Oct 26, 2016

Posted by in Interviu

„Rugul Aprins este un fenomen spiritual purtător de viitor”

Marius Vasileanu (n. 1964, în Gura Humorului, Bucovina) a obţinut o licenţă în filosofie la Universitatea Bucureşti şi un master în antropologia spaţiului sacru la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”. Şi-a susţinut doctoratul la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară, Relaţia maestru-discipol în cultura română veche, în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale (a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România) şi profesor de religie creştin-ortodoxă şi istoria religiilor în învăţămîntul preuniversitar. A ţinut cursuri şi seminare de introducere în istoria şi antropologia religiilor la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”.

Are o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual. A fost producător şi realizator de emisiuni radio şi TV, pe teme de spiritualitate creştină şi universală, are numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic. A publicat patru cărţi de autor, a participat cu studii şi articole la cîteva volume colective de spiritualitate creştină şi în reviste cu profil academic.

În ultimii ani are ca principală temă de cercetare postdoctorală fenomenul Rugului Aprins, de care este preocupat de peste trei decenii, scrie despre acest subiect în diverse reviste de cultură laică ori de spiritualitate creştină. A fost invitat să ţină prelegeri pe tema Rugului Aprins şi a personalităţilor acestui grup în spaţii universitare bisericeşti şi laice. Din anul 2013 coordonează colecţia Arhiva Rugului Aprins (Editura Eikon), în care editează opera­ cîtorva dintre participanţii la această mişcare duhovnicească.

 

 

Cristian PĂTRĂŞCONIU: Vreau să vă invit să privim, împreună, în dialog, către unul dintre marile momente ale spiritualităţii româneşti din secolul trecut de acum către atunci. Să reformulez termenii primei întrebări: cum e, cum poate fi azi relevant pentru un om Rugul Aprins? Mă refer, desigur, la ceea ce a fost în deceniul al cincilea al veacului trecut, la Mănăstirea Antim. Cum e prezent sau cum poate fi adus în prezent miezul bun de sens a ceea ce s-a întîmplat acolo?

Marius VASILEANU: La limita luminoasă, nu se poate vorbi despre Rugul Aprins, ci întru Rugul Aprins. A vorbi întru Rugul Aprins presupune să realizezi că acesta este un fenomen de ordin spiritual a cărui prezenţă continuă să fie Vie. Reataşarea prin rugă isihastă, dar – necesarmente – şi printr-o empatie de ordin teologic şi cultural la fenomenul Rugului Aprins, îţi oferă şansa de a fi orientat şi te îndeamnă constant spre asimptota personală optimă.

Mă grăbesc să subliniez: a nu se înţelege că subsemnatul ar fi atins vreodată această „performanţă”, ci că, în timp, după ani de căutări dedicate Rugului Aprins, care mi-au adus cîteva răspunsuri şi nenumărate întrebări, am învăţat că este un orizont spre care merită să privesc…

Există multiple motive pentru a te bucura, acum, aici, cu bucurie intelectuală – care tot o Bucurie de ordin hristic este – de prezenţa Rugului Aprins, chiar dacă acesta a pornit la Mănăstirea Antim în anii ’40 ai secolului trecut. În general, în funcţie de pregătirea fiecăruia şi în perspectiva (de)formărilor noastre profesionale, avem tendinţa de a „decupa”, de a „secţiona” un fenomen, fie acesta şi spiritual, precum Rugul Aprins, traducîndu-l apoi în epură istorică, literară, sociologică, psihologică, filosofică etc. sau, în cazul de faţă, teologică. Este exact ceea ce face un biolog atunci cînd recoltează cîteva ţesuturi dintr-un organism viu şi le studiază sub microscop. Există, fireşte, şi alte abordări care se distanţează de această metodologie tocmai fiindcă microscopul ignoră ansamblul, viul (să luăm aminte şi la cercetările de pionierat ale lui Eugen Macovschi referitoare la teoria biostructurală).

Există multiple raţiuni pentru a privi în spectroscopia acestei limite luminoase fenomenul Rugului Aprins, dintre care voi aminti doar trei vectori principali, trei axe de coordonate, dacă vreţi, pe baza cărora putem zugrăvi un întreg univers:

(1) În plan intim, persoanele rataşate la un fenomen de o asemenea anvergură au parte de un parcurs intelectual & spiritual ales (am avut bucuria să cunosc direct cîteva cazuri).

(2) La nivel de grup, Rugul Aprins este un fericit model de realizare a comuniunii creştine – demers din ce în ce mai rar întîlnit astăzi.

(3) În perspectiva de ansamblu, bisericească, Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim este o culme la care a ajuns ortodoxia românească în secolul XX, o realitate care merită primită şi astăzi ca model exemplar.

Mişcarea Rugul Aprins este un fenomen spiritual purtător de viitor. Prezenţa Rugului Aprins continuă să fie vie pentru cei care o cercetează cu instrumentele lăuntrice şi, totodată, intelectuale adecvate.

– De fapt, pe scurt, cît de scurt e cu putinţă, ce s-a întîmplat atunci? De unde această mitologie luminoasă care însoţeşte acest fenomen spiritual în ultimele două decenii? De unde furia celor care, deşi trăitori în acelaşi timp istoric, nu erau contemporani spiritual vorbind cu ceea ce se întîmpla la această mănăstire în acele vremuri?

– Rafinamentul şi autenticul duhovnicesc/spiritual nu prea au parte de o cale străjuită cu surle şi trîmbiţe. După cum Iisus intră umil în Ierusalim, călare pe un asin şi este apoi răstignit, tot astfel istoria urmaşilor Săi, oricît de modeşti, a fost încercată de varii manifestări ale „furiei” acestei lumi.

Mitologia la care faceţi referire este de asemenea un efect, uneori direct, alteori colateral al acestui „război nevăzut”, aşadar, de înţeles pînă la un punct. Mitologia aceasta am putea s-o numim o specie a „hermeneuticii populare”, care este o caricatură terestră a „hermeneuticii creatoare” (intuită, teoretizată şi practicată de Mircea Eliade, reluată ulterior, la noi, între alţii, şi de profesorul Andrei Scrima, membru emblematic al Rugului Aprins, care la rîndul său a predat şi a scris prin prisma istoriei comparate a religiilor).

Furia comunismului de sorginte stalinistă a transformat fenomenul Rugului Aprins într-un inamic public („aţi vrut să daţi foc la ceva”… – aşa îşi explica un biet anchetator comunist numele grupului, care era în realitate „Rugul Aprins al Maicii Domnului”, aluzie la binecunoscutul episod veterotestamentar al Rugului Aprins din viaţa lui Moise). Mişcarea a fost diabolizată, i s-a pus, o obişnuinţă în epocă, ştampilă legionară etc. – o altă enormitate, căci membrii emblematici ai Rugului Aprins, în frunte cu fondatorii (Sandu Tudor, Alexandru Mironescu etc.) nu numai că au fost împotriva ideologiei legionare, dar au şi polemizat intens cu legionarii în presa interbelică!

Ulterior, comunismul ceauşist şi postcomunismul au generat vagi nostalgii, chiar dacă pînă înainte de 1989, fireşte, informaţiile publice despre Rugul Aprins încă erau ţinute sub obroc. Redescoperirea supravieţuitorilor şi a ucenicilor acestora, a mărturiilor şi, în general, a operei membrilor Rugului Aprins a pornit odată cu anii ’90 şi continuă şi astăzi.

Puţini cercetători realizează Viul acestui fenomen spiritual, faptul că nu poate fi tratat ca un fel de anomalie ori inginerie genetică, nici precum un animal pe cale de dispariţie, nici măcar ca o minunată apariţie fantasmatică…! Dimpotrivă, îngerul Rugului Aprins pare a fi o entitate hărăzită veşniciei, cum sînt toţi aparţinătorii regnului îngeresc, ale cărei „urme” prin lume şi „chemări” din înalturi sînt accesibile numai rugătorilor întru rugăciunea isihastă. La limita luminoasă, în pofida nenumăratelor încercări, nimic din ceea ce este omenesc nu a tulburat cu adevărat aura Rugului Aprins şi angajamentul său pneumatic: nici dictaturile, nici prostia, nici nimicnicia omenească.

Pe scurt, mişcarea Rugul Aprins pornită la Mănăstirea Antim (Bucureşti) în anii ’40 a fost o fericită îmbrăţişare între intelectualii teologi şi intelectualii laici adunaţi laolaltă de cercetarea tainelor misticii creştine de sorginte isihastă. Adunările lor periodice, publice erau susţinute de cîţiva piloni precum: onestitatea şi autenticul căutării spirituale, anvergura şi rafinamentul cultural, neastîmpărul ştiinţific, încăpăţînarea luptei cu prejudecăţile şi cu habitudinile acestei lumi – regăsite atît înlăuntrul, cît şi în afara Bisericii.

Ce îi aduna acolo pe acei oameni extraordinari? Ce, în afara unei istorii înfricoşătoare

şi dincolo de ea?

– Mă bucură această întrebare întrucît este un prilej care ne ajută să dezamorsăm o

prejudecată. Aşa cum arhetipal putem identifica o diferenţă clară între contemplativ şi erou – a se vedea aici, pentru a rămîne strict la spaţiul creştinismului răsăritean, binomul Daniil Sihastrul-Ştefan cel Mare, ilustrat inclusiv în cîteva splendide legende, mai puţin cunoscute, a căror decriptare hermeneutică merită toată atenţia –, tot astfel putem constata diferenţa evidentă între efortul participanţilor la Rugul Aprins şi luptătorii anticomunişti contemporani lor.

Trebuie subliniat apăsat: membrii Rugului Aprins nu-şi propuseseră nicidecum să lupte direct împotriva sistemului comunist, contra dictaturii, căci nu aceasta este treaba contemplativului! De unde şi polemicile Pr. Daniil Sandu Tudor, ale lui Alexandru Mironescu, ale Pr. Andrei Scrima cu activismul creştin contemporan lor, pentru că activismul creştin este o trădare a mărturiei creştine. Că acest efort permanent al contemplativului este (numit) şi un „război nevăzut”, că este – implicit – şi o luptă cu tarele acestei lumi, este perfect adevărat. Dar aceasta s-a petrecut şi va fi reiterat în orice epocă istorică…!

Pentru a fi mai clar, o să vă dau un exemplu din aceeaşi perioadă atît de încercată de istorie – mă refer tot la anii ’40 – ’50, cei ai instalării comunismului în România şi-n estul european: de ce nu se vorbeşte despre Părintele Cleopa Ilie ca despre un luptător anticomunist?? Teoretic, ar exista destule motive: a stat ascuns în munţi tocmai pentru a nu fi arestat de autorităţile comuniste, iar atunci cînd a fost „iertat” şi a revenit la mănăstire, discursul său eminamente patristic era tratat cu ostilitate de regimul dictatorial – ştiu ce vorbesc, căci am avut şansa de a fi fost găzduit cîndva, timp de cîteva săptămîni, în ultimii ani ai ceauşismului, în aceeaşi casă cu Sfinţia Sa, la Mănăstirea Sihăstria (Neamţ).

Răspunsul este acesta: şi Pr. Cleopa Ilie era un contemplativ, lupta sa „antisistem”, subtilă, rafinată, seducătoare a fost în realitate o luptă împotriva „stăpînirii acestei lumi”. Aşadar, s-ar fi desfăşurat oricînd, în orice epocă istorică, în orice regim politic de 2000 de ani încoace! Exact acelaşi lucru s-a petrecut cu membrii emblematici ai Rugului Aprins…!

De unde atunci cheia politică în care este citită lucrarea participanţilor la Rugul Aprins, inclusiv astăzi, chiar de unii clerici, chiar de unii ierarhi?! Întîi: din grabă, blazare ori pur şi simplu din necunoaştere. În al doilea rînd, din motive uşor psihanalizabile: personaje care pe vremuri n-au mişcat un deget împotriva regimului comunist, ba, dimpotrivă, l-au sprijinit, încearcă astăzi să inventeze istorii confortabile Bisericii, în condiţiile în care realmente Biserica Ortodoxă Română (BOR) nu are nevoie de asemenea tertipuri, întrucît a dat zeci de mii de victime şi martiri în regimul comunist. Ce e drept, foarte puţini dintre martiri au fost din rîndul ierarhilor…

Aşadar, nu istoria înfricoşătoare îi aduna pe aceşti oameni la conferinţele Rugului Aprins desfăşurate la Mănăstirea Antim, la întîlnirile de suflet petrecute ulterior în medii private (acasă la Olga Greceanu, la Al. Mironescu, la Constantin Joja etc.). Da, pentru cercul periferic Rugului Aprins, putea fi şi aceasta o motivaţie de ordin psihologic, veneau ca la un cenaclu, precum într-o oază abandonată în deşertul istoriei acelor ani. Pentru rugătorii isihaşti însă, adunarea lor împreună era un prilej de a fi în comuniune, de a dialoga pe seama temelor culturale, ştiinţifice, teologice şi mistice care îi întăreau duhovniceşte. „Rugul Aprins nu e o invenţie literar-politică: el vine din orizontul originar al Revelaţiei”, subliniază şi profesorul Andrei Scrima în cel mai bun studiu scris pînă astăzi pe acest subiect (a se vedea volumul acestuia: „Timpul Rugului Aprins”, Ed. Humanitas, 2012, p. 181).

Adînc „răniţi” de cercetarea valorilor creştinismului genuin, avid racordaţi la cultura creştină – aş remarca aici pasiunea poetului Sandu Tudor pentru literatura română veche, aflat în siajul protectorului său ÎPS Tit Simedrea, fost Mitropolit al Bucovinei, studiind laolaltă cu alţi confraţi, precum Vasile Voiculescu ori Paul Sterian – aşadar, rataşaţi, implicit, şi la memoria viitorului – membrii Rugului Aprins erau şi sînt astfel îmbrăţişaţi întru memoria Prezentului.

Dacă aţi sta în faţa unui tînăr sau a unor tineri şi aţi fi invitat să răspundeţi la această

întrebare – ce a fost, ce este Rugul aprins? – cum aţi răspunde?

– Am fost invitat să vorbesc pe această temă elevilor de seminar teologic ori studenţilor în

Teologie, unor clerici chiar, unde desigur că discursul trebuie să fie adecvat. Atît lor, cît şi elevilor şi studenţilor mei din mediul laic le-am spus totdeauna că fenomenul Rugului Aprins reprezintă excelenţa în creştinismul ortodox contemporan nouă. Este momentul astral în care, în pofida vitregiilor istoriei (rănile celui de-al Doilea Război Mondial conjugate cu ocupaţia sovietică & instalarea comunismului etc.), un grup de oameni deopotrivă teologi, dar şi specialişti în literatură, muzică, artă, arhitectură, medicină, chimie, fizică, matematică, filosofie etc. se întîlneau pentru a discuta despre mistica creştină. Ba chiar mergeau mai în adînc, căci erau interesaţi să restaureze în viaţa proprie această lucrare de ordin mistic.

NB: Să observăm, vă rog, că mai ales comuniştii au focalizat atenţia maselor pe aspectul peiorativ al cuvîntului „mistic”/„mistică” – acela de exaltare, de fanatism religios. Pe cînd miezul şi sensul principal al acestui cuvînt se referă la realizarea maximă a unei căi religioase (indiferent de religie): mistica înseamnă reunirea omului cu divinul.

Şi mai este de adăugat ceva important, valabil astăzi mai ales pentru tineri: personalităţile reprezentative ale grupului fondator al Rugului Aprins au trăit foarte aproape de noi. Din opera lor, pe care merită cu prisosinţă să o studiem (din păcate, nu este decît parţial publicată şi valorizată), rezultă că aceşti oameni – foarte tineri la vremea primei etape a Rugului Aprins, cea a întîlnirilor şi conferinţelor de la Mănăstirea Antim, unii fiind chiar studenţi – îşi puneau bună parte din întrebările pe care ni le punem şi noi astăzi. Întrebări legate de relaţia ştiinţei cu religia, bunăoară, mulţi dintre ei avînd o strălucită pregătire ştiinţifică – cazul profesorului universitar Alexandru Mironescu (1903-1973), de pildă, care avea deja un doctorat „ès Sciences physiques ” la Universitatea Sorbona, obţinut în 1929, şi care, după război, urma să susţină un al doilea doctorat, în Filosofie, la Universitatea Bucureşti.

Sînt oameni care şi sufleteşte, şi intelectual sînt astăzi aproape de noi. Scrierile lui Alexandru Mironescu, ale lui Sandu Tudor (pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, născut în 1896), viitorul ieroschimonah Daniil de la Schitul Rarău, care avea să moară precum nenumăraţi martiri în închisorile comuniste (Aiud, noiembrie 1962), ale Pr. Andrei Scrima, ale lui Anton Dumitriu, ale lui Alexandru Elian, ale altor cîţiva, demonstrează că avem un imens prilej de a ne îmbogăţi cultural şi spiritual, dacă le vom studia.

Dincolo de toate acestea, chiar viaţa acestor personalităţi este un model. De aceea este important să o cunoaştem aşa cum a fost în realitate, cu momentele ei mai mult sau mai puţin ziditoare – tocmai pentru a observa că ceea ce creştinismul ortodox numeşte „viaţă îmbunătăţită”, treapta aproape obligatorie spre sfinţenie, este posibilă şi astăzi. În fond, majoritatea marilor duhovnici români ai finalului de secol XX – început de secol XXI au fost cei care au ucenicit în mişcarea Rugul Aprins: Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Roman Braga, Pr. Vasile Vasilachi, Pr. Adrian Făgeţeanu, Pr. Roman Braga, Pr. Petroniu Tănase, Pr. Nicodim Bujor etc.

Iar dacă nu au fost membri ai Rugului Aprins, s-au intersectat semnificativ cu această mişcare. Fiindcă nu putem extrage acest fenomen spiritual din ansamblul ortodoxiei româneşti şi universale. Există şi exemple concrete, încărcate de sens: Pr. Cleopa Ilie, supranumit patriarhul monahismului românesc (de secol XX), a fost invitat şi a ţinut prelegeri (cuvinte de învăţătură) în casa profesorului Alexandru Mironescu în faţa membrilor Rugului Aprins, dar şi la Schitul Maicilor, unde slujea Pr. Mihail Avramescu; marele duhovnic era cultivat constant de bună parte dintre cei care au făcut parte din Rugul Aprins (Anton Dumitriu, Ştefan Todiraşcu etc) ş.a.m.d. Şi Pr. Arsenie Boca s-a intersectat de cîteva ori cu membrii Rugului Aprins (Pr. Daniil Sandu Tudor, Leonida Plămădeală – viitorul Mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală etc.). Puţină lume ştie că monahul Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) era el însuşi prieten cu cîţiva membri ai Rugului Aprins (Al. Mironescu, Ştefan Todiraşcu etc.) şi, fiind interesat existenţial de ruga isihastă, în ultimii ani ai vieţii venea la Bucureşti sub pretexte medicale ori culturale pentru a-l căuta în taină la Mănăstirea Cernica pe duhovnicul său Părintele Benedict Ghiuş…

O ultimă observaţie, în consecinţa celor de mai sus: vom înţelege mai în adînc spiritualitatea şi cultura română, dacă vom studia ceea ce a fost – şi pentru cîţiva discipoli continuă să fie încă – mişcarea Rugul Aprins…

  • Am întrebat, ceva mai înainte „ce este Rugul Aprins, cum a fost el cu putinţă?”. Aş

vrea să particularizez această întrebare: ce este Rugul Aprins, acel Rug Aprins pentru dumneavoastră anume? Ce a însemnat el, ce înseamnă el?

– Un prim răspuns: pentru o necesară obiectivitate a dialogului nostru, consider că este irelevant ce înseamnă pentru mine acel Rug Aprins. Important este ceea ce a fost cu adevărat, pentru participanţii de facto. Reflexiile dinspre astăzi spre ieri sînt un fenomen aparte, neîndoielnic preţioase, cu condiţia unei neîncetate şi veritabile aprofundări, în acest caz atît de particular. Aşadar ne putem apropia de răspunsul/răspunsurile corect(e) la această întrebare cercetînd ceea ce mărturisesc membrii emblematici ai Rugului Aprins şi discipolii acestora (reali şi nu închipuiţi). Intervine aici jocul de oglinzi al subiectivismului fiecăruia, inclusiv al cercetătorului. În ultimă instanţă, tocmai aceasta este relevat de efortul şi de consecinţele păşirii pe o cale spirituală autentică: o perspectivă cît mai limpede asupra Realului…

În acelaşi răspuns trebuie inserată o întîmplare semnificativă relatată de profesorul Alexandru Mironescu. Povestea se referă la întîlnirea lui Sandu Tudor (încă nu intrase în monahism pe-atunci), Pr. Benedict Ghiuş şi Alexandru Mironescu cu Pr. Ioan Kulîghin (Ioan cel Străin). Părintele Ioan cel Străin, reamintesc, a fost unul dintre principalii mentori ai Rugului Aprins, este cel care a adus tocmai de la Mănăstirea Optina (Rusia) regula acordării unei binecuvîntări speciale pentru practica rugii isihaste. Binecuvîntarea de această încărcătură calitativă este pasibil a fi încadrată în registrul hirotonisirilor numai conform unui prim orizont de sensuri, mi-a spus unul dintre protagonişti, cîndva…

Fără îndoială, terenul era pregătit, Pr. Benedict Ghiuş era deja un cercetător al acestor taine, după cum era şi Sandu Tudor, care fusese încă din 1929 într-un pelerinaj de cîteva luni la Sf. Munte Athos. În toată existenţa sa ulterioară acestui pelerinaj, poetul şi jurnalistul Sandu Tudor a fost viu interesat de mistica creştin ortodoxă, chiar dacă viaţa avea să-i ofere încă multe şi semnificative ocoluri pînă a ajunge să bată la uşa Mănăstirii Antim, unde urma să fie primit ca frate după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi să pornească, concomitent, inegalabila – pentru întreaga ortodoxie – mişcare Rugul Aprins.

Aşadar, într-unul din obişnuitele pelerinaje pe care le făceau la Mănăstirea Cernica, cei trei prieteni, Pr. Benedict Ghiuş, poetul Sandu Tudor şi profesorul Alexandru Mironescu tocmai intenţionau să se retragă spre Bucureşti, cînd gazda lor din acel moment, Pr. Nicodim Bujor, îi roagă să mai rămînă, căci voia să-i conducă undeva: ajung astfel, cu toţii, la chilia Pr. Ioan cel Străin.

Sosit la finele anului 1943 în România, Pr. Ioan cel Străin nu ştia să vorbească decît ruseşte, dar îşi găsise un translator în persoana unui basarabean numit Leonte. Acesta din urmă era un om foarte simplu, fost muncitor, fără prea multă carte. Ei bine, relatează profesorul universitar Alexandru Mironescu, un atent observator al antropologiei creştine şi al spiritualităţii ortodoxe, pentru el personal, surpriza a fost deopotrivă întîlnirea cu duhovnicul rus, dar şi cu basarabeanul. Căci în momentele în care le traducea spusele Părintelui Ioan cel Străin, basarabeanul devenea parcă un alt om, cunoscător al celor mai subtile taine ale teologiei! Ceea ce reiese din această amintire a lui Al. Mironescu – notată în volumul acestuia intitulat Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Ed. Anastasia, 1998, p. 28-36 – este că Pr. Ioan şi translatorul său Leonte erau într-o remarcabilă comuniune spirituală…

Aceasta este, din punctul meu de vedere, o lecţie şi pentru noi, cei care încercăm să ne apropiem astăzi de cunoaşterea Rugului Aprins. Este modelul optim de la care putem porni pentru înţelegerea a ceea ce s-a petrecut în mod real la Rugul Aprins. Acesta este motivul pentru care am afirmat că ar fi de preferat să tindem a vorbi întru Rugul Aprins şi nu despre. Căci, fără a face efortul intrării în comuniune cu aceşti oameni ai Rugului Aprins, nu înţelegi nimic. Şi aceasta se observă strident, din păcate, în foarte multele pagini care au fost scrise ori în informaţiile răspîndite pe alte suporturi mediatice (audio, video etc.) despre Rugul Aprins. Este secretul lui Polichinellle: numai experienţa directă te face să înţelegi cu adevărat chestiunile de ordin spiritual, după cum o arată marii cunoscători – între alţii, Sf. Grigorie Palama.

Apoi, vă reamintesc că tradiţia răsăriteană îndeamnă stăruitor la smerenie atunci cînd este vorba despre experienţa spirituală personală. Această discreţie devine sanitară, protectoare şi pentru potenţialul mărturisitor, şi pentru interlocutori. Nu fiindcă ar conţine cine ştie ce misterii – uneori, aceste taine chiar există –, ci, înainte de orice, pentru buna aşezare a fiecăruia şi pentru paza simţirilor nevăzute.

Au fost cazuri concrete cînd discursul asupra metodei rugăciunii isihaste, mă refer la conferinţele şi dialogurile de la Mănăstirea Antim pe această temă, a fost luat în derîdere de unii dintre contemporanii avizaţi ai Rugul Aprins, ei înşişi monahi. Aceştia funcţionau conform tradiţiei creştine bimilenare şi aveau dreptatea lor. Nu sesizaseră însă schimbările de paradigmă care se profilau în orizontul cultural, ştiinţific, social, istoric – mutaţii pe care cîteva personalităţi ale Rugului Aprins le-au intuit. Nu ştiau că, paradoxal, unii, puţini, aleşi prin harul lui Dumnezeu, în anumite momente de răscruce ale istoriei, sînt „condamnaţi” să vorbească şi că, probabil, rugăciunea primită prin acea specie aparte de binecuvîntare poate sesiza – salvator, profetic? – schimbările de paradigmă, cu condiţia respectării nesmintite a tradiţiei…

– Ce avem despre Rugul Aprins, despre ceea ce a fost atunci, neobişnuit, minunat şi

pilduitor, la mijlocul secolului trecut, undeva, în România? O să întreb şi mai ţintit: ce avem d.p.d.v. instituţional şi d.p.d.v. editorial?

– Din studiile cîtorva cercetători – s-au impus în ultimii ani paginile dedicate Rugului

Aprins semnate de Anca Manolescu, Adrian Nicolae Petcu şi George Enache – şi din căutările personale, de pînă astăzi, reiese că nu s-a pus problema unei organizări prea stricte. Cei implicaţi concret în administrarea întîlnirilor Rugului Aprins au fost indubitabil conştienţi de osificarea generată prin formalizare. De altfel, istoria Bisericii şi istoria religiilor, în general, o dovedeşte flagrant: formalizarea devine balast în efortul uman de limpezire, de elevare spirituală. Dintr-o bogată arhivă de istorie orală am informaţii că unii protagonişti, pare-se, nici nu au luat cunoştinţă ori erau dezinteresaţi iniţial de denumirea oficială a grupului, anume asociaţia religioasă „Rugul Aprins al Maicii Domnului”…

Instituţional au existat întîlniri oficiale, periodice, între anii 1945-1948. Apoi, după interzicerea asociaţiilor religioase (1948), întîlnirile au continuat din ce în ce mai rar, timp de un an-doi, pînă ce au intrat într-o aparentă clandestinitate – fiind metamorfozate în reuniuni cu caracter privat, fie, de cîteva ori, la Mănăstirea Plumbuita, fie în locuinţele unora dintre protagonişti. Pînă în anul 1958, cînd bună parte dintre membri au fost arestaţi. Dar fiecare în parte a continuat a duce flacăra Rugului Aprins şi în închisoare, şi, ulterior, după eliberare (1963/1964), făcîndu-şi ucenici…

În faza de început, o mînă de intelectuali, laici şi clerici deopotrivă, animaţi de inspiraţia, generozitatea şi neastîmpărul poetului şi jurnalistului Sandu Tudor, au consimţit să se întîlnească periodic la Mănăstirea Antim pentru a audia conferinţe şi a dialoga pornind de la aceste expuneri cu subiect creştin, preponderent mistic. Natural că aceste isprăvi adresate totodată şi minţii, şi inimii nu se puteau petrece fără încuviinţarea stareţului mănăstirii, Pr. Vasile Vasilachi, care, la rîndul său, împreună cu principalii actanţi ai acelei etape (Sandu Tudor, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Sofian Boghiu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu etc.), a cerut permisiunea (binecuvîntarea) Patriarhului Nicodim Munteanu.

Editorial vorbind, există o serie de pagini memorialistice despre acei ani, majoritatea fiind scrise la cîteva decenii distanţă, aşadar, inevitabil, sînt mai mult sau mai puţin fidele, semnate de oamenii dinlăuntru: Alexandru Mironescu, Mitropolitul Antonie Plămădeală, Pr. Andrei Scrima, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Roman Braga etc. După 1989, au început să fie iscodiţi acei participanţi la Rugul Aprins care încă trăiau, ucenicii şi apropiaţii acestora, rudele – de unde a rezultat o întreagă literatură.

În ultimii ani deschiderea arhivelor a facilitat alte bogate informaţii care, regretabil, rareori sînt analizate contextual. Din fericire, personalităţi care au fost chiar membri în colegiul CNSAS, precum Horia-Roman Patapievici – a cărui priză intimă la subiectul convorbirii noastre sîntem datori a o aminti –, au constatat public diferenţa dramatică dintre realitate şi consemnările anchetatorilor ori procurorilor comunişti. Bătuţi, maltrataţi, şantajaţi, ameninţaţi, o parte dintre cei 16 care au fost arestaţi în anul 1958 în lotul intitulat „Alexandru Teodorescu şi alţii” (numit şi „lotul Rugului Aprins”) au semnat, au „recunoscut” şi ceea ce NU făcuseră!! De unde şi ridicolul în care se poziţionează astăzi nenumăraţi cercetători ai Rugului Aprins – şi, în general, ai fenomenului concentraţionar comunist – care preiau necontextual, noncritic, tel quel, „consemnările” din dosarele poliţiei politice…

În completare – şi esenţial –, vă cer favoarea unei perspective mai ample. Oglindirea „editorială” în cazul de faţă ne obligă în ceea ce-i priveşte pe protagoniştii Rugului Aprins şi la studiul operei non-memorialistice a creaţiei şi al travaliului acestora, în general. Cîţi dintre cei care se ocupă de acest subiect ştiu că stareţul Mănăstirii Antim din acele vremuri, Pr. Vasile Vasilachi, tocmai începea, ulterior a şi încheiat, o nouă traducere a Bibliei (nepublicată deocamdată)? Puţină lume s-a întrebat: cum au fost influenţaţi de experienţa Rugului Aprins în propria lor creaţie scriitorii Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Daniil Sandu Tudor, Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Antonie Plămădeală, Vladimir Streinu, Mihail Avramescu? Ce înseamnă Rugul Aprins pentru creaţia compozitorului Paul Constantinescu, pentru artiştii plastici Olga Greceanu, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, pentru arhitectul Constantin Joja? Dar pentru bizantinologul Alexandru Elian, pentru istoricii Alexandru Duţu şi Virgil Cîndea? Dar pentru medicii Nicolae Nicolau şi Gheorghe Dabija? Dar pentru cercetătorul chimist şi profesorul universitar Alexandru Mironescu, pentru logicienii Anton Dumitriu şi Virgil Stancovici, pentru matematicienii Valentin Poenaru şi Octav Onicescu? (Lista ar putea continua)…

Mitropolitul Antonie Plămădeală notează în volumul său intitulat chiar „Rugul Aprins” (Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 2002) cum, aflat la Mănăstirea Slatina, logicianul Anton Dumitriu alături de Pr. Petroniu Tănăse, amîndoi matematicieni, au făcut timp de vreo trei luni efortul comun de a demonstra marea Teoremă a lui Fermat – demers nereuşit, dar nicidecum gratuit – ceea ce s-a tradus printr-un număr de aproximativ cincizeci de caiete pline de „hieroglife” matematice…!

Părintele Arhimandrit Andrei Scrima se entuziasma ca un copil – dar în cunoştinţă de cauză – de descoperirea a încă unei zecimale dintr-o constantă universală şi avea generozitatea de a îmblînzi hermeneutic vreun nărăvaş text sacru aducîndu-i în dar, într-o primă fază, jarul unor teorii din astrofizică, fără a uita cîtuşi de puţin fenomenologia inimii desferecată în cheie isihastă – să fie acesta motivul pentru care impresionanta sa cultură este greu de acceptat şi de înţeles încă în majoritatea mediilor bisericeşti?

Chiar dacă focalizat pe mistica creştină şi pe isihasm, Rugul Aprins înseamnă inclusiv toate aceste creaţii şi căutări de mai sus! Cîţi dintre profesorii de religie de astăzi au capacitatea de a le vorbi (respectînd programa) şi astfel despre creştinism unor tineri mult mai apropiaţi de domeniile de studiu sus-amintite??

Cu toate acestea, este tonic să descopăr din ce în ce mai mulţi căutători tineri pregătiţi să se apropie astăzi, cu inima fremătîndă, de tainele Rugului Aprins. Există o fervoare care pare animată de trezvia lucrătoare a orizonturilor de sens ale acestei mişcări duhovniceşti care, practic, a operat un fericit transplant, către secolul XXI, al creştinismului ortodox de nuanţă românească. Există cîteva, dar, susţin, începînd de mîine s-ar putea face cel puţin 100 de teze de doctorat dedicate Rugului Aprins şi membrilor acestuia, şi tot nu s-ar epuiza subiectul!…

În fine, opera preponderent nevăzută a duhovnicilor care au ucenicit la Mănăstirea Antim ori lîngă cîţiva părinţi hirotonisiţi sus-amintiţi a fost neasemenea şi fiindcă aceştia au devenit din ce în ce mai transparenţi „realismului pneumatic” al Rugului Aprins…

– Coordonaţi o binevenită şi excelentă colecţie dedicată Rugului Aprins la editura Eikon.

Ce avem, aici, în această colecţie, pînă acum? Cum aţi gîndit-o? Ce vom mai avea, ce ar trebui să mai avem în ea?

– Colecţia Arhiva Rugului Aprins are povestea ei. Pe scurt, după ceva ani de cercetare am

constatat un scandalos deficit: vorbim în cazul Rugului Aprins despre oameni pe care nu-i cunoaştem decît, mai degrabă, din legende – atît în ceea ce priveşte viaţa, cît şi opera lor. Dacă Vasile Voiculescu, Pr. Dumitru Stăniloae ori Pr. Andrei Scrima au avut norocul de a fi editaţi profesionist, în legătură cu majoritatea celor care au şi o operă scrisă, constatăm, nu numai că aceasta nu este cunoscută, dar, într-o bună măsură, nici nu este editată!

Iată motivele pentru care am pornit această colecţie. Am publicat un prim volum, selectiv, din publicistica interbelică a lui Sandu Tudor, volum intitulat „Universalism românesc”. Urmează, curînd, o ediţie integrală a publicisticii.

Un al doilea volum al colecţiei Arhiva Rugului Aprins a fost cu adevărat inedit: conţine pagini din jurnalul lui Alexandru Mironescu şi este intitulat „Admirabila tăcere. Jurnal 1967-1968”. Precizez că am beneficiat de concursul familiei lui Alexandru Mironescu, al fiicei acestuia Ileana Mironescu Sandu (1931-2013), cu care am avut o caldă relaţie de suflet, dar şi de sprijinul cîtorva dintre discipolii profesorului, între care se numără Andrei Paleolog, cu care am şi realizat un dialog publicat la finalul cărţii.

A urmat o reeditare a paginilor de amintiri ale fostului stareţ de la Antim din perioada Rugului Aprins, Pr. Vasile Vasilachi. Publicat iniţial în SUA, în anul 1984, volumul intitulat „De la Antim la Pocrov” este oarecum riscant pentru neavizaţi, căci zugrăveşte o imagine subiectivă a istoriei acelor vremuri, dar rămîne un important document. Pentru clarificările necesare am beneficiat de un studiu introductiv al istoricului Adrian Nicolae Petcu.

Un al patrulea volum, apărut recent, are titlul şi conţine „Comentarii la Evanghelia după Ioan”, fiind semnat de un participant discret la Rugul Aprins, dar cu atît mai important, Ştefan Todiraşcu. Paginile respective au fost citite în prealabil Părintelui Dumitru Stăniloae şi Părintelui Benedict Ghiuş, de unde şi cîteva corecţii ale acestora, personalităţi cu care autorul avea o relaţie de nedezminţită prietenie. Cartea este îngrijită de scriitorul Horia Ion Groza, pentru care Ştefan Todiraşcu a fost un inspirat mentor, cum a fost şi pentru academicianul Virgil Cîndea, pentru medicul Mihail Constantineanu ş.a.

Urmează în acest an încă un volum din publicistica lui Sandu Tudor. Tot pentru 2016 pregătim debutul unei noi serii din publicistica lui Alexandru Mironescu (publicistică din care nu a apărut pînă astăzi, din păcate, decît o singură carte). Proiectul este mai amplu, dar nu se cuvine acum să anticipez mai mult.

– Şi, din seria aceasta tematică de întrebări, una aproape inevitabilă: ce nu vom mai

putea avea niciodată despre acel Rug Aprins? Ce este irecuperabil?

– Irecuperabil pentru lumea în care locuim astăzi, aici, cred că este duhul real al acelor

întîlniri de atunci. Nu atît pentru atmosfera exterioară – irepetabilă povară, sper –, cît prin prezenţa a cel puţin 40 de inegalabile personalităţi care au avut şansa, curiozitatea, încăpăţînarea, binecuvîntarea de a fi participat acolo. Este de nerefăcut atmosfera de comuniune a acelor întîlniri ori amprenta tensiunii spirituale, chiar dacă nici nu au fost vreodată, cu toţii, laolaltă în plan terestru.

Poate fi reiterat Rugul Aprins, aici şi acum, ori mîine, cu alte personaje? – pluteşte în aer şi mi s-a pus, uneori, această întrebare. Nu am un răspuns, fiindcă mă simt depăşit. În general, hierofaniile sînt nonliniare şi irepetabile în accepţiunea aşteptărilor profane…

– Există – enunţată public, să zicem, sau măcar posibilă – o „lectură” / interpretare profund greşită, o lectură adînc nedreaptă cu privire la acel Rug Aprins?

– Da, există, mai multe. Sînt neadevăruri, chiar prostii puse pe seama personalităţilor

emblematice ale Rugului Aprins – parte dintre aceste inexactităţi pornite încă din interbelic, avîndu-l ca subiect preferat pe Sandu Tudor. Dar majoritatea sînt intoxicări destul de străvezii declanşate premeditat de Securitatea şi de autorităţile comuniste.

NB: Nu se poate continua un discurs rezonabil despre istoria recentă, poate că ar trebui să fie un capitol distinct de studiu al cercetărilor universului concentraţionar comunist, fără a medita asupra întrebării: care au fost dezinformările şi intoxicările care vizau Biserica Ortodoxă Română şi, în general, celelalte culte religioase din ţară şi din întreg blocul ţărilor rămase captive comunismului? Cu toate că nu te poţi vindeca de o boală în lipsa unui diagnostic corect, nu ştiu să avem o asemenea radiografie pertinentă pînă astăzi…

Posesor al unui condei acid, Sandu Tudor şi-a atras repede în presa interbelică mai multe „etichete” pornite şi dinspre legionari, şi dinspre comunişti ori dinspre cîţiva potenţaţi ai vremii cu care intrase în multiple polemici. Din păcate, vom auzi şi astăzi în mediile culturale, inclusiv în cele clericale, că ar fi fost „şantajist” – o acuză nicicînd dovedită (poate fi chiar o contaminare provenită dinspre aventurile binecunoscutului Pamfil Şeicaru), chiar dacă în anii ’30 s-a încercat o astfel de instrumentalizare avîndu-l ca victimă pe Sandu Tudor!…

S-a mai spus că ar fi fost un personaj foarte bogat. Ridicol! Mircea Vulcănescu – faţă de care Sandu Tudor a greşit grosolan, în opinia mea, într-un celebru scandal – notează astfel despre prietenul său şi viitorul iniţiator al Rugului Aprins: „(…) Sărac, lipit, neavînd altceva decît cărţile şi un rînd de haine, pe care le îngrijea ca pe ochii din cap… reuşea totuşi să treacă în lume drept un dandy”. Să ne amintim că Sandu Tudor nu a avut resurse financiare nici măcar pentru a-şi termina studiile universitare pe care le-a abandonat, angajîndu-se apoi pe un vas, pe mare. Este adevărat, ulterior acestei etape, banii cîştigaţi din presă i-a dat pe cîte-o maşină la modă ori chiar pe o avionetă personală, pentru a-şi astîmpăra parcă setea de înălţimi.

Pe lîngă faptul că intoxicările de mai sus au fost preluate de comunişti şi rostogolite inerţial pînă astăzi, nici în anii din urmă memoria Pr. Daniil Sandu Tudor nu are parte de linişte: am descoperit recent, cu stupoare, cazul unui personaj – cleric sucevean aparţinînd BOR! – care pur şi simplu îl parazitează, semnînd cu pseudonim, „Părintele Daniel de la Rarău”, un număr de cel puţin 15 volume (!!), nişte alcătuiri semidocte, de necitit, în condiţiile în care fondatorul Rugului Aprins semna în ultimii săi ani pămînteşti „Părintele Daniil de la Rarău” (un caz despre care am publicat amănunte în revista „Convorbiri literare” din februarie 2016, p. 165).

O altă nedreptate imensă – (auto)întreţinută încă, cu o anume fervoare, în toate mediile bisericeşti – i se face Părintelui Andrei Scrima susţinîndu-se şi astăzi că acesta ar fi fost factorul declanşator al arestării celor din lotul Rugului Aprins, 16 martiri, pe care mă simt dator să-i numesc, cu maximă reverenţă: Pr. Daniil Sandu Tudor, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Adrian Făgeţeanu, Pr. Felix Dubneac, Pr. Roman Braga, Pr. Arsenie Papacioc, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Gheorghe Dabija şi studenţii Dan Pistol, Şerban Mironescu, George Văsîi, Emanoil Mihăilescu, Nicolae Rădulescu – sînt oameni fără vreo activitate politică subversivă care au fost băgaţi în închisori pentru că pur şi simplu se rugau şi vorbeau despre mistica creştină!…

Am publicat pe cînd eram redactor-şef al revistei „Adevărul literar şi artistic” (nr. 843, 1 noiembrie 2006), cu ajutorul domnei Anca Vasiliu, o confesiune a teologului Olivier Clément (acesta încă trăia atunci) care arată cum au stat lucrurile în realitate. În anul 1957 Andrei Scrima, care tocmai primise paşaport pentru a pleca din România pentru studii doctorale în India, a făcut un popas în Franţa, unde a cunoscut cîţiva intelectuali creştini. Andrei Scrima le-a povestit despre Rugul Aprins şi despre forma de supravieţuire prin rugăciune a membrilor acestui grup. Fără a fi înţeles gravitatea realităţilor comunismului, Olivier Clément a publicat într-adevăr un articol, dar impactul acestor rînduri în România a fost nesemnificativ. Consecinţa de ordin personal a fost că Pr. Andrei Scrima nu a mai vorbit cu Olivier Clément timp de cîteva decenii, pînă spre finalul vieţii pămînteşti, a mărturisit cu tristeţe teologul ortodox francez…

Să fi fost acesta motivul arestării lotului Rugului Aprins petrecute în 1958? Să fim serioşi! În pofida chiar a jocului de oglinzi în care înşişi unii dintre membrii principali ai Rugului Aprins au fost angrenaţi, fiindcă nici ei nu s-au dovedit a fi imuni la intoxicările lansate de Securitate, realitatea a fost mult mai crudă. Protagoniştii Rugului Aprins erau monitorizaţi încă din anii de început. Într-o notă informativă din luna mai 1947 Sandu Tudor este calificat drept „ziarist, semnalat după 23 august [1944] pentru propagandă reacţionară”, a fost urmărit insistent, au existat informatori inclusiv la Schitul Rarău unde se nevoia ca stareţ în ultimii ani de libertate pămîntească (unii informatori erau şi clerici, bineînţeles…). Mai mult, într-o scrisoare trimisă clandestin, din arest, la finalul anului 1946, înainte de a fi deportat definitiv în URSS, şi Pr. Ioan cel Străin îşi avertizează confraţii români de la Mănăstirea Antim că sînt urmăriţi, căci duhovnicul rus realizase aceasta în urma anchetei la care a fost supus…

Este pueril, lipsit de inteligenţă ori răuvoitor ca, în pofida evidenţelor, să pui totul pe seama lui Andrei Scrima, la rîndul său îndelung urmărit şi hărţuit de serviciile secrete româneşti, conform documentelor aflate astăzi la CNSAS. Şi în privinţa Pr. Andrei Scrima se continuă în realitate o acţiune de intoxicare pornită tot de Securitate. Divide et impera nu a fost o manevră inventată de comunişti, dar aceştia au practicat-o cu remarcabil succes, cu atît mai mult în cazul spiritualităţii creştine autentice percepute drept adversară naturală a noii religii ateisto-marxiste care se dorea instalată.

Întrebarea este de ce nu se procedează astăzi la nişte clarificări simple şi ferme, la nivel oficial, tocmai pentru ca reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române să nu mai practice, fie şi involuntar, manipulările de odinioară ale Securităţii? De ce auzi încă, în rîndul clericilor, aceste ieftine (auto)manipulări care vizează şi anumite personalităţi ale Rugului Aprins, dar şi alte personalităţi ale Bisericii??

În fine, fără a epuiza subiectul, marea nedreptate care i se face întregii mişcări Rugul Aprins este că, în siajul acuzelor comuniste, în lipsa unei decente informări, încă auzi, poate din inerţie uneori, că ar fi fost o grupare (filo)legionară – acuză pentru care au şi fost condamnaţi cei 16 martiri! Ceea ce este de-a dreptul penibil, nu numai total lipsit de adevăr. Bineînţeles că lumea atît de pestriţă a „ortodoxiştilor” de astăzi face disperate eforturi pentru a-şi asocia retroactiv membrii Rugului Aprins, pentru a le fi instrumentalizată memoria…

– Ce spune – despre religie, despre credinţă – Rugul Aprins, acest Rug Aprins despre care dialogăm?

– Nimic altceva decît ceea ce spune întregul creştinism ortodox. În mod cert, în exprimări

sensibil mai elevate şi mai potrivite secolului XXI, dacă îi vom citi ori audia pe Alexandru Mironescu, pe discipoli ai săi, precum Andrei Paleolog, pe Pr. Andrei Scrima ori pe cîţiva dintre apropiaţii celui din urmă precum Anca Vasiliu, Anca Manolescu, Andrei Pleşu, Virgil Ciomoş etc. Atît. În atmosfera creştinismului ortodox contemporan nu este deloc puţin lucru!…

– Şi, legat de ceea ce spuneaţi la începutul discuţiei noastre, cum anume este Rugul Aprins „purtător de viitor”?

– Într-un prim orizont de sensuri, aceasta s-a şi întîmplat deja. Ceea ce numim astăzi

„grup de studii interdisciplinare” a fost anticipat şi înlăuntrul BOR cu decenii în urmă de grupul/grupurile de studiu & dialog ale Rugului Aprins. Putem vorbi, desigur, de o „arheologie” deopotrivă laică şi bisericească a acestei convivialităţi. Este un subiect cu o seducătoare istorie universală analizată în volumul intitulat „Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală”, semnat de Anca Manolescu (Ed. Humanitas, 2015). Mai putem observa prioritatea Rugului Aprins poziţionat ferm în spaţiul creştin est-european ca interfaţă între Biserica Ortodoxă şi (post)modernitate…

Apoi, întîlnirile de la Antim şi vocaţia căutării interiorităţii pe calea isihastă şi-au arătat roadele şi în închisorile comuniste cînd aproape fiecare participant arestat al Rugului Aprins – unii protagonişti au fost arestaţi în afara lotului „Alexandru Teodorescu şi alţii”, sub alte pretexte – a devenit o insulă de normalitate, de sănătate spirituală şi de alinare pentru suferinţele celor din jur – există aici, spre exemplu, admirabile pagini care evocă statura şi comportamentul Părintelui Benedict Ghiuş…

Da, mişcarea Rugul Aprins este purtătoare de viitor, iar bogăţia sa de sensuri, sînt încredinţat, abia urmează a fi descoperită. Între altele, poate fi şansa de reaşezare a ortodoxiei pe un făgaş mai inspirat calibrat la mintea şi la inima credinciosului de secol XXI, poate însemna distanţarea hotărîtă de reflexele penibile ale coabitării Bisericii cu politicul, fapt adesea criticat de cîţiva membri centrali ai Rugului Aprins, poate fi deschiderea spre un ecumenism autentic, lipsit de naivităţi şi de capcane ş.a.m.d. Iată ce scria, testamentar, în jurnalul său profesorul Alexandru Mironescu („Admirabila Tacere” p. 344): „20.VII.1968. Urez cîtorva scumpi prieteni, la care mă şi gîndesc scriind aceste rînduri, să ajungă la acea conştiinţă care depăşeşte sentimentul, în mod obişnuit mai puternic decît ea, al apartenenţei la nişte condiţii fizico-geografice-biologice-rasă, neam, ţară, ş.a.m.d. şi să trăiască efectiv conştiinţa că aparţin unei familii spirituale, unde «nu este Iudeu, nici Elin, nu este rob, nici slobod», unde, pe tot pămîntul, se poate afla la el acasă, pentru că îşi poartă, ca melcul, chilia pretutindeni; şi pre Dumnezeu.”.

În fine, vor fi fiind şi multe alte taine pe care abia viitorul ni le va mai limpezi. Şi pe care le putem, eventual, asimţi, citind paginile scrise de cei care realmente au avut o rataşare la nucleul central al Rugului Aprins. Iată de ce trebuie să lăsam şi tăcerea să vorbească. Şi atunci cînd învăţămintele izvorîte din tăcere nu pot fi cuprinse în cuvinte, să lăsăm loc poeziei. De aceea, în final, mulţumindu-vă, vă propun să-l ascultăm pe unul dintre cei mai mari poeţi mistici români, membru emblematic şi discret al Rugului Aprins…

 

P R I Z O N I E R U L

de Vasile Voiculescu

 

Uneori, calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.

Eu tac, ascult, adast supus:

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…

Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea – eşti nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

– Omule, scoală, este El!

– Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gîfîie ea,

Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria

Cataractă mă inundă bucuria:

– Oho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, Te ţin prizonier…

–„Bine, zîmbi El, ţine-Mă o clipă”

Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.

 

Revista indexata EBSCO