Oct 26, 2016

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Omul în absența demnității (III)

Martin Heidegger, într-un eseu prezentat iniţial sub forma unei conferinţe, la comemorarea a două decenii de la moartea lui Rainer Maria Rilke (m. 29 decembrie 1926) şi publicat în 1950 în volumul HolzwegeCărări în necunoscut – (la noi tradus de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, şi publicat în culegerea Originea operei de artă, la Editura Humanitas în 1995) se întreabă: La ce bun poeţi? Interogaţie provocată de versul lui Hölderlin… şi la ce bun poeţi în vremuri sărace?! Aici timpul pentru poet este vîrsta lumii din care şi noi sîntem parte, o lume în care o dată cu moartea mîntuitoare a lui Iisus am intrat într-un ceas al amurgului care anunţă lipsa zeului. Urmează noaptea ce adînceşte lumea în beznă. Zeul ne-a părăsit, fără ca poetul să tăgăduiască, nici să nesocotească continua existenţă a relaţiei creştine dintre noi, Biserică şi Dumnezeu. „Lipsa zeului, lămureşte filosoful de la Freiburg, înseamnă că nu mai există zeu care să strîngă laolaltă către sine, vădit şi în depli­nă claritate, oamenii şi lucrurile, şi să rostuiască, por­nind de la o asemenea strîngere laolaltă, istoria lumii şi sălăşluirea omului în ea. Însă în această lipsă a zeu­lui se anunţă ceva cu mult mai grav. Nu numai zeii şi zeul au evadat din lume, ci, din istoria ei, s-a stins însăşi strălucirea zeităţii. Timpul acestei nopţi a lumii este timpul sărac, deoarece el devine din ce în ce mai sărac. Şi el a devenit pînă într-atît de sărac, încît nu mai are putinţa să resimtă lipsa zeului ca lipsă”.

Pe urmele poetului şi filosoful crede că zeii, care „cîndva au fost aici”, nu „se întorc” decît la „timpul potrivit”, adică atunci cînd o schimbare i-a aşezat pe oameni în locul cuvenit şi în felul cuvenit.

Lungă e noaptea timpului sărac, cucuta acestei nopţi trebuie sorbită pînă la ultimul strop, dincolo de pesimism sau optimism, pînă cînd va avea loc schimbarea. „Lung este timpul, pentru că însăşi spaima, luată în sine drept cauză a schimbării, rămîne nepu­tincioasă atîta vreme cît schimbarea nu îi cuprinde chiar pe muritori. Însă pe muritori îi cuprinde schim­barea doar atunci cînd ei găsesc calea către propria lor esenţă. Această esenţă rezidă în faptul că muritorii ating abisul mai degrabă decît cereştii” (Martin Heidegger). În bezna lumii, singurii aflaţi în căutarea urmei zeilor dispăruţi sînt poeţii: „A fi poet în timpuri sărace înseamnă: să te apleci, prin cîntec, asupra urmei zeilor dispăruţi. De aceea, atîta vreme cît ţine noaptea lumii, se cuvine ca poetul să rostească sacrul” (M.H.).

Bezna nopţii tehnologice este de nepătruns, încît şi aceste abia bănuite urme ale sacrului care duc la divinitate sînt pe cale să se piardă. Şi motivaţia acestei pierderi o decelează filosoful în poezia lui Rainer Maria Rilke: „Timpul nu este sărac numai pentru că zeul este mort, ci pentru că muritorii nu-şi cunosc aproape deloc propria condiţie de muritori şi abia de sînt în stare să şi-o trăiască. Muritorii nu sînt încă în posesia esenţei lor. Moartea se retrage, ascunzîndu-se în enigmatic. Misterul durerii rămîne învăluit. Nu se ştie a iubi. Însă muritorii sînt. Ei sînt, în măsura în care există limba. Încă mai dăinuie cîntul deasupra tărîmului lor sărac. Cuvîntul cîntăreţului se menţine încă pe urma sacrului”.

Timpul este sărac şi pentru că se refuză de către muritori esenţa în care stau îngemănate durerea, moartea şi iubirea.

Stăm sub semnul voinţei de a ne aduce la sine totalitatea obiectelor. Aici aflăm esenţa omului modern, una în care el nu îi cunoaşte consecinţele: „Ca atare, vrerea umană, la rîndul ei, nu se poate exercita în modalitatea autoimpunerii decît constrîngînd în­treaga fiinţare – încă înainte de a o putea înţelege – să intre în sfera acestei vreri. Pentru această vrere, totul devine din capul locului – şi de aceea în chip inevitabil – material al aducerii la sine care se impune. Pămîntul şi atmosfera devin materie primă. Omul devine material uman menit să realizeze scopurile propuse. Instaurarea necondiţionată a totalei autoimpuneri pe care o implică premeditata aducere a lumii sub imperiul poruncii uma­ne este un proces care reiese din esenţa ascunsă a teh­nicii. Abia în epoca modernă această esenţă începe să se dezvolte ca un destin al adevărului fiinţării în întregul ei, în timp ce pînă acum manifestările şi tentativele ei izolate au rămas ascunse în domeniul cuprinzător al cul­turii şi civilizaţiei.

În calitatea lor de consecinţe necesare izvorîte din esenţa tehnicii, ştiinţa modernă şi statul care îşi exerci­tă funcţiile în toate sectoarele vieţii urmează, totodată, însăşi dezvoltarea tehnicii. Acelaşi lucru este valabil în privinţa mijloacelor şi a formelor care sînt puse în func­ţiune pentru organizarea opiniei publice mondiale şi pentru organizarea reprezentărilor uzuale ale oameni­lor. Nu numai ceea ce este viu este obiectualizat pe cale tehnică în cadrul crescătoriilor, al culturilor şi al exploatării acestora, ci agresiunea fizicii atomice asu­pra manifestărilor viului ca atare este în plină desfă­şurare, în fond, se urmăreşte ca esenţa vieţii însăşi să se livreze aducerii la sine efectuată de către om prin intermediul tehnicii. Faptul că astăzi, fără nici cea mai mică ezitare, se descoperă, în rezultatele şi în poziţia fizicii atomice, posibilităţi pentru a demonstra liberta­tea umană şi pentru a institui o nouă teorie a valorilor, este un semn al dominaţiei absolute exercitate de re­prezentarea tehnică, a cărei dezvoltare s-a sustras de mult sferei concepţiilor şi opiniilor individuale. Forţa de care dispune esenţa tehnicii se arată chiar şi acolo unde se mai încearcă, oarecum pe teritorii secundare, dominarea tehnicii prin instituirea unor valori tradiţionale; aceste strădanii sînt însă întreprinse cu mij­loace tehnice care au încetat deja de mult să mai fie nişte simple forme externe. Folosirea de maşinării şi fabricarea de maşini nu reprezintă defel tehnica, ci doar un instrument pe potriva ei, menit să instaureze esen­ţa tehnicii în obiectualitatea proprie materiilor prime, însuşi faptul că omul devine subiect iar lumea obiect este o urmare a esenţei tehnicii şi nicidecum invers” (M.H.).

Nu altceva ne dezvăluia Günther Anders, în lucrarea sa Obsolescenţa omului. Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluţii industriale, publicată la cîţiva ani după eseul lui Heidegger, în 1956 (în româneşte în 2013, la Editura Tact, traducerea Lorin Ghiman) şi pe care o vom comenta în continuarea primelor două părţi publicate în numerele anterioare ale revistei Convorbiri literare. Mai zăbovim alături de Heidegger şi de interogaţia sa La ce bun poeţi? Analizînd poezia lui Rilke, filosoful remarcă brutala dominaţie a tehnicii, implicit a pieţei asupra omului, care îşi pierde omenescul, demnitatea de fiinţă ce-i este absorbită în caracterul global al mărfii: „În locul a ceea ce conţinutul de lume al lucrurilor, cîndva palpabil, dăruia de la sine, acum se strecoară, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai brutal şi mai deplin, situarea opozitivă (das Gegenstandige) pe care o aduce cu sine dominaţia tehnică instaurată asupra lumii. Ea nu se limitează la instituirea oricărei fiinţări ca ceva care poate fi adus înspre om în procesul de pro­ducţie, ci, de asemenea, ea îşi livrează produsele prin intermediul pieţei. În cadrul aducerii la sine care se im­pune pe sine, omenescul omului şi caracterul de lucru al lucrului se dizolvă în valoarea stabilită de piaţă, care nu se mulţumeşte să cuprindă – în calitate de piaţă mondială – întregul pămînt, ci care – în calitate de voinţă de Voinţă – aduce regula pieţei în chiar esenţa fiinţei, purtînd astfel orice fiinţare in sfera calculului general, care îşi exercită cea mai încăpăţînată dominaţie tocmai acolo unde cifrele nu au ce căuta”.

Faţă de plante şi animale, omul este supus unui pericol care se accentuează exponenţial, pe măsura dezvoltării tehnologiei, pericolul de a deveni la rîndu-i simplă materie, funcţie a obiectualizării în uriaşul mecanism global al mărfii.

„Construindu-şi pe cale tehnică lumea ca obiect, omul îşi blochează în chip voit şi total drumul (deja închis) care l-ar putea duce în deschis. Omul care se autoimpune este, ca individ, fie că ştie şi vrea, fie că nu, un simplu funcţionar al tehnicii…

Datorită autoimpunerii omului, tehnica este instaurarea necondiţionată a necondiţionatei lipse de ocroti­re. Această neocrotire îşi are temeiul în desprinderea care domină înăuntrul oricărei mutări a lumii în sfera obiectualului, desprindere de pura relaţie de atragere, care, ca centru mirabil al fiinţării, atrage spre sine toa­te forţele pure. Producţia tehnică este organizarea separării” (M.H.).

Nu în bomba atomică, creată special pentru a ucide, vede autorul lucrării Fiinţă şi timp ceea ce este ucigător. Ceea ce ameninţă cu adevărat să provoace moartea omului, a esenţei sale, este caracterul necondiţionat al simplei vreri care acţionează în sensul premeditatei autoimpuneri în toate domeniile. Ceea ce îl ameninţă pe om în esenţa sa este credinţa, care izvorăşte tot din hipertro­fierea voinţei, că printr-o paşnică eliberare, transforma­re, înmagazinare şi dirijare a energiilor naturii, omul ar putea să facă suportabilă pentru toţi, şi în linii mari fericită – condiţia de om. Însă pacea care respiră din aceste acţiuni paşnice nu este decît necontenita agitaţie, în nici un fel perturbată, proprie freneziei auto­impunerii în chip premeditat, suficientă sieşi. Ceea ce îl ameninţă pe om în esenţa sa este convinge­rea că această impunere a aducerii la sine poate fi cu­tezată fără pericol, cu singura condiţie ca, pe lingă ea, să mai rămînă în vigoare şi alte aspiraţii, cum ar fi de pildă cele ale unei credinţe. Ca şi cum pentru relaţia esenţială pe care o întreţine cu întregul fiinţării – re­laţie determinată astăzi de vrerea ce însoţeşte tehnica – ar mai putea exista un sălaş separat care să poată oferi şi altceva decît evadări vremelnice în autoînşelare, cum ar fi de pildă refugiul la zeii greci. Ceea ce-l ame­ninţă pe om în esenţa sa este convingerea că aducerea la sine de tip tehnic ar putea să introducă ordinea în lume, în timp ce tocmai această ordonare nivelează orice ordo, adică orice „rang”, înscriindu-l în uniformitatea aducerii la sine şi distrugînd astfel din capul lo­cului domeniul din care ar proveni, poate, un rang şi o recunoaştere izvorîte nemijlocit din fiinţă.

Şi Günther Anders, în Obsolescenţa omului, dedică în primul volum un consistent capitol Despre bombă şi originile orbirii noastre faţă de Apocalipsă, bombă care îşi deschide ciuperca asupra omenirii, a unei omeniri în care a munci ca atare, ne spune fostul student al lui Heidegger, trece în toate circumstanţele ca fiind „moral”, scopurile şi rezultatele muncii in actu sînt considerate în principiu – iar asta este una dintre cele mai dezastruoase trăsături ale timpului nostru – ca fiind „neutre moral”; indiferent ce se lucrează, produsul muncii rămîne „dincolo de bine şi de rău”. Orice altă caracterizare, orice altă caracterizare non-nihilistă ar fi simpla mascaradă. – Dar în nici un caz – şi asta reprezintă de-a dreptul climaxul dezastrului –, în nici un caz „olet”, munca însăşi. Ideea că produsul la care se lucrează, fie el şi cel mai reprobabil, poate infecta munca, nu este nici măcar luată în considerare ca posibilitate din punct de vedere psihologic. Produsul şi producţia acestuia sînt, din punct de vedere moral, rupte unul de celălalt; statutul moral al produsului (de exemplu al gazului letal sau al bombei cu hidro­gen) nu aruncă nici o umbră asupra statutului moral al celui care participă, muncind, la producerea acestuia. Indiferent dacă ştie sau nu ce face, n-are nevoie de conştiinţă pentru ceea ce face. Cum spuneam: această „inconştienţă” domneşte deja în întreprindere.

Întreprinderea este deci locul în care este produs omul „inconştient medial”, locul de naştere al conformistului.

O neutralitate morală prin care ne punem la dispoziţia maşinii, care sufleteşte ne poate asigura cel mult o mică iarnă fără sfîrşit.

„Esenţa tehnicii nu iese decît treptat la lumina zilei. Această zi este noaptea lumii transformată într-o zi pe care numai tehnica o face să apară ca atare. Această zi e cea mai scurtă zi. O dată cu ea ne ameninţă o unică iarnă fără sfîrşit. Acum nu numai ocrotirea i se refuza omului, ci întreaga fiinţare în integritatea ei rămîne cufundată în beznă. Ceea ce este nevătămat (das Heile) se ascunde. Fără-de-mîntuirea cuprinde lumea, în felul acesta nu numai sacrul (dos Heilige), ca urmă care duce la divinitate, rămîne ascuns, ci chiar urma care duce la sacru, adică nevătămatul, pare să se fi şters. Singura salvare este ca unii muritori să mai aibă putinţa de a sesiza ameninţarea fără-de-mîntuirii ca fiind însăşi fără-de-mîntuirea (das Heillose). Ei ar trebui să ajungă să vadă care este pericolul ce se năpusteşte asupra omului. Pericolul constă în ameninţarea care vizează esenţa omului în raportul său cu fiinţa însăşi, şi nicidecum în primejdii întîmplătoare. Acest pericol este pericolul prin excelenţă”.

Vorbind despre Lumea ca fantomă şi matriţă, dezvăluind efectele emisiunilor Tv, la care astăzi se adaugă Internetul cu toate facilităţile sale, nu toate benefice omului, mai ales în cazul celui lipsit de capacitatea de a discerne, Günther Anders nu exclude ca ceea ce ni se propune mediatic să fie obiectiv adevărat, dar nici o minciună demnă de numele ei nu conţine neadevăr: „Însă ceea ce este preparat în cele din urmă este imaginea lumii ca întreg, care se compune din emi­siunile individuale, şi acel întreg tip de om care se nutreşte exclusiv cu fantome şi fantoşe. Chiar dacă fiecare emisiune TV în parte ar transmite fidel adevărul doar prin faptul că nu arată multe realităţi, întregul tot ar putea să se transforme într-o lume preparată, iar consumatorii întregului în oameni preparaţi. Acest întreg este atunci mai puţin adevărat decît suma adevărurilor părţilor sale; modificînd cunoscuta afirmaţie hegeliană: „Întregul este minciuna; abia întregul”. Sarcina celor care ne livrează imaginea lumii constă aşadar în a plăsmui un întreg mincinos din multele adevăruri”.

Emisiunile TV sînt adevărate producătoare de stereotipuri prin care se asigură cel mai înalt nivel, cea mai mare acurateţe şabloanelor sale, care se vor, trebuie să pară, şi ne sînt oferite ca realitate. În fapt ni se livrează o pseudo-realitate, noi trăind într-o epocă a travestiului care se travesteşte în urma dezvăluirilor toate orbitoare, unde-i prezentă imaginea senzaţionalului, „care, deşi în sine adevărată în anumite circumstanţe, este cu toate acestea dintr-un capăt în celălalt neadevărat tocmai fiindcă orbeşte şi fiindcă îşi aduce contribuţia, alături de celelalte imagini ale senzaţionalului, la acea imagine totală a lumii căreia nu-i corespunde nimic în realitate. De aceea, senzaţionalul devine chintesenţa realităţii exact unde sînt produse şabloanele. Aceasta poate să pară uimitor, căci prin «şablon» se înţelege de obicei ceva plicticos. Dar lucrurile nu-s atît de simple. Senzaţionalul aparţine în mod esenţial tocmai şabloanelor, iar asta nu doar fiindcă le serveşte drept acoperire şi disimulare, ci şi pentru că este el însuşi înclinat să devină şablon, fiindcă nu există în realitate nimic mai stereotip decît pretinsa noutate zilnică şi nimic care să niveleze pînă la indistincţie supermisterioasa crimă de ieri ca supermiste­rioasa crimă de azi” (G.A.).

Prin practicarea constantă a pseudo-realului senzaţional se ascunde adevărata industrie a unei lumi stereotipe, fără ca onor clientul să realizeze că-i prostit cu şabloane, fiind deja bolnav, în accesarea unei realităţi ţipătoare, pînă la asurzirea simţului critic. Cum subliniază eseistul, specia formulelor ştanţate şi livrate zilnic a format deja cererea clienţilor. Şi el are nevoie, aşadar, de senzaţii şi şabloane, şi anume de ambele simultan, chiar de ambele în acelaşi obiect. Ceea ce le cere cumpărătorul revistelor ilustrate este „vechea şi buna aşa-ceva-n-am-văzut-niciodată”, incredibilul de felul pe care l-am crezut ieri şi alaltăieri, cel mai limitat dintre toate, lumea tuturor lumilor, încropită din criminali, staruri, „farfurii zbură­toare” şi alte gunoaie planetare, ale unei lumi care-i numită „jumătate”, „largă”, „colorată” sau „mare”, deşi conţinutul ei de lume nu-i nici măcar infinitezimal. Oricine încearcă – iar astfel de încercări nu dispar din fericire niciodată – să pătrundă în „numerus clausus” al acestor teme şi prezentări are de-a face nu doar cu rezistenţa înverşunată a fabricanţilor de şabloane confruntîndu-se cu regulile jocului lor, ci şi cu cea a clienţilor înşişi, al căror orizont de aşteptare este şi el deja sclerozat, şi care percep drept impertinenţă sau neadevăr orice cade în afara neobişnuitului tipic obişnuit sau chiar nu-l mai receptează deloc: căci atipicul rămîne cel mai adesea complet „nedat”. Iar întrebarea ce metodă a adevărului ar trebui urmată pentru a concura cu minciuna, adică pentru a fi şi el crezut: dacă ea ar trebui să se înţolească precum o minciună (dacă ar putea) – întrucît lumea minciunilor este compusă din adevăruri –, această întrebare a rămas pînă acum nu numai fără răspuns, ci nici măcar n-a fost formulată suficient (G.A.).

Cum trebuie evitat ca nu cumva consumatorii TV să realizeze că sînt condiţionaţi prin lumea matriţată în diversele emisiuni, atunci „matriţele nu trebuie să dezvăluie că sînt matriţe, condiţiile trebuie să apară în forma lucrurilor, iar matriţele în cea a fragmentelor de lume.

Fantomele ce ne invadează locuinţa prin ecranele TV sînt doar forme care se dau drept lucruri reale: „…Lumea este livrată omului masificat în forma unei totalităţi de şabloane, atunci locul lumii este luat de fapt de o totalitate a reprezentării, însă una care-i „a. sa” doar pentru că îi este întipărită. Reprezentarea mea vă fie lume, spune voinţa celui care produce matriţe. Aşa vorbea Hitler. Un adept al lui Hitler care să afirme: «Lumea este reprezentarea mea» ar fi fost de neînchipuit. Şi asta nu doar pentru că, om masificat, el îşi considera reprezentarea ca fiind tocmai lumea, ci fiindcă ceea ce îi trece drept «lume» era imaginat de altul şi-i era livrată direct în casă”.

Matriţa, o adevărată şi subtilă forma mentis, pentru a avea succes, pentru a fi eficientă ne cere să fie simţită de consumator ca o matriţă dorită. Pentru atingerea acestui ţel, ne spune Günther Anders, este necesară mai întîi modelarea dorinţei înseşi. Standardizării, ba chiar producţiei zilelor noastre îi revine, în consecinţă, nu doar sarcina „standardizării” produselor, ci şi cea a „ne­voilor” (care tînjesc după produsele standardizate). Aceasta se petrece în general automat, anume prin însăşi produsele livrate şi consumate zilnic: căci nevoile se orientează (cum vom vedea imediat) după ceea ce-i oferit şi consumat zilnic. Dar totuşi nu complet. Între produsul oferitei şi dorinţă rămîne tot timpul deschisă o fisură, nu există niciodată o congruenţă fără rest între cerere şi ofertă. Astfel că, pentru a fi închisă această fisură, trebuie mobilizată o forţă ajutătoare. Iar această forţă ajutătoare este „morala”. Evident că şi aceasta, pentru a fi aptă ca forţă ajutătoare, este premodelată, şi anume în aşa fel încît să fie considerat «imoral», adică nonconformist, cel care nu doreşte ceea ce trebuie să primească; şi prin asta ca individul să fie forţat de opinia publică (respectiv prin megafonul ei: «propria» sa conştiinţă (individuală) să-şi dorească ceea ce trebuie să primească. Aceasta e situaţia astăzi.

Sîntem definiţi prin ceea ce cumpărăm, ce avem de cumpărat, situaţie fără posibilitate de sustragere, există un întreg univers al achiziţiilor obligatorii, numite de americani musts, achiziţii care, în absenţa sau în refuzul de a ţi le însuşi, provoacă în plan social pierderea prestigiului, riscuri în promovarea profesională, inclusiv o posibilă incapacitate pecuniară, şi mai grav, ne spune gînditorul, te pot retrograda la statutul de suspect moral şi politic.

Anders îşi narează propria experienţă americană, parcă preluată din Kafka, cînd, plecînd în afara oraşului din pura plăcere de a se mişca şi admira natura, este acroşat de un poliţist şi întrebat unde îi este autoturismul; la întrebările acestuia pentru dacă e la reparat, dacă l-a vîndut etc., Anders răspunde prin negaţii, pentru ca în final să afirme că nu are şi nici nu-l interesează; cărţile fiind mai importante. Pentru poliţist devine tot mai suspect şi-i salvat in extremis de un prieten care trecea cu maşina proprie, în care îl invită. Pentru americani, în contextul lor social este imperativ să deţii un autoturism. Nu-i departe ziua cînd va fi şi în Europa la fel. Kantian privit, imperativele pieţei sînt categorice, iar apelul la situaţia precară a propriei balanţe de venituri nu-i o justificare. Nu rămîne decît imperativul prin care „achiziţia obligatorie”, urmînd fără scăpare imperativul ofertei, se realizează. Ratele îl transformă pe cumpărător într-un datornic, îndatorat nu numai faţă de vînzător, ci straniu, şi faţă de marfă: „El vede posesiunea acesteia ca pe ceva încă nemeritat; întrucît o foloseşte deja, el se raportează la ea neliber. Întrucît prin prezenţa mărfii aflate în posesia sa trăieşte pe picior mult prea mare, el trebuie de-acum să-şi ducă viaţa pentru a rămîne la nivelul acestui standard înalt prin şi mai multă muncă; prin care şansa sa de a veni la sine este pierdută odată pentru totdeauna” (G.A.).

O dată intrat în posesia obiectului, doreşte să se bucure de el şi să-l folosească, pînă la a deveni aservit aparatului: „De vreme ce tot are marfa, fireşte că nici nu intră în discuţie, moralmente vorbind, să o aibă fără să folosească la maximum ceea ce marfa poate oferi. În principiu, asta n-ar fi diferit de a cumpăra pîine fără să o mănînci. Să porneşti televizorul doar cînd şi cînd, să utilizezi radioul doar ocazional ar însemna deci să te lipseşti intenţionat şi fără a-i folosi cuiva de ceva deja acontat sau plătit, adică să-l risipeşti. Şi evident că asta nici nu intră în discuţie. Dacă tot e să îndurăm necontenit ceea ce ne livrează aparatele şi dacă tot e să ne lăsăm modelaţi necontenit de ele, măcar s-o facem din motive morale.

Dar nici asta nu-i de-ajuns. Căci odată ce tot îl avem, nu numai că îl folosim, ba chiar avem acum nevoie de el. Odată ce-i pusă pe şine, utilizarea vrea să meargă şi să tot meargă. Nu obţinem în cele din urmă ceea ce avem nevoie, ci avem nevoie în cele din urmă de ceea ce avem. Starea curentă de proprietate se coagulează şi se statorniceşte psihologic ca stare normală. Adică: dacă lipseşte un produs de marcă posedat o dată, nu apare pur şi simplu un spaţiu gol, mai curînd apare foame. – Însă tot timpul lipseşte ceva: căci, din fericire (şi din calcul) pentru producţie, toate mărfurile sînt bunuri care, chiar dacă nu-s bunuri de consum în sensul pîinii şi untului, sînt consumate prin folosinţă, deci de absenţa cărora trebuie să se îngrijoreze cel care le utilizează. Prin urmare, dacă a avut un obiect şi l-a consumat, el are din nou nevoie de acesta: nevoia calcă pe urmele consumului. Într-un anume sens, obsesia este modelul nevoii din zilele noastre; spunem prin aceasta că nevoile îşi datorează existenţa şi modul de a fi existenţei faptice a unor anumite mărfuri.

Printre aceste mărfuri, cele mai rafinate sînt cele care generează, prin calitatea lor, nevoi care se acumulează” (G.A.).

Cererea este un produs al ofertei impuse de piaţă şi nu a unei reale necesităţi, iar nevoia este convertită în produs al produsului; în acelaşi timp, însă, nevoia generată de produs funcţionează ca asigurare a acumulării în continuare a producţiei produsului.

Fiecare obiect achiziţionat impune cumpărarea altora, sînt însetate de alte şi alte obiecte, o sete preluată de cumpărături ca fiind propria sete, propria nevoie, una imperativă, fie că este sau nu conştient de această situaţie.

„Cumpărătorul se vinde cu fiecare achiziţie: fiecare din ele e un soi de mariaj într-o familie de mărfuri acumulîndu-se şi procreînd ca iepurii, care pretinde să fie întreţinută financiar. Aceasta înseamnă, pe de-o parte, o anumită comoditate: aceea că nu mai e nevoie de nici un fel de gînduri cu privire la viaţă, nu mai trebuie luată nici o decizie proprie, fiindcă ea e deja luată şi anunţată în gura mare de fiecare dată de membrii însetaţi ai familiei de mărfuri, iar asta e valabil zi după zi: time goes on. Însă, pe de altă parte, nu-i comod, totuşi, fiindcă el e stăpînit, angajat şi vînat de miile de membri ai acestei familii care-l ţin în mişcare, fiindcă viaţa se petrece sub ordin, pentru că mereu s-a decis deja asupra nevoilor viitoare, deci pentru că nu se mai găseşte timp s-au timp liber pentru formularea unei dorinţe proprii, ba nici măcar timp pentru a o simţi” (G.A.).

Consumatorul se vinde cu fiecare achiziţie şi, mai grav, îşi vinde cu o bucurie nesăbuită sufletul. Sistemul în care vieţuim sub imperativul mărfii ne anulează orice şansă la independenţă, la propria decizie, nu poţi refuza universul mărfii, unul care acţionează ca întreg, orice verigă lipsă ne provoacă propria capotare. „Faptul că fiecare marfă recomandată care ne este «comandată» şi pe care o cumpărăm astfel implică la rîndul ei nevoi care de­vin nevoile noastre constituie climaxul fenomenului matricei. Căci dorinţele noastre nu mai sînt acum nimic altceva decît replicile sau reproducerile nevoilor mărfurilor. Iar ceea ce ne vom dori mîine nu-i scris nici în stele, nici în frunte; şi nici măcar în stomacul nostru, ci în frigiderul pe care l-am cumpărat alaltăieri la radio, ieri la televizor şi azi de-a dreptul; şi în dictatul dorinţelor căruia ne vom supune mîine, cu inima bătînd nebuneşte” (G.A.).

Efectul matriţelor care ne modelează nu se restrînge la propria fiinţă, ci modelează lumea ca întreg, după nevoile pieţei.

Şi, pentru exemplificare, Günther Anders trimite la fantomele produse de radio-tv şi astăzi, generic, de Internet. Teza sa este că emisiunile care ajung la noi ca reproduceri ale modelelor artificiale ale „lumii” înseamnă atunci nu doar că ne modelează numai pe noi şi imaginea noastră asupra lumii, ci lumea însăşi, lumea reală, că modelarea are un efect-bumerang, că minciuna minte adevărat pe scurt:că realul devine reflecţia imaginilor sale”.

Nici generalul, nici particularul nu mai fac legea după norma clasică nominalism-realism, ci seria, ea este cea care fiinţează – producţia de/ în serie a mărfii. Unicitatea strică norma, ne irită, ne supără prin refuzul serializării. Marile realizări arhitectonice, spre exemplu, supără şi surprind prin unicitatea lor. Aparatele foto, telefoanele mobile, care au şi acestea funcţie, preiau fotografic unicitatea, o multiplică şi fiecare o ia la sine, dar doar „in effigie”: „Modul în care ei au acum obiectele este tocmai modul de a avea cu care sînt obişnuiţi. Ei au obiectele doar fiindcă le au in effigie. Întrucît ei nu mai cunosc nici o altă rezidenţă decît cea între effigies – mărfurile de serie ale lumii lor cu şi din care trăiesc sînt în totalitate reproduceri, copii ale unor modele de la prima pînă la ultima –, copiile sînt pentru ei tocmai realul. Pe cît de puţin fotografiază ceea ce văd – căci ceea ce văd, văd doar pentru a fotografia; iar ceea ce fotografiază, fotografiază doar pentru a avea –, tot pe-atît de puţin este «real» pentru ei ceea ce fotografiază. «Reală» este mai degrabă preluarea, adică: exemplarul din seria reproducerii preluată în universul seriilor şi devenită parte a proprietăţii lor” (G.A.).

Mulţumiţi că şi-au serializat prin preluarea in effigie a unicităţii, în fond, nu vizitarea, nu prezenţa în acele lumi contează, ci, trist, faptul că pot spune că au fost acolo şi fotografia este suprema şi suficienta dovadă. Emoţia, trăirea, bucuria întîlnirii nu intră în preocupările consumatorului, care, cum spune studentul lui Cassirer, poate afirma (despre viaţa sa petrecută în clic-uri succesive): „Întrucît am transformat fiecare trecut într-o reproducere şi astfel într-un obiect fizic, şi le-am adus acasă, majoritatea alb-negru, cîteva co­lor şi unele chiar în mişcare, astfel încît să le am mereu de-acum în faţa ochilor, în viaţa mea n-a fost nimic zadarnic, nimic irosit, nimic neprofitabil. Acum fiecare este, fiindcă rămîne; fiecare este acum, deoarece este imagine”.

Excursiile şi călătoriile adunate în imagini mereu disponibile compun viaţa consumatorului, restului îi este refuzat apelativul viaţă.

Exemplarul unic, unicitatea pentru ontologii economici este lipsită de demnitate (de altfel şi omul este în această situaţie), de aceeaşi lipsă de demnitate ontologică suferă în ochii acestora tot ce nu-i realizat în procesul de producţie, adică obiectele naturale, în special cele nerealizate în producţia de serie. Inutilizabilul nu intră în sfera economicului, în consecinţă nu există; sau nu merită să fie. Şi ce este mai nerentabil, inutilizabil, excesiv, redundant, de prisos, inutil în nesfîrşitul lui decît Universul! „Clasicul homo faber se mărginea să utilizeze bucăţi ale lumii pentru a-şi construi propria-i lume, neprevăzută de lumea însăşi, văzîndu-şi în asta sensul şi libertatea. El lasă intact ceea ce nu-i era de trebuinţă. În vreme ce omul actual vede în lumea ca întreg eo ipso doar material; mai curînd se sileşte la noi nevoi decît să lase fiinţarea intactă şi neutilizată; şi vrea să prelucreze, să transforme, să «termine» lumea ca totalitate. Pretenţia sa nu-i, în mod sigur, cu nimic mai mică şi cu nimic mai puţin universală decît cea religioasă sau cea a filosofiei sistematice. El e lăcătuşul Fiinţei, cîtuşi de puţin păstorul ei”. (G.A.).

Ontologii economici ne asigură o viaţă fără rest, una consumată integral în marfă, în emisiunile radio-tv şi pe ecranul laptopului. „Nu există nici un lest care să le încarce şi nimic ce consumatorii ar trebui să «ia la pachet»; nici drumuri, nici eforturi, nici pericole. Da, perfecţiunea merge atît de departe încît nici măcar după consum nu rămîne vreun rest, nici sîmbure, nici păr, nici os. Nu rămîne nici măcar produsul însuşi (cum rămîne, de pildă, cartea după lectură). Bunul de consum se descompune în consum ca o pastilă, dispare. Ignorînd efectul invizibil care constă în faptul că cel care consumă este făcut din nou, prin intermediul mărfii, om masificat, totul e ca şi cum n-ar fi fost. Nimic nu trebuie aruncat sau spălat; nu s-a întîmplat nimic, n-a rămas nimic, nici o urmă, lipsa de consecinţe e completă. Pericolul că ar putea să se petreacă o nedorită acumulare pe stoc de bunuri de consum din partea consumatorului este stopat de la bun început. Nu ameninţă nici o acumulare, nici o creştere, nici o dezvoltare.

Dar această descriere este încă nesatisfăcătoare. Nu doar că pîinea noastră este un produs artificial, deja şi materia sa primă e astfel, întrucît cerealele, deşi încă mai cresc, cresc deja în maniera cea mai favorabilă utilizării lor ca produs” (G.A.).

Realul, care ne înconjoară în originalitatea lui integrală, este redus doar la pretextul pentru copiile sale.

Iar ce-i interesează pe contemporani cu adevărat sînt astfel de originale, contemporani la rîndul lor serializaţi în copii ştanţate – Născuţi să vedem, condamnaţi să privim. Aparatele, piaţa, marfa ne-a transformat în privitori, robii imaginilor. „Fiindcă nu ne părăsim casele, fiindcă aşteptăm pîndind să ne cadă prada în plasă; precum păianjenul, casa noastră a devenit capcană. Doar ce se prinde în ea ne este lume. În afară de asta nu-i nimic.

Iar acum stăm, şi o fărîmă de lume ni se prinde în zbor în plasă şi-i a noastră.

Dar ce vine la noi nu zboară, ci ne-a fost aruncat. Iar ceea ce ne-a fost aruncat nu-i o fărîmă de lume, ci o fantomă. Şi fantoma nu era o replică a lumii, ci imprimatul unei matriţe. – Iar acest im­primat e al nostru doar pentru că el trebuie să ne fie nouă matriţă, fiindcă noi trebuie să fim prefăcuţi după imaginea sa. Şi trebuie să fim prefăcuţi ca să nu mai numim a noastră şi să nu mai avem nici o altă lume în afară de ea.

Iar acum stăm, aşadar, în faţa unui imprimat care pretinde să fie o fantomă, care pretinde să fie o replică, ce pretinde să fie lumea. Şi îl consumăm şi devenim asemeni lui” (G.A.).

Orizontul s-a închis, salvare nu-i cu putinţă, nici măcar dorită – lumea s-a şablonizat, sîntem masificaţi, şabloanele imaginilor oferite ne-au şablonizat sufletul, pentru a primi cu deschidere nimic altceva decît modelele transpuse ale acestor imagini, nimic altceva decît matriţele necesare pentru producerea matriţelor (G.A.).

Perspectiva/ realitatea curentă este că lumea ca lume dispare, ne este transmisă, graţie ecranelor plate, gata preparată pentru a fi asimilată fără efort şi fără rest. Günther Anders considera în anii ’50 că lumea noastră e postideologică. Fukuyama, la debutul anilor ’90, avea opinii asemănătoare afirmînd sfîrşitul istoriei, sfîrşitul ideologiilor. Trăim într-o lume a spectacolului, a spectacolului, se înţelege, aranjat, preparat de cei aflaţi la butoane: „Afirmaţia că lumea şi concepţiile despre lume, realul şi in­terpretarea realului nu mai trebuie să fie două lucruri diferite sună, desigur, foarte straniu. Dar această stranietate dispare imediat ce o privim în relaţie cu alte fenomene contemporane similare. De pildă, cu faptul că pîinea şi feliile de pîine (căci pîinea poate fi cumpărată deja gata feliată) nu mai sînt două lucruri diferite. La fel de puţin cum putem să coacem şi să tăiem acasă pîinea gata coaptă şi feliată, tot la fel de puţin putem să aranjăm sau să inter­pretăm întîmplările care ne parvin într-o formă deja «prefeliată» ideologic, într-o stare preinterpretată şi aranjată; sau să «facem o imagine» acasă din ceea ce se petrece ab ovo ca «imagine». Spun: nu putem – căci un astfel de «al doilea aranjament» nu este doar superfluu, ci irealizabil” (G.A.).

Consumatorului îi este oferită o lume premodelată, una pe potriva omului, gata matriţat după modelul formelor ce urmează să le primească: „Fiecare suflet este disponibil şi pregătit să primească matriţa, oarecum ca un basore­lief; şi pe cît de puţin «impresionează» la propriu matriţa sufletul, sau taie în el, căci acesta este deja tăiat pe dimensiunile sale, tot pe-atît de puţin lasă şi sufletul urme în matriţă, tocmai fiindcă aceste urme erau deja urmărite. –

Acest du-te-vino între om şi lume se petrece, aşadar, ca întîlnire între două modelări care se oglindesc, ca mişcare între realitatea modelată de matriţă şi consumatorul modelat de matriţă; deci într-o manieră completamente spectrală, deoarece în el relaţionează spectre cu spectre (create de spectre). În ciuda acestui fapt, nu se poate afirma că prin această spectralitate viaţa a devenit nereală. Ea este chiar îngrozitor de reală. Da, cu adevărat îngrozitoare” (G.A.).

Deşi oferta informaţională la care avem acces este uriaşă, de neimaginat înainte de inovaţia mijloacelor media audio-vizuale şi Internet, ni s-a furat posibilitatea de a judeca, de a discerne asupra lor, sîntem în realitate păcăliţi, înşelaţi. „Şi sîntem înşelaţi în acelaşi fel ca şi cu acea placă de gramofon care ne redă nu numai cutare sau cutare muzică, ci simultan şi aplauzele cu interjecţiile asortate lor, în care sîntem puşi să ne recunoaştem propriile noastre aplauze şi interjecţii. Şi fiindcă aceste discuri livrează nu doar lucrul, ci şi reacţia noastră la el, noi sîntem prin ele co-livraţi nouă înşine” (G.A.).

Omeni plaţi, ne refuzăm propria gîndire, livraţi ecranului ne-am anihilat capacitatea de interpretare proprie a evenimentelor. Aici şi astfel ne pierdem sufletul, libertatea interioară, încă şi cea exterioară, şi totul cu acordul nostru benevol. „Dar faptul că nelibertatea ni se pare de la sine înţeleasă, că nici măcar n-o mai simţim ca nelibertate, sau cînd o simţim, atunci o simţim uşoară şi comodă, nu face situaţia cu nimic mai puţin catastrofală. Dimpotrivă: întrucît teroarea merge în vîrfurile degetelor, întrucît exclude definitiv orice reprezentare a unei alte stări posibile şi orice gînd de a opune rezistenţă, ea este într-un anumit sens mai fatală decît orice teroare făţişă, care ar fi ca atare recognoscibilă ca răpire a libertăţii” (G.A.).

Trăim într-o lume în care totul ne este pus la dispoziţie, totul se procură uşor şi din abundenţă, fără efort, gata preparat, bun şi preparat spre a fi uşor consumat. Sîntem cu toţii parte a claselor de loisir: „Chiar şi cel mai sărac culegător de bumbac din Sud îşi cumpără fasolea gata preparată, deci gata de a fi consumată. Da, chiar şi el. Pe cît e de adevărat şi azi ceea ce caracteriza secolul al XIX-lea: că muncitorul nu are parte de rodul muncii sale, tot pe-atît e şi faptul că astăzi, în secolul al XX-lea – şi fără sublinierea acestui pandant imaginea secolului nostru ar rămîne incompletă –, el nu participă nici la munca ce-i aduce în casă bunurile de consum (în primul rînd obiectele de loisir). Viaţa sa – a noastră, a tuturor – este înstrăinată de două ori: ea nu constă doar din muncă fără roade, ci şi din roade fără muncă”.

Şi în continuare sînt argumentate întrutotul asimilabile Societăţii spectacolului a lui Guy Debord. „Această a doua înstrăinare a muncii şi a roadelor ei este trauma caracteristică a situaţiei noastre de maimuţe leneşe. Nici nu-i de mirare că izbucneşte acum pofta de strădanie, dorinţa ocazională sau apărută măcar o dată, de a gusta un fruct cules cu propriile mîini, de a ajunge undeva mergînd pe propriile picioare, de a folosi o masă meşterită singur, pofta de o rezistenţă şi de efortul de a o înfrînge.

Şi tocmai această poftă şi-o potoleşte contemporanul. Într-o manieră artificială: anume prin aceea că, pentru a depăşi obstacole şi a putea consuma depăşirea lor, produce el însuşi, respectiv pune să se producă pentru sine obstacole. Obstacolele au devenit astăzi produse.

Această evoluţie nu ne e deloc necunoscută. Sportul serveşte deja de mult ca bun de consum de acest fel (nu întîmplător s-a dezvoltat ca frate geamăn al industriei). Piscul de necucerit (care nu ne stă în cale, ci, dimpotrivă, trebuie să mergem la el mai întîi) e numit obstacol ca să îl putem depăşi şi ca să putem gusta această depăşire” (G.A.).

Pentru a ne satisface nevoia de obstacole ne sînt vîndute maşini de făcut pîine în casă, corturi pentru evadare în natură (uşor de asamblat – conform instrucţiunilor), grătare în aer liber – dotate ultratehnologic etc. etc. cu iluzia că îţi oferi plăcerea de a face tu însuţi, cu mîinile şi priceperea ta. Fals, ai totul semipreparat – precum salatele sau fleicile gata de pus pe grătar – elementele ne sînt livrate prefabricat. E o robinsoniadă artificială. Sîntem într-o acută lipsă de prestigiu ontologic. Ne-a fost anulată demnitatea umană. „O parte însemnată a mărfurilor din zilele noastre nu există datorită nouă; dimpotrivă, noi sîntem aici pentru ele, pentru a asigura continuarea producţiei lor în calitate de cumpărători şi consumatori. Dacă însă dorinţa noastră de consum (şi în consecinţă stilul nostru de viaţă) este făcută sau cel puţin modelată în scopul de a fi vîndute mărfuri, atunci nu sîntem decît mijloace: iar ca mijloace sîntem inferiori ontologic scopurilor” (G.A.).

În piesa lui Beckett, En attendant Godot, Günther Anders decelează parabola omului lipsit de sens, într-o farsă clovnească, unde clovnul este copleşit de tristeţe, precum ridicolul Chaplin, atît de admirat de toţi oamenii. „Farsa, ca o concluzie finală a analizei gînditorului, pare să fi devenit refugiul iubirii de oameni; complicitatea celor trişti, ultima consolare. Şi chiar dacă ceea ce se iveşte din adîncurile inconsolabile şi pustii ale lipsei de sens: simplul ton al umanităţii, e fie şi numai o cîtime de consolare. Şi chiar dacă nici consolarea nu ştie de ce consolează şi nici în care Godot îşi află consolare – ea dovedeşte că mai importantă decît sensul e căldura umană şi că nu metafizicianul are dreptul ultimului cuvînt, ci numai iubitorul de oameni”.

Omul fără sens e copleşit de tristeţea ce urmează soarta fiecăruia, e o tristeţe care ne adună, ne solidarizează şi salvează consolator.

Heidegger, în eseul amintit, face cîteva observaţii asupra diferenţierii dintre logica inimii şi logica minţii: „Pascal descoperă aproape în acelaşi timp cu Descartes logica inimii pe care o opune logicii raţiunii calculatoare. Interiorul (şi invizibilul) spaţiului propriu inimii nu este doar mai interior decît interiorul reprezentării cal­culatoare, şi de aceea mai invizibil, ci totodată el se întinde dincolo de domeniul obiectelor a căror singură calitate constă în aceea că omul le poate aduce la sine. în interioritatea ultimă şi invizibilă a inimii sale, omul se dăruieşte celor ce se cuvin iubite: strămoşii, morţii, copilăria, cei ce stau să vină. Toate acestea îşi au locul în sfera cea mai vastă, care acum se dovedeşte a fi sfera ce cuprinde prezenţa întregii şi nevătămatei relaţii de atragere. E drept că şi această prezenţă este, asemenea prezenţei conştiinţei uzuale, ce caracterizea­ză aducerea la sine calculatoare, o prezenţă a imanen­ţei. Dar interiorul conştiinţei neuzuale rămîne spaţiul interior în care orice lucru se află pentru noi dincolo de cifricul calculului şi este liber de o asemenea în­grădire, putînd să se reverse în întregul eliberat de îngrădiri al deschisului. Cît priveşte prezenţa sa, acest  exces al preaplinului îşi află izvorul în interiorul şi invizibilul inimii”.

Prin versurile lui Rilke, filosoful călătoreşte în căutarea celor care cutează: „Cei înzestraţi cu sporită cutezanţă cutează rostirea. Dar dacă domeniul acestei cutezări, limba adică, aparţine fiinţei în acel chip unic – fiinţei, dincolo de care şi în afara căreia nu poate fi nimic altceva de felul ei – atunci încotro se îndreaptă ceea ce trebuie să ros­tească rostitorii? Rostirea lor priveşte răsturnarea re-interiorizatoare a conştiinţei, care scoate lipsa noastră de ocrotire în invizibilul spaţiului interior al lumii. Dat fiind că se referă la răsturnare, rostirea nu vorbeşte doar pornind din cele două domenii, ci din unitatea lor, în măsura în care ea a şi survenit ca unificare salvatoare. De aceea, acolo unde întregul fiinţării este gîndit ca deschis al purei relaţii de atragere, răs­turnarea reinteriorizatoare trebuie să fie o rostire care rosteşte ce are de rostit unei fiinţe ce se află deja în siguranţă în întregul fiinţării; şi ea se află in siguranţă întrucît a şi împlinit transformarea vizibilului reprezentat în invizibilul de ordinul inimii”.

Iar sporita cutezanţă a rostitorilor aparţine tagmei cîntăreţilor, prin al căror cînt însuşi spaţiul interior al lumii se rînduieşte. El îşi află bună rînduire în spaţiul interior al lumii inimii. „Cei înzestraţi cu o sporită cutezanţă sînt poeţii, însă acei poeţi al căror cînt scoate lipsa noastră de ocrotire în deschis” (M.H.).

Şi tot filosoful le motivează sporita cutezanţă: „Ei aduc muritorilor urma zeilor care au dispărut în bezna nopţii lumii. Cei înzestraţi cu o sporită cutezanţă sînt, în calitatea lor de cîntăreţi ai integrităţii, «poeţi în timpuri sărace»”. Şi cît de sărace ne sînt vremurile în care doar în spaţiul inimii ne aflăm mîntuirea şi dreptul la demnitate!

Revista indexata EBSCO