Oct 26, 2016

Posted by in Interviu

„Convorbirile sunt foaia și organul Junimii, lauda și fala Societății”

Iacob Negruzzi faţă cu posteritatea-Interviu peste timp

Poreclit de junimişti „fiu de statuie”, aluzie maliţioasă la celebritatea tatălui său (în Grădina Copou din Iaşi, busturile celor doi, aflate pe alei para­lele, se privesc faţă în faţă de pe înaltele socluri), Iacob Negruzzi şi-a definit rolul, în stilul recognoscibil al juni­miştilor: „autorul, culegătorul, corectorul, directorul, ba chiar şi cititorul Convorbirilor literare”. Fapt e că el a fost arhitectul, timp de aproape trei decenii, al celei mai însemnate reviste din cultura românească, care nu doar a publicat scrieri importante, ci chiar capodopere ale „păzitorilor solului veşnic”, cum i-a numit pe marii noştri clasici G. Călinescu în „Prefaţa” la monumentala Istorie…, iar pe unele, nu puţine, le-a şi determinat, le-a şi provocat. Revista însăşi este o impresionantă construcţie, care a extins, la scară naţională, spiritul inaugural al Junimii, „visul inteli­genţei libere” pe care aceasta l-a împlinit, ca să folosesc memorabila sintagmă a lui Titu Maiorescu, în casele lui Vasile Pogor din Iaşi. De la o vreme – observa E. Lovinescu – Iacob Negruzzi „şi-a dat seama că revista intrase într-o fază istorică şi însăşi conducerea ei constituia un titlu de glorie tot atît de preţios ca şi gloria creaţiei. Nu s-a înşelat”. Avea să intre (să fie primit) în Academia Română cu colecţia faimoasei reviste în braţe. În curînd vor fi trecut 150 de ani de la apariţia „Convorbirilor literare”. Prilej de a reevoca împreună, într-un dialog imaginar, atmosfera redacţiei şi, implicit, a Junimii, împreună cu „secretarul perpetuu” al lor şi autorul Amintirilor din Junimea. Cum lesne se poate vedea, interviul s-a desfăşurat cu această carte pe masă.

Iacob Negruzzi, par lui-même: „Născut în Iaşi, în 31 decembrie 1842, fundator, stîlp de gazdă al Junimii. Directorul Convorbirilor literare şi secretarul perpetuu al Junimii. Numit odinioară Ramir (poreclă dată de Pogor după traducerea poeziei Don Ramiro de Heine – n.n.), astăzi mai mult: Carul cu minciunile. A făcut de toate şi în versuri, şi în proză, şi oral (prelecţiuni populare). El îndeamnă pe toţi membrii la scriere şi ocupaţie intelectuală; îmbrăţişează pe toţi cei nou intraţi sau care vor să intre, ba chiar pe cei ce arată interese pentru literatură, încît cu mulţi şi-a găsit beleaua mai tîrziu din cauza acestui prea mare zel, dar tot nu prinde minte. Ţine cîteodată pe Pogor în frîu. Într-un cuvînt are grozav de multe merite, dar puţine i se recunosc. De aceea s-a hotărît să facă apel la posteritate şi să se mîngîie astfel cu nedreptăţile contimporanilor”.

– Domnule Iacob Negruzzi, apropo de posteritate: ea este una fabuloasă. Putem spune asta fără ezitare acum, cînd se apropie a 150-a aniversare.

– Eşti sigur că sînt 150 de ani?

– Nu e nici o îndoială. Numai originea Junimii se pierde în noaptea timpurilor, cum obişnuiaţi să spuneţi dvs. la fiecare aniversare a ei. Apariţia Convorbirilor – ştie toată lumea – s-a produs la 1 martie 1867.

– … Convorbirile sînt foaia şi organul Junimii, lauda şi fala Societăţii.

– O rectificare, domnule Negruzzi, impusă, ca să spun aşa, tot de posteritate. Convorbirile sînt „lauda şi fala” culturii româneşti. Ori, cu cuvintele lui E. Lovinescu: „cea mai însemnată revistă din cultura românească”.

– Mai ales luptele ce au susţinut Convorbirile pînă au învins pe duşmanii săi ca ortografie, ca limbă, ca direcţiune, ca gust estetic sînt memorabile.

– Cît priveşte ortografia, limba şi gustul estetic, luptele continuă… Numai că ele, luptele, se dau acum pentru stricarea limbii. Dar să pătrundem puţin în culisele redacţiei. Se pare că nu prea duceaţi lipsă de „materie”, de producţiuni de toate genurile şi, în primul rînd, de poezie.

– După apelul nostru către autorii români, dacă manuscripte pentru cărţi de editat (căci aveam tipografia noastră) nu veneau în număr mare, scrieri mici în proză şi versuri care cereau ospeţie Convorbirilor pentru a vedea lumina publicităţii au început în curînd a sosi cu grămada. Manuscriptele trimiţîndu-se la adresa mea, eu luam acasă cunoştinţă de ele şi apoi le duceam cu scrisorile ce le întovărăşeau la Junimea, unde le citeam tare, adesea spre nemărginita veselie a membrilor Societăţii… Convorbirile deşteptau dorinţa de a deveni autori unor persoane care poate fără această revistă nici nu s-ar fi gîndit să ieie pana în mînă. Era de necrezut cîte scrieri îmi soseau, şi mai de necrezut ce fel de scrieri erau acelea! Neputînd răspunde la cei mai mulţi prin scrisoare şi fiind şi neplăcut a tot refuza, am introdus de la o vreme obiceiul de a înştiinţa pe autori despre soarta ce au avut manuscriptele lor, în o rubrică specială a Convorbirilor, numită Corespondenţa.

– Adică, ceea ce avea să se numească, Poşta redacţiei. Care dintre răspunsurile dvs. de la Corespondenţa credeţi că ar putea rămîne valabile?

– Stai să-mi amintesc… răspundeam odată cuiva că „sentimentul singur nu ajunge, altfel cei mai mulţi oameni ar fi poeţi”. Dar cred că altul poate fi avut în vedere de cei care, dintr-o pornire sau alta, se apucă să scrie. Şi anume: „Hotărîtor, tot românul nu e născut poet”. Şi pentru că a venit vorba, îmi aduc aminte că cineva din Galaţi îmi scria aşa: „Totuşi ca român îmi iau libertatea şi curajul să plec pe calea literaturii…”. Ce să-i spun?! I-am urat: „Drum bun! Numai că păn acum nu aţi nimerit calea, deşi sînteţi român…”.

– Ştim că spiritul critic era o adevărată religie a Junimii şi a Convorbirilor…

– …la început critica noastră nu era tocmai aspră; dacă venea cineva cu o scrisoare ce nu avea alt merit decît a fi naturală şi era aşternută într-o limbă română curată, ea găsea îndată trecere în Junimea.

– Era firesc, avînd în vedere stadiul de atunci al limbii şi literaturii române…

– Cînd Mihai Cornea ne-a citit întîia sa poesie română, O lacrimă, toţi au aplaudat-o:

Am fost în lume şi eu odată cu suflet june şi plin de dor credeam atunce că viaţa toată e un vis dulce de lung amor! A fost un eveniment poesia asta. Toţi am crezut un moment că din Cornea are să iasă un adevărat poet. Însă, precum şi în alte cazuri, aşa ne-am înşălat şi atunci.

– Dar văd că referirile dvs. privesc doar poezia!

– Nu numai poesia. Iată, tot atunci a venit Nicu Gane cu întîia sa novelă: Fluierul lui Ştefan; ţin minte cum s-a luminat faţa autorului cînd, la sfîrşitul cetirii, Miluţă Cerchez (Mihail Christodulo Cerchez, general şi în Junimea, şi în afară de Junimea. A scris un articol despre Movila Rabîiei fără însă a-l subsemna şi a luat Plevna) cel dintîi a strigat: „Foarte bine!”. Toţi am împărtăşit părerea sa şi numai cîteva mici modificări neînsemnate s-au cerut pe ici, pe colo – ceea ce Gane a admis bucuros. Astăzi cîţiva moderni foarte fini declară că novelele lui Gane n-ar avea adîncime, că în ele s-ar descrie oamenii şi lucrurile pe dinafară, că novelele ar fi prea sentimentale etc. Toate bune, dar nu trebuie uitat că Gane este cel dintîi novelist român care s-a pus să descrie viaţa socială de la noi; că limba lui Gane este limpede şi frumoasă şi că naraţiunile sale, toate originale, dacă nu te emoţionează adînc, cel puţin plac totdeauna în scurtimea şi simplicitatea lor.

– Să ne întoarcem, domnule Iacob Negruzzi, la acea dată memorabilă,  1 martie 1867,  cînd apărea revista Convorbiri literare.

– Din partea publicului cetitor pot spune că numărul 1 al Convorbirilor literare a fost foarte bine primit; nu i s-a făcut îndeobşte nici o altă critică decît asupra numelui, care la mulţi li s-a părut ciudat sau cel puţin neobişnuit, începutul scrierii lui Maiorescu [Despre poezia română – n.n.] a făcut bun efect chiar asupra poeţilor noştri, căci se va băga de seamă că abia cu numărul următor începe o critică destul de aspră cu citaţii din autorii români. Şi, în adevăr, după numărul doi, acei ce s-au simţit atinşi s-au supărat cu atît mai mult cu cît, precum am spus, ei nu erau deprinşi la critică, ci numai la laude, şi această scuturătură din dulcea mulţumire de sine în care se legănau a trebuit în adevăr să fie foarte neplăcută. Cînd însă au văzut că acea critică nu era numai un fapt izolat şi întîmplător, ci urmează cu regulă şi metodă, şi că pe lîngă aceasta se mai adaugă şi satira muşcătoare, atunci autorii noştri s-au supărat de tot.

– Aşadar, Convorbirile şi-au început lunga şi prodigioasa carieră sub semnul criticii. Să fi fost critica hotarîtoare pentru prestigiul revistei şi pentru interesul pe care aceasta l-a suscitat încă de la început în toate provinciile româneşti?

Pot să vă spun că am fost curînd siliţi să facem o a doua ediţie a celor dintîi numere şi cele următoare să le ridicăm de la 300 la 500 şi chiar 800 de exemplare.

– V-aş ruga să evocaţi una dintre cele mai vestite „campanii” ale revistei.

– Beţia de cuvinte – a lui Maiorescu contra Revistei Contimporane din Bucureşti – a dat loc la o lungă şi faimoasă ceartă literară. De atunci beţia de cuvinte a rămas proverbială pentru scrieri fără inspiraţie, fără idei şi fără stil.

– A rămas, într-adevăr!

Dar aş vrea să-ţi pun şi eu dumitale o întrebare: ce mai face Caracuda?

– A evoluat, domnule Iacob Negruzzi. Pe vremea dvs. vorbea puţin şi prin colţuri. Astăzi vorbeşte mult, de preferinţă în talk-show-uri, iar uneori chiar scrie şi cîrteşte, mai mult pe reţele sociale, mai ales la critică. Nu pot şti dacă mai clefăie ca la Junimea, întrucît ceaiul, cafeaua şi cozonacul se servesc probabil în familie…

Anecdota!

– Am tăcut. Sînt numai urechi.

La 15 iulie 1871, în lipsa mea şi a lui Maiorescu din Iaşi, s-a publicat în Convorbiri o poesie: Eu şi ea (din Gablitz). Mirarea mea cînd, la Gleichenberg unde mă găseam, cetii aceste versuri caraghioase fu mare. Era o farsă a lui Hasdeu, neexistînd nici un Gablitz printre poeţii germani. Cine a vîrît în Convorbiri acele versuri proaste, care aveau scopul de a-şi bate joc de redacţiune, a rămas de-a pururea un mister, cu toate cercetările scrupuloase ce s-au făcut. Burlă, care înlocuia pe redactor, o aruncă în spatele lui Luchi, casier al tipografiei; acesta asupra lui Burlă, cîţiva asupra lui I. Scipione Bădescu, toţi asupra zeţarului, iar acesta nu ştie decît că i s-a dat s-o zeţuiască! Face-se-va vreodată lumină?

– Cred că nu, dar asta mi se pare o nimica toată pe lîngă celebra farsă cu La noi e putred mărul… De ce o treceţi sub tăcere?

– Junimea s-a făcut cam de rîs cu treaba asta şi o frică grozavă de acrostihuri a cuprins pe toţi membrii ei. De atunci, orice poesie vine prin poştă se examinează mai întîi dacă nu este acrostih. Ba unii membri foarte inteligenţi, mai ales din Caracudă, au propus să se examineze de aproape şi scrierile de proză ce se trimit redacţiunei, căci – ferească Dumnezeu! – şi aceste ar putea cuprinde acrostihuri perfide şi primejdioase!

– Este – trebuie să recunosc – o propunere foarte bună. După cîte ştiu, tot dvs., celor de la Convorbirile de odinioară, vă datorăm şi termenul ciclu (de poezii).

Bodnărescu, fiind odată pe malul mării, compuse un şir de poesioare care reflectau impresiunile ce-i produsese marea. Aceste poesii, după zisa lui Bodnărescu, formau un ciclu. De atunci numirea ciclu a fost păstrată pentru orice serie de poesii ce aduce cineva. Cînd vreuna din poesioarele lui Bodnărescu părea mai slăbuţă şi risca să fie respinsă, autorul şi cîţiva amici ai lui protestau strigînd că aceasta nu se poate, căci ar strica ciclul. Astfel cu mijlocul ciclului trece mai uşor ceea ce n-ar scăpa fără acesta. Dar, dacă tot vorbim, tare curios aş fi să aflu ce vă place mai mult din obiceiurile Junimii şi ale Convorbirilor de odinioară?

– Ne plac multe. De exemplu: principiul instaurat în Societatea dvs. conform căruia, scriindu-şi opera, autorul a vorbit; deci el nu mai poate avea cuvîntul. Sau ne mai impresionează în mod deosebit cruzimea cu care opera gialăul lui Io Spako (Io Spako era firma unui stoler din Iaşi. Pogor l-a poreclit astfel pe Theodor Vîrgolici, cel care avea sarcina să taie şi să corecteze scrierile primite pe adresa Junimii). Cît priveşte volumul dvs. Amintiri din Junimea, memorabilă, între altele, este această frază profetică: Eminescu, cunoscut în mod imperfect de noi contimporanii ce ni-l reînfaţoşăm din amintiri răzleţe, va fi mai bine pătruns de generaţiile viitoare, a căror jude­cată, neîntunecată prin fapte fără însemnătate, va putea mai uşor cuprinde în întregul ei puternica lui perso­nalitate.

(Imaginarul meu interlocutor priveşte undeva departe, vrînd parcă să-şi apropie o amintire din viitor.) Prea am avut noi înşine plăcere de lucrările noastre pentru a nu fi adus mulţumire şi folos şi publicului celui mare…

– Aş dori să vă mai întreb ceva: dacă aţi avea şansa să retrăiţi timpul cît aţi condus Convorbirile, ce aţi face?

Poate multe din cele ce am făcut nu le-aş mai face a doua oară, dar fără nici un moment de stînjenire şi cu dragă inimă m-aş declara gata să reîncep a conduce Convorbirile literare.

– Domnule Iacob Negruzzi, trebuie să vă spun că ceea ce am făcut noi pînă acum, convorbind, este un interviu. Răspunsurile mi le-aţi dat avant la lettre în Amintiri din Junimea…

Dar ce va zice Duduia de la Vaslui?

Duduia de la Vaslui, ba chiar şi cea de la Iaşi, sau de la Bucureşti, de fapt din toată România nu mai au timp să ne citească. Ele văd în fiecare zi filme. Trăiesc şi suferă aşa-zicînd în imaginar. Ziţa de astăzi, de pildă, nu mai citeşte nici măcar Dramele Parisului. Lasă totul la pămînt şi, la orice oră din zi şi din noapte, compătimeşte profund împreună cu bogaţii şi năbădăioşii „eroi” de carton sau, mă rog, din alt material mai modern, nu ai novelelor, ci ai telenovelelor şi manelelor…

Revista indexata EBSCO