Oct 26, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „A îndrăzni pînă și-n contemplație”

Scrie în aşa fel încît textul tău să aibă mereu amarul sesizant al unor cuvinte de despărţire.

*

Gama aparent minoră în care îţi treci cotidian sentimentele majore, repere ale vieţii sufletului. Dar numai astfel poţi supravieţui.

*

Întregul care se dezvoltă treptat din detalii e mai revelator decît un întreg de-a gata. Deoarece intervine creşterea, fenomen plin de surprize şi de riscuri, nu în ultimul rînd de visuri.

*

„A scrie înseamnă a te dezinteresa. E o anumită renunţare în artă” (Camus).

*

A cîrpi visul cu alte visuri, cum o haină zdrenţuită cu petice.

*

În Parc, doi tineri (muncitori?) către un bătrîn vlăguit, care curăţă gazonul de frunzele uscate: „Încă n-ai murit?”. Răspuns: „Mai spre vreme!”.

*

Dorinţa copilului de-a se juca de-a v-aţi ascunselea mimează cu inocenţă un reflex al instinctului de apărare. Ancestrala reacţie împotriva primejdiei. Apar apoi alte manifestări mai sofisticate ale unui atare filon psihic, delicios încifrate în „distracţie” (jocurile de noroc, rebusul, şaradele etc.) sau în comportament (politeţea care implică şi o salutară disimulare). Dar dificultăţile artei, mai cu seamă ale celei moderne, n-au ele oare nici o relaţie cu tendinţa fiinţei de-a se ascunde? De la ermetism la suprarealism am putea urmări scara evoluţiei spectaculare pe care a înregistrat-o primara noastră teamă în faţa primejdiei. Teroarea virtuală a dus, iată, la efecte creatoare. Mutaţia strategiilor biologice în strategii ale esteticului.

*

„Dispreţ desăvîrşit pentru părerea mulţimii şi milă adîncă pentru soarta ei – iată semnul înţelepciunii” (I. L. Caragiale).

*

  1. E., dezlănţuit: „Credeam pînă deunăzi că a îmbătrîni înseamnă a cîştiga un spor al adaptării la lume. Îmi dau seama însă că e vorba de o dezadaptare. Emotivitatea, sensibilitatea, exigenţele organice ale fiinţei sporesc, stimulînd stările critice în raport cu ambianţa. Comportamentul faţă de mine însumi e, în consecinţă, schimbat. Mă dezorientez lesne, ca şi cum aş intra într-o odaie întunecoasă sau, dimpotrivă, într-una cu o lumină orbitoare. E încă o revoltă împotriva lumii, dar nu una romantică precum în juneţe, ci avînd miza minimă a unei sărmane supravieţuiri terorizate. „Vîrsta a treia” scoate la iveală cu necruţare contradicţiile fiinţei, aidoma unor pietre de la fundul unei ape care seacă. Agape, filia, erosul nu converg, ci ajung a se confrunta, în idealităţile lor, mai dur decît oricînd. Un război intern despre care îţi voi da seama cu alt prilej. Pacificarea senectuţii, adesea elogiată, mă tem că nu e decît o utopie între altele”.

*

A te plictisi, id est a scăpa de orice determinare. Dar nu şi a cîştiga libertatea propriu-zisă, întrucît ai de-a face cu vidul său anost, apăsător.

*

Există tristeţi mute şi tristeţi surdo-mute.

*

O inteligenţă care-şi dibuia limitele proprii înainte de a dibui limitele altora. O puritate sceptică bătînd spre un umor amar. Un nesaţiu al vieţii prea puternic pentru ca aceasta să nu devină vulnerabilă. Astfel l-aş putea caracteriza pe marele prieten al adolescenţei mele, colegul de clasă Cornel Rocsin, mort, vai, la 18 ani. În lumea ternă a anilor ‘50, a reprezentat pentru mine o mare bucurie să-l am alături. Într-o dimineaţă din toamna 1954, cînd devenisem student al Şcolii de literatură, ne-am întîlnit, în holul de la etaj al Şcolii, trei tineri de 18 ani: Nicolae Labiş, Cornel Rocsin şi subsemnatul. Cine ar fi putut bănui că peste doi ani doi dintre noi vor dispărea? Îndreptîndu-mă în răstimpuri spre mormîntul alor mei, de la cimitirul Rulikovski din Oradea, care nădăjduiesc să fie şi al meu, trec şi pe lîngă mormîntul bunului, neuitatului Cornel Rocsin. În 2015 se împlinesc şase decenii de cînd ne-a părăsit. Las o amintire încă fierbinte pe locul său de veci, atît de neverosimil prematur.

*

„Fiecare este pentru sine fiinţa cea mai îndepărtată” (Nietzsche).

*

Greu de stabilit cu percepţia noastră imaginativă infinitul. Mai curînd ni-l putem reprezenta de la un punct dat înainte decît înapoi. Poate şi pentru faptul că acest infinit retrospectiv ar anula miraculoasele momente întemeietoare care sînt mitologiile (inclusiv personale) de care avem reflexă nevoie.

*

Numai prin tine însuţi poate veni Dumnezeu, adeverindu-te dacă eşti vrednic.

*

Iubind unicităţile, îl iubeşti pe Dumnezeu.

*

Am în faţă o voluminoasă revistă, cu aspectul unei hale uriaşe, umplute însă nu cu altceva decît cu mărfurile unui butic de mărunţişuri. Şi-mi dau seama cu strîngere de inimă că într-o atare situaţie se află mai multe din revistele noastre literare de azi…

*

De multe ori s-a întîmplat să regreţi încrederea pe care, spontan, ai avut-o în semenii tăi. O explicaţie: ca să nu-ţi falsifici fiinţa totuşi ospitalieră, ai preferat s-o expui riscului (mare) al decepţiei.

*

„De Sfîntul Anton din Padova, atît de îndrăgit de catolici, multora le place a grăi cu mare condescendenţă, de nu şi cu ironie. Sfîntul care-ţi găseşte cheile pierdute şi căţelul rătăcit! Cîtă orbire şi pripită răutate în acest fel de a judeca! Teologii catolici precizează că Sf. Anton nu vine în ajutorul celor care au pierdut diferite obiecte, ci în al acelora care şi-au pierdut credinţa, virtutea, nădejdea… Nu zic ba, însă nu mă sfiesc să-l admir pe Sf. Anton din Padova şi ca ocrotitor al oamenilor umili, necăjiţi şi ca sprijin întru găsirea unor lucruri care în anumite împrejurări şi pentru anumiţi oameni (bătrîni, bolnavi, însinguraţi, prigoniţi) pot lua o importanţă covîrşitoare. Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrîn sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea cîinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire! Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sîcîitoare şi boli care nu ucid, însă otrăvesc viaţa pătimitorului: oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? În nesfîrşita-i bunătate, Sf. Anton nu se ruşinează a le veni neîntîrziat în ajutor, e un act de curaj, căci implică sfidarea neroziei şi nepăsării faţă de suferinţele foarte reale, deşi lipsite de fală. Bunul, modestul, grijuliul Sfînt Anton!” (N. Steinhardt).

*

Iubeşti uneori faptele trecutului ca şi cum ar fi neîntîmplate, ca şi cum s-ar cuveni să se întîmple de acum încolo. Un du-te-vino tactic, vizionar între timpuri, consolîndu-ţi precaritatea existenţei în curs.

*

  1. E.: „Gradaţie afectivă: o iubeşte pentru că ea nu-l iubeşte; o iubeşte pentru că ea îl iubeşte; n-o iubeşte pentru că ea îl iubeşte; n-o iubeşte pentru că ea nu-l iubeşte. Ultima ipostază e cea mai confortabilă, recunoşti?”.

*

Flagrant. Natura termenului e arzătoare, întrucît derivă din latinescul flagrare = a arde.

*

Panică: „toate nenorocirile din lume sînt datorită exclusiv literaturii proaste, scrise sau vorbite” (Camil Petrescu).

*

Vanitate în exces. Vizitîndu-l pe E. N., acesta mă primeşte într-un fel ce mă face să-mi imaginez propria comportare dacă aş avea apucături analoage. L-aş fi luat de mînă pe oaspete spre a-i înfăţişa din capul locului toate coperţile cărţilor mele. L-aş aduce apoi în faţa computerului să-i pun sub ochi ultima mea carte, filă cu filă. Apoi l-aş planta în faţa micului ecran să urmărească programul care mă interesează pe mine, deşi el şi-a exprimat, cu sfială, preferinţa, în acel moment, pentru buletinul de ştiri. Şi cam atît.

*

A face azi ceea ce poţi face şi mîine înseamnă uneori a mortifica prezentul, lipsindu-l de fibra vitală a virtualităţilor.

*

„Cînd vrei să te faci plăcut în lume, trebuie să te resemnezi să-i laşi pe nişte oameni ignoranţi să te înveţe o seamă de lucruri pe care le ştii” (Chamfort).

*

Un trecut sufletesc ce nu se mai termină. Infinit?

*

S-a întîmplat să cunosc cîţiva oameni suficient de meschini pentru a rămîne astfel în memoria mea. Dar care posedau un remarcabil talent de a-şi înscena darurile ce le lipseau, sinceritatea, consecvenţa, bunătatea, capabili a oferi în schimbul lor un spectacol care pe moment te deruta. Stau şi mă întreb: oare în felul acesta, fie şi pe durata unor episoade răzleţe, ipochimenii cu pricina nu aduceau un serviciu indirect sincerităţii, consecvenţei, bunătăţii? Sugerînd că acestea sînt posibile? Într-o lume în care avem a face la tot pasul cu disimularea, aceasta nu constituie totuşi, în unele cazuri, spre a prelua vorbele unui celebru moralist, un omagiu adus virtuţii?

*

Luni, 21 octombrie 2014. Chişinău. Ploaie urîtă, încă de la începutul zilei, fără a conteni o săptămînă. E prima mea vizită acolo după cincisprezece ani. A. E.: „Basarabia nu te iubeşte. Pesemne te consideră un fiu care a trădat-o”.

*

La Chişinău: Sînteţi cumva poetă, doamnă? „Nu, sînt criticeasă!”.

*

Tot la Chişinău, cu poeta Radmila Popovici. Ce mai faceţi? „Domesticesc bărbaţii!”.

*

Destinul îl poate împiedica pe om să devină ceea ce ar vrea să fie, vîrsta îl poate împiedica să fie ceea ce este.

*

Conform lui Herodot, Periandros, un tiran al Corintului, i-a pus o întrebare lui Thrasybuos al Miletului: cum ar putea reduce primejdiile guvernării. Thrasybuos l-a dus pe cîmp, unde, din mers, tăia spicele săltate peste celelalte. Înţelesul era să fie retezate capetele care ies deasupra. Aşadar antiselecţia s-a văzut trasă în pildă încă în anul 600 î.H…

*

Maurice Blanchot despre mitul inspiraţiei, corporalizat în Euridice: „limita pe care arta o poate atinge, punctul profund obscur către care arta, dorinţa, noaptea pot să tindă”. Mitul lui Orfeu, o siderantă imagine a dualităţii actului poetic. Pe de-o parte expresia dramatismului personal (suferinţa şi moartea personajului), pe de altă parte a unei impersonalizări, întrucît lira bardului continuă a cînta şi după ce acesta a fost sfîşiat de bacante, în plutirea sa pe valuri către insula Lesbos. Impersonalizare, adică absoluţiune prin estetic, simulare a absolutului mistic…

*

La Chişinău. Un bărbat care îşi declară venerabila vîrstă de 83 de ani, precizează: „De-acum nu-mi trăiesc anii mei, ci anii părinţilor şi copiilor mei care au murit de tineri”.

*

La Chişinău, o imagine care mă va urmări multă vreme. O bătrînică cu mîini tremurătoare, cocîrjată, cerşind pe o stradă centrală, plină de lume. La picioarele sale, un căţel delicat, în veşmînt de iarnă (era o dimineaţă foarte rece), aşezat pe un mic preş. O veritabilă icoană înfăţişînd inocenţa durerii.

*

„Manea nu reuşeşte tocmai în literatura propriu-zisă. Eseurile sale sunt mai lizibile decît proza. Cel mai insistent s-a vorbit despre el cînd a publicat Felix culpa, eseul despre legionarismul lui Mircea Eliade. Întoarcerii huliganului îi lipsesc două lucruri ca să devină bibliografie obligatorie: o mai onestă apreciere a rolului pe care autorul însuşi l-a jucat în viaţa publică românească înainte de a emigra şi un stil mai puţin sofisticat decît acela în maniera lui Paul Georgescu, denotînd veleităţi de expresie literară care nu i se potrivesc cîtuşi de puţin lui Manea” (N. Manolescu).

*

Progresiv, explicaţiile iau locul justificării. Ni se pare prea banal a lua justificarea simplu, drept ceea ce este ea de fapt. Dar nici nu sîntem totdeauna dispuşi a-i acorda cortegiul protector al unor explicaţii. Excedaţi de numărul acestora, o înfruntăm cu ciudă.

*

„Tot ceea ce face corpul nostru în afara exercitării simţurilor rămîne neperceput. De cele mai vitale funcţii (circulaţie, digestie etc.) nu ne dăm seama. Tot aşa şi cu spiritul nostru: ignorăm toate mişcările şi transformările sale, crizele sale etc. care nu sînt superficială ideaţie schematizantă. Numai o boală ne relevă profunzimile funcţionale ale corpului nostru. Tot astfel le presimţim şi pe cele ale spiritului cînd sîntem dezechilibraţi” (Cesare Pavese).

*

Cruzime iluministă. La Mettrie obişnuia a-şi bate cîinele cu violenţă, scuzîndu-se prin faptul că urletul animalului n-ar fi decît efectul fizic al izbirii curenţilor aerului de oase, fără a-i provoca nici o durere sărmanei vietăţi…

*

Pe cînd încredinţarea are un obiect circumstanţial, limitat, credinţa are un obiect nehotărnicit, absolut. Încredinţarea: starea de minorat a credinţei.

*

Suprema mizericordie, neîndoios uitarea.

*

Aparent o indeterminare, libertatea e în realitate un strict raport. Nu poţi fi liber faţă de nimic. Hegel preciza că un om singur n-ar putea fi liber.

*

„În ceea ce priveşte, în orice caz, literatura, nu vrem să ni se reproşeze pesimismul. Ea nu se pretează a fi «discutată». Era burgheză i-a rezervat trecător un loc central pe scena oficială: critica literară a apărat şi motivat această poziţie în vremurile ei de glorie. Ea a ratat în mod onorabil ceea ce nu se poate afirma despre urmaşii ei. Literatura a devenit din nou ceea ce a fost de la început: o treabă minoritară. Această reducere la adevărata ei mărime are şi ceva despovărător. Scriitorii pot să se demachieze de masca reprezentativă pe care au purtat-o vreme îndelungată. Adevăratul public, publicul de fapt, o minoritate de zece pînă la douăzeci de mii, care nu se lasă înşelat – , acest public s-a decuplat de mult de teatrul de păpuşi al marilor medii; el îşi formează opinia independent de bla-bla-ul recenziilor şi al talkshow-urilor, iar singura formă de reclamă în care crede este propaganda orală, care este tot atît de nepreţuită pe cît este de lipsită de preţ” (Hans Magnus Enzensberger).

*

De la o vreme te apropii de lucruri nu pentru a stabili ceea ce ele posedă, realul lor cum ar veni, ci mai curînd pentru a-ţi da seama, fie şi cu aproximaţie, de ceea ce le e străin. Să fie aceasta o mişcare maliţioasă a fiinţei pe care o simţi incompletă, dezamăgitoare?

*

Aidoma existenţialului nostru în mers fatal, cuvintele ajung în impuritate. Se bălăcesc în banal, cad în incertitudine, se mistuie în incoerenţă. Se zbat în neputinţă. Să fie jertfa lor pentru a primi mîntuirea creaţiei?

*

„Ţine minte că starea trupului tău, stomacul, pofta sau potolirea ei, oboseala, boala, toate acestea transformă, nu transformă, ci înalţă pînă la cea mai înaltă treaptă sau coboară pînă la cea mai joasă treaptă starea ta sufletească, atitudinea ta faţă de viaţă. Cînd eşti în extazul bucuriei, înduioşat de binele vieţii, cînd eşti mîhnit şi melancolic. Cînd îi iubeşti pe toţi, cînd nu iubeşti pe nimeni sau măcar te abţii să iubeşti. Ţine minte asta şi nu atribui acelei stări de înălţare sau depresie importanţa adevăratei tale stări. Iar starea adevărată a «eului» tău este cea centrală, medie, cea în care te bucuri de starea de înălţare, te străduieşti s-o menţii, nu crezi în starea de  depresie şi încerci s-o birui. E important ca acest punct central să se deplaseze mereu în sus, niciodată în jos. Slavă Domnului că există” (Tolstoi).

*

Am cunoscut scriitori (dar şi pictori) care cugetă excelent asupra condiţiei artei lor, emit propoziţii tuşante, pot seduce ascultătorul, dar se arată dezamăgitori în producţia lor. Marea creaţie pe care au intuit-o a trecut prin faţa lor cum un miros de bucate apetisant, însă la care, deşi flămînzi, n-au avut acces.

*

Nu mi-e ruşine să recunosc. Sînt unul dintre cei ce-l înţeleg pe Schopenhauer cînd a declarat că preferă societatea cîinelui celei a omului.

*

Idei de două feluri. Unele spontane, altele care clocesc îndelung înainte de-a descinde în formulă. Cele dintîi conservă uimirea prin fulguranţa lor, cele din categoria secundă o contrag în contemplaţie. Primele sînt în genere apanajul nervozităţii naturilor poetice, celelalte convin concesivului echilibru meditabund.

*

“Un om drăguţ este un om cu idei spurcate” (Swift).

*

Cu apariţia fiecărei noi conştiinţe, universul se recapitulează. E o lecţie nu doar pentru acea conştiinţă, ci şi, foarte posibil, pentru universul însuşi care se învaţă sîrguincios pe sine în recurenţă.

*

Memento: „Schimbă-te în cuvinte cît mai ai timp” (Monica Lovinescu).

*

A îndrăzni pînă şi-n contemplaţie, iată tactica artei ce-i asigură biruinţa.

*

Un singur verb adecvat şi ideea se luminează brusc, devine ea însăşi.

*

Pinţochier: călugăr dominican bigot, făţarnic, în limba italiană. Cunoaştem, cum să nu, cîţiva veritabili pinţochieri şi în literele româneşti de azi…

*

“Viciile intră în alcătuirea virtuţilor tot aşa cum otrăvurile intră în compoziţia leacurilor” (La Rochefoucauld).

*

Mi-am dat seama că spaima de moarte se reduce considerabil în condiţiile de mobilizare a conştiinţei. Practic, poate dispărea. Moartea, o stare a clarităţii? Cînd conştiinţa e proaspătă, cabrată în orele matinale, sfîrşitul obştesc apare în lumina sa ca ceva acceptabil, ba chiar dezirabil, raţiunea suprapunîndu-se unei sensibilităţi receptive. Nu conştiinţa se teme de moarte, ci nebulozitatea ce-o întrerupe. Oboseala, deruta, boala – aceştia sînt veritabilii adversari ai morţii. În consecinţă, să ne temem nu de moarte, ci de atari momente pe tărîmul terifiant al cărora nici luciditatea nici moartea nu se pot regăsi, ci doar încleştarea lor haotică.

*

Din spusele lui Blaga: „Actul sexual are o puritate păgînă”.

*

Din spusele lui Blaga: „Timp de doi ani n-am mai scris versuri. Credeam că poezia m-a părăsit. Am fost surprins cînd s-a apropiat de mine din nou. Nu poţi părăsi poezia, ci poezia te poate părăsi pe tine. Sau te poate regăsi, atunci cînd doreşte în sublimul său capriciu”.

*

Din spusele lui Blaga: „Poezia este, întîi de toate, o chestiune de dozaj”.

*

Din spusele lui Blaga: „A încercat să mă contrazică Tudor Vianu, în chestiunea mitului. Susţinea că mitul nu poate fi decît o creaţie colectivă, care datează, în timp ce eu sînt de părere că acesta poate fi produsul oricărui poet de-o anume înzestrare, indiferent de timp şi de loc. Mitul: o copleşitoare biruinţă a oricărui act originar”.

*

„Există o mulţime de oameni sensibili şi slabi care toată viaţa lor aşteaptă şi îşi doresc o răfuială totală şi definitivă cu viaţa, cu societatea, cu oamenii din jurul lor; visează la ea intens şi neîntrerupt, încearcă adesea şi în felurite moduri s-o înfăptuiască şi, fireşte, niciodată nu reuşesc; ratează toate ocaziile de a înfăptui ceva real şi util; iar la urmă, devenind din această pricină ridicoli şi nesuferiţi tuturor, dispar împreună cu visul lor zadarnic şi nefiresc. Doar cîte unul din ei, care se întîmplă să fie în plus şi artist, reuşeşte cîteodată ca din visarea sa sterilă, din diferendul său insolubil cu viaţa şi din incapacitatea sa de a-l rezolva, să facă o operă artistică, dînd astfel, pe alte căi şi în alte moduri, un sens vieţii sale unice şi ruinate din pricina unei iluzii maladive” (Ivo Andrić).

*

Cu cît înaintezi în viaţă, cu atît normalitatea îţi pare tot mai banală pînă la exasperare. Ce să facem cu ea? E ca un soi de balast al vieţii ce atîrnă greu, de la care aştepţi. Ce? Aştepţi pur şi simplu. Dar banalitatea pune stavilă pînă şi aşteptării. Oare trebuie să apară o suferinţă pentru a o preţui cum se cuvine?

*

„Căldură, căldură, căldură căci murim de răceală şi nu de întuneric. Nu noaptea ne va ucide, ci răceala” (Unamuno).

*

Şansa divină a certitudinilor, şansa demonică a îndoielilor. Subtilitatea reprezintă un lux al îndoielilor.

*

Cred că are un temei de adevăr vorba pe care o aud în răstimpuri: „Cîinele citeşte sufletul omului”. E o punte intuitivă dintre nevoia unui ataşament şi oferta acestuia. O mirabilă şansă a iubirii cu care, fie Domnul binecuvîntat, sînt înzestrate şi necuvîntătoarele.

*

Patronul cizmarilor, celebrat începînd cu Evul Mediu, sfîntul Crispin.

*

„Şi dacă pentru mulţi comunismul a devenit un fenomen atît de fascinant, e din cauză că alcătuieşte cea mai puternică materializare de pînă acum a intelectualităţii – e ca şi cum formulele magice ale celor mai luminate spirite ar fi scos în cele din urmă din neant o forţă socială, alcătuită din oameni, capabilă de o acţiune concretă. Acest lup trebuia scos din pădure, e vorba acum să nu ne înfulece. În Mascolo e incarnată drama intelectualităţii care a zămislit comunismul, pentru ca apoi să se lase devorată de el. În această idee apare jocul a două elemente, ambele într-o stare de maximă tensiune şi care se exclud reciproc: putere şi slăbiciune. Aici probabil se află cheia enigmei – motivul pentru care această idee apare totodată morală şi imorală, înţeleaptă şi absurdă, lucidă şi beată. Ideea, aşa cum am spus – după ce a sfărîmat vechea ordine metafizică – s-a pomenit faţă în faţă cu lumea. Se părea că este o lume extraordinar de uşor de stăpînit, deoarece dispăruseră toate frînele care opreau ideea, ea devenind unicul arbitru al realităţii. De aceea Mascolo s-a simţit stăpînul lumii (de aici mîndria şi sentimentul de putere pe care o degajă cartea lui). Dar pe de altă parte, atunci cînd Mascolo, de la înălţimea unde se afla, a cuprins cu privirea întreg universul, acesta i s-a părut atît de uluitor de mare în diversitatea sa şi de inepuizabil în mişcarea sa, încît el, acest stăpînitor, s-a simţit pierdut, iar ideea lui a început să gîfîie de spaimă (de aici panica din cartea lui). În clipa cînd Mascolo şi-a desprins privirile de univers pentru a se confrunta cu ideea proprie, s-a pomenit în ghearele aceleiaşi contradicţii”.  (Witold Gombrowicz).

*

Porneşti de la cotele minimale nu neapărat pentru a le atinge pe cele maximale, ci pentru a preţui cum se cuvine cotele minimale.

*

Ratarea: situaţia în care, neputînd rămîne pe direcţia de înaintare intimă, devii fără voia ta un Celălalt.

*

„A-ţi face prieteni e o ocupaţie de ţărani, a-ţi face duşmani e o ocupaţie de aristocraţi” (P. Bardotto).

*

Abolirea regulilor (o structură a finitului) deschide drumul infinitului. Tranziţia de la clasicismul grecilor antici la modernism, adică de la spaima lor de infinit (apeiron) la cultura nonşalantă a acestuia.

Revista indexata EBSCO