mînjite de ta­tuaje medievale, inele, bile, ace cu gămălie şi cercei în urechi, în nas, în sprîncene şi în vîrful limbii, un chinez fără vîrstă care aprindea ţigară de la ţigară, o namilă de negru care, la două fumuri o dată, ieşea să tragă în piept aer condiţionat, un arab bărbos în uni­forma aeroportului, o matroană cu buze subţiri şi Angelo, haină cără­mizie, cămaşă albastră deschisă la doi nasturi, pantalon albastru pe­trol şi ghete cărămizii de piele întoarsă, gigolo bătrîior de naţiune imprecisă excitat de amintirea unui parfum – pură manifestare a ha­zardului, privită de undeva, şi erau fără îndoială priviţi de o brută fără imaginaţie, adunătura nu putea lăsa decît impresia unei umanităţi dezolante”; în holul fostului hotel Dorobanţi: „În 1993, cînd hote­lul se mai numea Dorobanţi, Angelo însoţit de un fabricant iraniano-canadian de parfumuri şi creme care vroia să cucerească favoarea fe­meilor românce cu venituri modeste. Hotelul era plin. Americani, ger­mani, turci, sirieni, canadieni, irakieni, francezi, olandezi, japonezi, năvăliseră cu toţii asupra cadavrului fostei republici socialiste România, care încă nu se răcise, după cum spunea Petrulea. Picior peste picior, cafele şi ţigări, trîntite în fotoliile jegoase din holul în­tunecat şi încălzit de radiatoare primitive, tîrfele îşi numărau dola­rii şi mărcile şi schimbau cu voce tare confidenţe despre gusturile şi înzestrările clienţilor”: o lume pe care, deşi stă în Canada, Constan­tin Stoiciu o supune unui sever examen radiologic, oferind un film de un realism crud cu „hoţi notorii, impostori dovediţi sau dispăruţi peste noapte în lumea largă cu ce furaseră înainte ca mascaţii să-i arate încătuşaţi la televizor, sau se retrăgeau cu scuze publice din Parlament, ministere, instituţii, companii”.

Protagonistul romanului este Angelo, un alter-ego al autorului (cu elemente biografice comune: emigrant în Canada, după ce, în ţară, a lucrat în cinematografie), comis-voiajor, înger al hazardului, procurîndu-şi un întreg arsenal defensiv în faţa agitaţiei, demenţei, schizofreniei lumii „de la mijlocul acestui al doilea deceniu al secolului XXI”, alternînd scene din spectacolul tragi-comic al bătrîneţii cu fantasmele erotice. În fond, prin Angelo, Constantin Stoiciu scrie o carte a eşecurilor existenţiale; protagonistul din Aroma păcatului divin eşuează în exilul său canadian, în încer­carea de a reface punţile rupte cu ţara de origine, în proiectul de viaţă şi, mai ales, se însoţeşte mereu cu eşecul erotic; toate poveş­tile de dragoste, reale sau închipuite, cu femei aievea (Viorica, Miruna, Anemone, Carmen) şi fantasme (femeia în halat albastru, întîlnită la coadă, la un magazin din Montreal unde se da „vin din pivniţe­le lui Ceauşescu”, o motociclistă, o negresă „numai supleţe şi veselie „, o belgiană deprimată, o evreică visătoare, o ingineră horticolă etc.), venind şi plecînd în cascadă din viaţa personajului – „bărbat prizonier al femeilor” –, ca şi împărţirea asigurărilor contra cost a hazardului existenţei „în aşteptarea unui accident sau pînă la ultima suflare” au aceeaşi semnificaţie:  înşelarea sau (măcar) amînarea sfîrşitului, Angelo iubind, trăind, făcînd naveta Montreal – Bucureşti, ca şi cum moartea n-ar fi existat. Ratînd totul, Angelo trebuie să dispară; el e omul care nu mai are unde să fugă cînd nu mai suportă lumea în care trăieşte pentru că, peste tot e la fel: „o junglă, o violenţă de tip feudal, un război al tuturor contra tuturor”.

Făcînd diverse conexiuni cu romanele precedente – Marea Patiserie din romanul Patiseria e unul dintre spa­ţiile narative care revine în ultima carte, la fel cum Alex din Fugarul şi cerşetorul „nebărbierit şi slinos” din Viaţa e o plimbare cu pălăria pe cap –, roman politic şi, deopotrivă, roman al condiţiei umane, Aroma păcatului divin este unul dintre puţinele texte romaneş­ti cu adevărat importante din stricta noastră actualitate literară.

 

Revista indexata EBSCO