Sep 21, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Vasile Mandric, Sonete sub acoperire, Editura Istros, Brăila, 2015, 64 p.

Respectîndu-și pînă la detaliu proiectul literar impus din adolescență, poetul Vasile Mandric publică, în anul 2015, un nou volum de sonete, Sonete sub acoperire. Parcă anume a-și justifica demersul adaugă titlului și sintagma „sub acoperire”, respectînd cu gravitate și seriozitate toate canoanele impuse de acest gen literar, de această probă de foc, în fond, pentru fiecare poet care trebuie să treacă și prin aceste furci caudine, spre a demonstra cititorului, dar și sieși, că pentru a fi poet sunt necesare harul și măiestria. Din chiar primul sonet al acestei cărți, Vasile Mandric, își expune profesiunea de credință, într-un fel de ars poetica, spunînd: Acum tîrziu, cînd părul îl am nins,/ Aș mai dori să-mi împlinesc o rugă,/ Să intru într-o orchestră dinadins,// Dar nu-i nimic mi-am zis; și am regrete,/ Că zilnic BACH, mereu mă ia la FUGĂ/ și mă trimite casă scriu SONETE. Livresc în foarte multe dintre sonete, Vasile Mandric face dovada că știe să armonizeze cultura asimilată de-a lungul existenței sale și să o integreze în trupul de aur al sonetului, realizînd o atmosferă benefică pentru cititor, deși el aparent lasă să se înțeleagă faptul că toate aceste sonete sunt scrise numai și numai pentru el. Sunt destul de mulți poeți contemporani din literatura română care încearcă să scrie sonete dar, din nefericire, demersul unora e destul de șubred, nefiind susținut de o bună cunoaștere a acestui mod ce a scrie. Teme destul de variate îi provoacă starea de a scrie sonete lui Vasile Mandric, dîndu-i mai mereu tîrcoale, provocîndu-l să aștearnă pe hîrtie versuri precum acestea: Mai vine-un an, cu altul, vine, vine/ Cînd Timpul mă va prinde-n patru ace,/ Ai să-ți aduci aminte și de mine! (trimitere la sonetele lui Petrarca). Sonete precum: Adagio, Străinul, Rădăcina minciunii, Sonet – madrigal, Simfonia timpului și altele sunt scrise în stilul marilor modele ale sonetiștilor italieni, în primul rînd, fără a fi pastișe sau parodii, cum mai încearcă unul sau altul, cu adresabilitate concretă, cu o justificare coerentă, încît din fiecare sonet poți detecta cu destul de multă precizie, personajul care este luat în vizor. Desigur, de cele mai multe ori personajul liric nu este altul decît autorul în lupta continuă cu timpul, cu lumea înconjurătoare, o lume adeseori ostilă. Predilecte, uneori ludice, sunt sonetele adresate iubirii, iubitei și pentru asta el scrie: Mi te-a trădat că ești cea mai frumoasă,/ Închipuirea viselor și dorul/ Dar ai plecat lăsînd pribeag amorul,/ Ce nici acum în pace nu mă lasă,// Din amintiri în roua dimineții/ Văd părul tău un răsărit de soare…

Trăind în plin romantism, așa cum este atmosfera ideală pentru a scrie sonete, și mai ales sonete de dragoste, Vasile Mandric nu face altceva decît să-și etaleze în versuri bine întocmite avalanșa de sentimente pe care ține să le transmită persoanei iubite, care este doar o fată-morgana adeseori, halucinantă, prin cețurile din Balta Brăilei sau alunecînd hieratic pe apele Dunării, atît de seducătoare și de acaparatoare. De azi, pe mine nu mai sunt stăpîn,/ Cuvintele pe viață m-au vîndut/ Căci Timpul trece, eu pe loc rămîn.// Aș vrea ca o plecare s-o amîn/ Să nu mai trec, pe unde am trecut/ Ca-n versuri eu cu Timpul să mă-ngîn. Cu adevărat poetul Vasile Mandric cu Timpul se îngînă și, fiind preocupat de prezența timpului care trece, asemeni unei ape curgătoare, îi dă posibilitatea de trăiri cu totul profunde prin cuvintele de aur tot mai fine. În cartea Sonete sub acoperire am descoperit un sonetist acoperit de har, de multă înțelepciune, dar foarte trist.

 

Ion Trancău, Un scriitor transmodernist, Ion Popescu Brediceni, Editura Limex, Florești – Cluj, 2014, 96 p.

Prin această carte care are drept subiect opera literară, dar și critică, a unui scriitor gorjean, Ion Popescu Brediceni, profesorul Ion Trancău își propune evidențierea unei personalități efervescente, care se exprimă în diverse forme, locuitor al unui oraș numit Tîrgu Jiu și care devine un reper tot mai important în literatura română contemporană. Din cartea profesorului și criticului Ion Trancău putem descoperi și reevalua seriozitatea și tenacitatea cu care autorul vizat se exprimă în plan artistic, și mai ales teoretic. Ion Popescu Brediceni, alături de Theodor Codreanu, se situează printre primii teoreticieni care au adus în literatura română termenul de transmodernism, încercînd să-l impună drept o alternativă mult mai valoroasă decît postmodernismul, cultivat de optzeciști. Sintetic, Ion Trancău spune despre Ion Popescu Brediceni următoarele: El rămîne totuși un scriitor remarcabil al zilelor noastre, probabil uneori prea fecund, și oarecum dispersat, cu entuziasm și mesianism egotist, în mai multe direcții, genuri și specii literare, unele, hibrid-transmoderniste, chiar dacă, uneori, pe nedrept e depreciat cu aplomb, malițios. Sunt unele trăsături ale creatorului Ion Popescu Brediceni, văzut sub toate unghiurile de evoluție, pe care criticul Ion Trancău le remarcă spunînd: Scriitorul Ion Popescu-Brediceni ne oferă, prin opera lui destul de extinsă, prin volume și complexitate, un spectacol interesant de personalitate (tot un spectacol este și comportamentul a scriitorului, persoană destul de ludică, pe fond intelectual). Este dificil să discerni, să decizi tranșant și să ajungi la o clasificare definitivă a genurilor și speciilor literare neomogene, uneori eteroclite, pe care le cultivă cu talent, cu entuziasm creator, efervescent și pluriform. Este în primul rînd poet, este teoretician și hermeneut literar, este autor de proză scurtă și romanescă, este eseist, critic și istoric literar, mai ales de întîmpinare, exaltat ori contestatar,este publicist febril. Greu de stabilit componenta prioritar-valorică a operei sale. Am citat aceste gînduri care l-au determinat pe Ion Trancău să purceadă la scrierea acestei micromonografii, spre o mai bună exemplificare a personalității autorului de care se ocupă conchizînd: Toate aceste demersuri conturează pregnant preocupările lui tenace din domeniul vast și generos al creației literar-artistice actuale. O notă biografică precede preocupările sale de scriitor și critic literar în capitolul; Cu frenezie și tenacitate spre absolut. Cele trei fețe ale transmodernității, Poezia, și analizează pe rînd cărțile publicate. Fie că este vorba de Dacia, de Regele poeziei (Eminescu), de Constantin Brîncuși, de Patrie, de spațiul mioritic, fie că sunt poeme de dragoste, poezia lui Ion Popescu-Brediceni constituie un reper în lirica românească contemporană. Proza este un alt capitol important în această carte a lui Ion Trancău. Sunt analizate, lapidar, romanele lui Ion Popescu Brediceni, cum ar fi: Un (z)eu în carne și oase, proză scurtă, romanele Ostakon, vol. I și II. Iar spre final se ocupă de O succintă critică a criticii, unde sunt comentate, tot succint cărțile de critică și teorie literară: Metodologia focului viu, În căutarea capodoperei, sub semnul transmodernității (2003), Sub semnul transmodernității (2003), trilogia Iona, în burta chitului (2004), Lazare, veni foras (2005), Scriitorul transmodern(ist) și mîn(t)uitor al cuvintelor (2006), Mihai Eminescu. O istorie frumoasă: Ieronim și Cezara (2006), Bazele transmodernismului I. Semiotica și retorica imaginii (2007) și Din metafizica transmodernului (2009), despre care Theodor Codreanu afirmă: O personalitate care se anunță tot mai complexă, unul dintre principalii promotori ai transmodernismului, și o Addenda în care își publică unele referințe critice despre cîțiva dintre scriitorii din Tîrgu Jiu. Această micromonografie este o carte importantă, spre cunoașterea, în detaliu, a unui scriitor cum este Ion Popescu Brediceni, care are tot dreptul spre a fi cunoscut, citit și apreciat, despre care s-au scris mai multe articole de referință, ce evidențiază valoarea sa. Ion Trancău, prin proiectul propus, va repune în circuitul valorilor reale scriitorii din acea zonă, demonstrînd că artă adevărată se poate în mult mai multe locuri decît pe asfaltul și în cîrciumile bucureștene.

 

Marian Ruscu, Apă și Foc, Editura Emia, Deva, 2015, 154 p.

 

Despre poezia lui Marian Ruscu poetul Ion Stratan spunea: Schimbarea de destin este unul dintre volumele mele preferate din întreaga literatură română. Poetul este un actor în fața manipulanților. Domnul Marian Ruscu construiește un exercițiu continuu de etalare a rostirii rupte, lovite de limitele lumii, cu termeni deconstruiți sintactic, dislocați și cu un suflu al sincerității care dă senzația, dacă mi se permite o metaforă, a unui fulger într-un acoperiș englezesc de țigle perfect orînduite. Condiția definitivă a poemelor domnului Marian Ruscu este dezbaterea morală. Toate aceste considerente ale poetului Ion Stratan referitor la poezia lui Marian Ruscu sunt extrem de valabile și pentru noul volumul Apă și Foc, publicat la editura Emia din Deva, în anul de grație 2015. Pe o dedicație primită de mine pe această carte, poetul și prietenul meu Marian Ruscu spune că ar conține: poezii ce se vor de dragoste. După lectura acestei cărţi, Apă și Foc, îl pot asigura pe poet că poemele de aici nu numai că se vor a fi de dragoste, ci că ele chiar despre dragoste vorbesc, despre o dragoste aflată la limita dintre mărturisire și presimțire. Naturalețea și firescul în care se încadrează poemele sale transmit o emoție specială, netrucată, firească: am de toate și nu-mi ajunge nimic,// veșnic doritor de încă,/ veșnic însetat de tine,/ de a ta,/ de ale tale//…/ mă simt ca un bătrîn de ceară,/ pe cale de a se încălzi/ în escapadă cu madame tussauds./bătrîn de dragoste,/ întîrziat în amintiri/ bătrîn de nebătrînețe,/ de nebătrînețile noastre. În aceste amintiri îşi caută poetul culcuș, demonstrînd prin aceste versuri că poetul este nebătrîn permanent, că poeziile sale sunt apa vie cu care se adapă și el și cititorii săi, că sunt izvorul fără de sfîrșit ce poartă pe apele sale lumea de la începuturi, și că existența timpului se poate exprima astfel: susurul rîului de munte,/ cristal iute și rece,// freamătul fagilor,/ la palele inocente ale vîntului,// raze piezișe/ într-un dans festiv,/ printre frunzișuri,//aerul ozonat,/ aerul tras în piept,/pe prispă,/ cu prima răstignire,/ la nici răsăritul soarelui,/ după mahmureala nopții,/ mai mult trăite-n vis,/cu tine în brațe. Iată o adevărată declarație de dragoste, făcută cu naturalețe, cu o sinceritate dezarmantă și mai ales cu o simplitate în care sunt implicate elementele naturii înconjurătoare, așa ca în Miorița, unde natura este parte integrantă în viața omului. Ion Bălu remarcă faptul că: în mod surprinzător, poetul utilizează un lexic în care accentul cade pe sensul denotativ al cuvintelor, dar enunțurile metrice astfel construite se întorc într-o analiză sistematică a propriului eu, aptă să coboare spre structurile esențial-caracteristice psihicului uman. Marian Ruscu intră, astfel, cu siguranța poetului înnăscut, în competiția lirică a contemporaneității. Cu această nouă carte de poeme de dragoste, mărturisită și nemărturisită, Marian Ruscu își consolidează și mai mult poziția de poet adevărat, de poet preocupat de problema fundamentală a omului: iubirea. Elementele primordiale, apa și focul, sunt suportul fundamental al existenței și construiesc ceea ce este omul: trăire. Despre apă și foc, despre om, despre iubire, pasională sau doar intuitivă, scrie cu mult har poetul ajuns la vîrsta maturității creatoare conturînd un univers atît de vast și atît de sensibil.

 

Dana Oana Dalea, Fierbinte, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011.

Cu o poezie a temerității, a expansiunii pe spații vaste, cu imaginație, dar și a unei aventuri interioare, care îi decodifică trăirile, Dana Oana Dalea, în placheta Fierbinte, încearcă să-și cucerească cititorul, să-l determine să înțeleagă rostul măcinării munților de carne de pietrele de marmură. Deși, doar aparent, poezia scrisă de Dana Oana Dalea pare una intimistă, o poezie care exprimă stări de spirit și trăiri aproape personale, o poezie a sentimentelor primare, trăite în așteptarea minutelor ce se scurg greoi, pînă la pauză, ea se uluiește cînd, cu o bucurie nedisimulată, aproape de naivitate, bucurie specific mai ales copiilor, constată: Ce imens este Pămîntul!/ Și ce scurte erau zilele/ Cum se grăbeau să însoțească norii. Această stare concluzivă este posibilă numai în situația unei cuplări perfecte cu modul de a percepe fanteziile naturii, cu percepția lumii înconjurătoare și fărîmițarea dimensiunilor reale ale timpului și ale naturii înconjurătoare. Apropiindu-se ca mod de exprimare lirică de sinteza poeziei japoneze sau chineze, lapidară, fără prea multe metafore inutile, Dana Oana Dalea scrie în poemul intitulat Svarovski, astfel: Laptele alb al trandafirilor/ Se scurge în bolul de cristale/ În care îmi spăl fața și mîinile./ Aroma lor aruncată pe smoală/ Încîntă găinile și sticleții sau în poemul Romanul lui Adi cînd spune: Între moarte și moarte stă mănăstirea,/ Să nu-mi uitați idea…o scriu alte mîini,/ panglicile aceluiași nod. Picturalitatea, dar și sugestia, sunt armele cu care și-a propus Dana Oana Dalea să atace poezia, ca și cum ar conduce un ritual de exorcizare sau de fixare pe retină a unor trăiri, pe care simte nevoia să le facă imediat cunoscute. Apele s-au limpezit acum./Cineva a îndrăznit/ Să înfrunte urgia, umilința./ Ei au luptat aproape,/ Mult alături de mine,/ Colegii mei, distanți spune într-un poem, încercînd să-și clarifice, sau mai degrabă să-și limpezească trăirile, atunci cînd a încercat să iasă din rînd și să înfrunte urgia, umilința. Fir crud de trestie de zahăr își prezintă dar își recunoaște și slăbiciunea, dar și posibilitatea autoarei de a se acomoda la o lume de cele mai multe ori ostilă, în acest volum, Fierbinte, unul bine articulat și consistent, pictural pe alocuri, generos în imagini, ceea ce conturează un viitor poet cu bune posibilități de a se impune în peisajul liric românesc al acestor vremuri, și pentru că spune: Pe alei copacii împărțeau inimioare/…/ iar pictorii schimbaseră deja lumea… Spre o astfel de schimbare vîslește și poeta Dana Oana Delea, o schimbare a trăirii poeziei de la noi. …trăind în lumi paralele, spune despre poezia din cartea Fierbinte criticul și istoricul literar Adrian Dinu Rachieru, poeta livrîndu-se fără rest, ne oferă o carte deschisă, convertindu-și suferința (nezgomotoasă), acel doctorat în viață. Autoarea realizează un iluzionism jucăuș, provocînd un halou al sugestiei, coborînd, adeseori, în reculegeri, cercînd pios glosarul cu amintiri. Dana Oana Dalea propune o poezie cu emoțiile bine strunite: Spini și petale negre/ Adunate într-un trandafir,/ Într-o vază golită de apă/ Și răsturnată lîngă o lumînare, concentrînd aici un întreg univers pictural, armonic, în cel mai curat stil japonez.

Sorin Constantin Cotlarciuc, Purgatoriul unui proscris, editura Pim, Iași, 2015, 142 p. Cu un set de spicuiri din creația italienistei Eta Boeriu și o Introducție semnată de autor.

La o privire succintă și extrem de fugară, cartea Purgatoriul unui proscris poate fi considerată o biografie de autor, în care, lapidar sau în detaliu, sunt expuse etape din viața sa, despre care poetul Valeriu Stancu spune: „este scrierea unei ființări tulburătoare, care uneori încîntă, alteori contrariază, o scriere în cuprinsul căreia se regăsesc un om, o familie, o generație, o epocă, o țară care și astăzi, urmînd sinuozitățile unui destin zbuciumat, își caută o matcă de normalitate.” Chiar despre această căutare narează, cu mult talent, Sorin Constantin Cotlarciuc, în acest, atît de zguduitor Purgatoriu… în care proscrisul este chiar el care, prins în mrejele unui înălțător elan romantic, nu a ezitat să-și lege viața de oameni cu un caracter ireproșabil, performanți în cariera lor profesională umanistă. Încă din primele pagini ale cărții, autorul face o serie de remarci despre personalitate și despre destin, încercînd să disocieze cele două entități spunînd că dacă personalitatea a putut să și-o modeleze și să și-o schimbe prin exemple și prin educație, cu siguranță că destinul, hărăzit de computerul universal, cum spune el, nu poate fi modificat și că tot ce este sortit să ți se întîmple se întîmplă cu siguranță. Avatarurile pe care le avea de parcurs un adolescent în acele vremuri, și mai ales un adolescent provenind dintr-o familie aparținînd clasei burghezo-moșierești, erau cu totul anapoda. Sorin Constantin Cotlarciuc, nepotul mitropolitului Nectarie Cotlarciuc, nu a fost nici pe departe ocolit de necazuri. Dar aparținînd unei familii de bucovineni înstăriți și cu simț practic, autorul a avut totuși șansa de a se descurca, de a trece mai ușor peste unele privațiuni. Meserii diverse, fizice și intelectuale, viața de elev la Școala postliceală sanitară din Iași, dar și ca student la Universitatea de Medicină și Farmacie, tot din Iași, ca sportiv (fotbalist, popicar, șahist dar și arbitru de fotbal), toate sunt surprinse cu fidelitate, cu nostalgie și mai ales cu umor în paginile acestei cărți, Purgatoriul unui proscris, care vorbește despre autor, dar și despre societatea de pînă în 1989, despre o lume cu toate necazurile, neajunsurile și neîmplinirile, dar și despre adolescență, despre micile și marile bucurii ale unui tineret adesea privat de marile provocări. Multe dintre remarcile sociale despre relațiile dintre medici, dintre preoți de confesiuni diferite, despre cadre didactice din mediul urban dar și din cel rural, navetiști sau stabili, sunt surprinse și comentate cu suficientă obiectivitate, autorul reușind o adevărată radiografie a epocii pe care a traversat-o ca adolescent, ca medic stomatolog stagiar, ca arbitru de fotbal și ca participant la viața de zi cu zi. Ochiul atent al prozatorului reușește să detecteze destul de multe împliniri, dar și neîmpliniri, din viața unui tînăr forțat de vremuri să traverseze o perioadă destul de ostilă. Romanul lui Sorin Constantin Cotlarciuc, Purgatoriul unui proscris, este o bună lecție de spre viață și despre conviețuire, despre integrare, despre cunoaștere și auto-cunoaștere. Proscrisul, care este de fapt autorul, așa după cum poate observa cititorul acestei cărți, știe să surprindă și raiul din acest purgatoriu, reușind să se bucure de multe dintre întîmplările vieții. După lectura cărții ne putem da seama că, deși destinul nu l-a putut ocoli, a reușit să-și contureze personalitatea pe niște piloni solizi.

 

Gheorghe Bacalbașa, Instituția, Editura Tipo Moldova, Iași, 2015, 610 p.

Despre prozatorul Gheorghe Bacalbașa, trebuie să recunosc, nu știu mai nimic, în afară de unele mici comentarii făcute de mult mai cunoscutul său frate geamăn, Nicolae Bacalbașa, un personaj pitoresc, tranșant în discurs și cu un bagaj intelectual bine pus la punct. De altfel, medicul Nicolae Bacalbașa s-a făcut remarcat prin aparițiile sale, la televiziune, prin activitatea politică (președinte al Consiliului județean Galați) și mai ales prin cărțile de proză scurtă. Așa cum spuneam, despre Gheorghe Bacalbașa, nici ca medic și nici ca scriitor nu știu prea multe.

În romanul Instituția prozatorul Gheorghe Bacalbașa vorbește despre o lume ulceroasă, o lume postrevoluționară care tîrăște după sine tarele căpătate în comunism, tare pe care le perpetuează, și uneori chiar le dezvoltă, cu asiduitate. Chiar dacă în prim plan se situează lumea medicilor, cu diverse caractere, romanul surprinde și colecționari de artă, bișnițari mărunți, șpăgari, delatori, carieriști, oportuniști, și mai ales, multe lichele. O adevărată orgă comportamentală este pe cale de a se consolida. Decăderea unor personaje, cu mare putere de influență, așa cum este Nicolae I. Nicolae poate fi un reper. Toate frămîntările sociale din primele zile de după decembrie 1989 sunt surprinse cu multă fidelitate, în acest roman, dovedindu-ne că Gheorghe Bacalbașa știe să construiască și să redea, pînă la amănunt, o filă de istorie dar și de viață. Horia Preda, prototipul noului profitor al acestor vremuri, la început afișează o modestie aproape sufocantă, pînă ajunge să se cațăre în fotoliul ocupat prin diverse tertipuri, ca apoi să devină un adevărat satrap, devenind membru în toate comisiile medicale posibile. Cu mult talent este realizat și portretul impostorului, al oportunistului și al lichelei tipice prin persoana unei asistente șefe, Maria Cosoi, comportament șerpesc, fără coloană vertebrală, fiind dură cu subalternii și extrem de flexibilă cu șefii turnîndu-le, mereu, doza de venin în ureche, pentru a putea controla totul. Un alt personaj la fel de malefic precum Horia Preda este tînărul Codruț Bunea, cel care, într-un anume fel, este încununarea tuturor relelor înaintașilor săi. El devenind simbolul noilor parveniți, gata să înșface puterea, folosindu-se de toate trucurile, insinuările și chiar amenințările pentru a-și atinge scopul. Citind romanul Instituția mi-am dat seama că mă aflu în fața unui veritabil prozator, un prozator care știe să deceleze și personajele dar și starea societății, mai ales într-o perioadă de maximă criză. Sunt evidențiate o mulțime de caractere îndoielnice, profitoare, care au știut să se plieze momentului istoric parcurs cu obrăznicie, tupeu și diverse șantaje, călcînd în picioare demnitatea umană să poată ocupa posturi, mai ales în mediul medical, pe care, profesional vorbind, nu le-ar fi obținut altfel niciodată. Gheorghe Bacalbașa reușește în romanul Instituția să expună o lume bolnavă de putere ce încearcă să-și atingă scopurile prin toate mijloacele, adeseori nu cele mai curate, neținînd cont de victimele rămase în urmă. Prin acest roman Gheorghe Bacalbașa mai așterne o filă la istoria scrisă, dar mai ales nescrisă, a unor mișcări sociale care au scos în relief caractere în dezlănțuire, caractere care pînă în decembrie 1989, din lașitate, se păstrau într-o formă latentă.

Revista indexata EBSCO